ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 863/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. x/91/2021, reclamanții A și B au chemat în judecată pârâtele Agenția Domeniilor Statului, Comisia Locală Milcovul pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia Județeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești, solicitând obligarea pârâtelor să plătească despăgubirile reprezentând contravaloarea prejudiciului produs în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2020 prin neexecutarea obligației stabilite prin Decizia civilă nr. 20/5.02.2004, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/c/2003. Reclamanții au estimat cuantumul despăgubirilor la suma de 240.000 lei.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 268 din data de 21 iulie 2022 a Tribunalului Vrancea – Secția I civilă s-a respins cererea față de pârâții Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești și Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Sisești” ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. S-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Comisiilor locală Milcovul și județeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.01.2005-26.04.2017 și, drept urmare, s-a respins cererea ca fiind prescris dreptul material la acțiune cu referire la acest interval. S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Domeniilor Statului, Comisia locala pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului județului Vrancea, având ca obiect pretenții. Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 751.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 50 ha viță-de-vie, pentru perioada 26.04.2017-26.04.2020 si la plata sumei de 1000 lei, reprezentând parte din onorariul de expert și 1.300 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat, în total 2300 lei.

3.Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 15A din data de 01 februarie 2023, Curtea de Apel Galați – Secția I civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta – pârâtă Administrația Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul împotriva sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea împotriva sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021. A admis apelul declarat de apelantul-reclamant B împotriva sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021. A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 268/21.07.2022 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021 și în consecință a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul. A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta Administrația Domeniilor Statului. A obligat pe pârâta Administrația Domeniilor Statului la plata către reclamanții A și B a sumei de 751 000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 50 ha teren, categoria de folosință vie, pentru perioada 26.04.2017 – 26.04.2020. A dispus obligarea pârâtei Administrația Domeniilor Statului la plata către reclamanți a sumei de 5000 lei din care 1000 lei, reprezintă o parte din onorariul de expert și 4000 lei reprezintă o parte din onorariul de avocat. A dispus înlăturarea, din cuprinsul sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021, a considerentelor ce se regăsesc la pagina 8 paragraful 11 cu următorul conținut: „Titlul executoriu nefiind în sensul recunoașterii dreptului cu privire la un teren anume, solicitarea reclamanților de a li se atribui un astfel de amplasament este în mod vădit neconcordantă cu acesta”. A dispus înlăturarea, din cuprinsul sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021, a considerentelor ce se regăsesc la pagina 9 paragraful 7 cu următorul conținut: „Deși terenul solicitat de reclamanți nu putea fi atribuit, fapt stabilit de o hotărâre judecătorească definitivă, totuși hotărârea nu a fost executată situație în care fapta pârâților este una de natură a aduce prejudicii reclamanților” pe care le înlocuiește cu următoarele considerente: „Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea reclamanților, respectiv decizia civilă nr. 20/05.02.2004, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 1011/c/2003, nu a fost executată situație în care fapta pârâților este una de natură a aduce prejudicii reclamanților”. A înlăturat orice dispoziții contrare prezentei decizii. A menținut celelalte dispoziții din cuprinsul sentinței contestate. Față de dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. a obligat pe pârâta Administrația Domeniilor Statului către reclamantul B la plata despăgubirilor constând în actualizarea cu rata inflației a sumei datorate și a dobânzii legale aferente aceleiași sume începând cu data de 21.07.2022 și până la data achitării efective. A obligat pe apelantul-reclamant B la plata către apelanta-pârâtă Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul a sumei de 4500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. În temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, a obligat pe apelantul-reclamant B la plata taxei judiciare de timbru, în cuantum de 40 586,5 lei, aferentă cererii de chemare în judecată așa cum a fost modificată.

4.Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 15A din 01 februarie 2023 a Curții de Apel Galați - Secția I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului București, invocând drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând că instanța a încălcat si a aplicat greșit normele de drept material incidente, iar hotărârea cuprinde deopotrivă motive contradictorii.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, deși în considerentele reținute la pronunțarea hotărârii (respectiv la pag. 43 primul paragraf), instanța de apel a reținut obligativitatea respectării în cauza pendinte a hotărârilor pronunțate de CEDO, indicând-o pe cea avută în vedere de Curtea Europeană la condamnarea Statului Român în cauza Brătulescu vs. România, totuși a preluat doar o parte din statuările Curții, ignorându-le pe celelalte.

Astfel, instanța de apel, la pronunțarea hotărârii se raportează doar la termenul care s-a scurs între data pronunțării primei hotărârii judecătorești și data introducerii acțiunii pendinte pentru neexecutarea acesteia, ignorând cele statuate de Curtea Europeană cu privire la faptul că singura autoritate în materie, competentă a identifica terenurile libere și a efectua oferte, este Comisia Locală: „Curtea reținând că autoritățile locale (comisia locală) puteau iniția executarea hotărârii mult mai devreme, din moment ce nu prevedea terenul ce urma a fi acordat reclamantului și reprezenta singura autoritate în materie, competentă a identifica terenurile libere și a efectua oferte. Or, termenul extrem de lung este imputabil autorităților locale și dovedește ineficiența mecanismului intern de reconstituire a dreptului de proprietate".

În aceste condiții, considerentele ulterioare ale instanței de apel, care se regăsesc la paragraful 7 al aceleiași pagini și cele de la pagina 44, paragraful 1, prin care s-a conchis că acele "celelalte apelante intimate Comisia Locală Milcov și Comisia Județeană Vrancea de aplicare a legilor fondului funciar au fost în imposibilitate de a-și executa obligațiile trasate prin decizia civilă 20/2004 pentru că obligațiile acestora aveau un caracter subsecvent, soarta lor depinzând de aducerea la îndeplinire a obligației trasate în principal ADS", precum și că "nu se poate reține în sarcina acestor apelante pârâte și anume Comisia Locală Milcovul și Comisia Județeană Vrancea vreo culpă pentru neexecutarea deciziei civile 20/2004. Atâta vreme cât aceste pârâte aveau o obligație subsecventă stabilită prin decizia civilă 20/2004 și atâta vreme cât s-au străduit, au efectuat demersuri concrete pentru a găsi variante alternative de aducere a la îndeplinire a celor dispuse prin decizia 20/2004, eforturi care nu s-au finalizat din cauze străine de voința lor, se constată că faptul neexecutării obligațiilor dispuse prin decizia 20/2004 nu îmbracă vreo formă a vinovăției în cazul acestor pârâte" vin în contradicție cu Hotărârea CEDO invocată anterior de instanța de apel.

În opinia recurentei-pârâte, există contradictorialitate în considerentele hotărârii atacate și în ceea ce privește motivarea acesteia de la pag. 44 paragrafele 2 și 3.

Astfel, instanța a reținut că "întreaga responsabilitate pentru situația prejudiciabilă în care se află reclamanții este a apelantei intimate ADS care nu a înțeles la momentul imediat următor rămânerii definitive a deciziei civile 20/2004 că trebuie să aducă la îndeplinire cele trasate de instanță", iar în paragraful următor că "prin dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea 268/2001 ce reglementează statutul Agenției Domeniilor Statului se prevede că „Terenurile care urmează să fie retrocedate în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991... se transmit de către ADS comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea comisiilor județene” (...) iar potrivit dispozițiilor art. 9 din HG 890/2005 (fiind evidentă eroarea materială în ceea ce privește nr. actului normativ indicat de instanța de apel, corect fiind H.G. nr. 626/2001), terenurile cu destinație agricolă ce se solicită a fi retrocedate în conformitate cu prevederile legii fondului funciar se transmit de către ADS comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea comisiilor județene".

Curtea afirmă așadar că dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 și ale art. 9 din H.G. 626/2001 au fost avute în vedere chiar și de către instanța care a pronunțat titlul executoriu, dispoziții care prevăd expressis verbis că predarea terenurilor de către ADS se face la cererea comisiilor județene împreună cu actele ce stau la baza acesteia, precum și a documentației de predare a terenurilor cu destinație agricolă (documentație care se întocmește de către comisiile de fond funciar).

Or, concluzia instanței de apel în sensul că întreaga responsabilitate revine ADS și că nu se poate reține vreo culpă în sarcina comisiilor de fond funciar pentru neexecutarea hotărârii este în antiteză cu textele de lege arătate de instanță în celelalte considerente expuse.

Astfel, curtea susține mai întâi culpa exclusivă a recurentei-pârâte și inexistența vreunei culpe a comisiilor locale, însă ulterior se contrazice când concluzionează că la pronunțarea titlului executoriu au fost avute în vedere dispozițiile legale pe care le și redă și care prevăd drept condiție că predarea terenurilor de către recurenta-pârâtă se poate realiza doar la cererea Comisiei Județene însoțită de documentația aferentă.

Deși recurenta-pârâtă a arătat și a probat prin toate actele de procedură depuse în cauză că această procedură de întocmire și înaintare a documentației, nu a fost realizată până în prezent (chestiune necontestată de niciuna dintre părțile litigante), întrucât Comisia Județeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului nu i-a înaintat documentația arătată supra pentru predarea din patrimoniul recurentei-pârâte, către comisia locală nominalizată prin acțiune, a terenului în suprafață de 50 ha, teren care de altfel nu este individualizat în titlul executoriu primar, totuși instanța de apel a înțeles să pronunțe o soluție în contradicție cu propriul său raționament, reținând că acestea au fost încălcate de ADS.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că este probat motivul de recurs circumscris pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Totodată este evidentă contradictorialitatea considerentelor hotărârii recurate, de vreme ce curtea invocă în motivarea hotărârii atacate cauza Brătulescu contra României care a statuat că singura autoritate în materie, competentă a identifica terenurile libere și a efectua oferte, este comisia locală, însă ulterior conchide în mod paradoxal (pag. 45 paragraful 5) că pentru a se ajunge la stabilirea amplasamentului de către comisia locală era nevoie ca în primul rând ADS să își îndeplinească obligația menționată în decizia 20/2004 de a preda terenul de 50 ha vie de către comisia locală.

Pe lângă faptul că raționamentul instanței de fond este unul contradictoriu, acesta reprezintă și un non sens juridic. Astfel, instanța a inversat etapele prevăzute în mod imperativ de lege, respectiv necesitatea identificării unui amplasament de către comisia locală și validarea acestuia prin hotărâre de către Comisia județeană și abia ulterior predarea acestuia.

Ceea ce rezultă în realitate din raționamentul instanței este teza acesteia ce nu poate fi primită, potrivit cu care nu este un impediment pentru predarea unei suprafețe de teren neindividualizate în hotărârea judecătorească, lipsa demersurilor Comisiei locale de identificare a acesteia, întrucât acesta urmează să fie stabilit ulterior predării.

Așadar, motivele instanței de apel sunt vădit contradictorii deoarece, deși reține corect dispozițiile legale incidente, dispune în sens contrar.

Există contradicție absolută și între considerentele instanței de apel, care, pe de o parte, reține culpa exclusivă a ADS în neexecutarea deciziei 20/2004 în raport de dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 și cele ale art. 9 din H.G. nr. 626/2001 (pag. 44 parag. 3), iar pe de altă parte, contrar propriului raționament, refuză să analizeze motivul de apel invocat de recurenta-pârâtă, prin care aceasta a arătat pe larg dispozițiile legale care reglementează modalitatea de predare a terenurilor din patrimoniul său, respectiv doar în baza cererii Comisiei Județene de fond funciar (printre care și cele ale art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 și ale art. 9 din H.G. nr. 626/2001).

Astfel, în considerentele de la pag. 44 instanța reține că aceste dispoziții au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei 20/2004, iar în considerentele de la pag. 45 refuză să le analizeze motivat caracterul obligatoriu al aceleiași hotărâri.

Atât timp cât în considerente instanța nu analizează în integralitate dispozițiile legale invocate de ADS, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced și nepermițând exercitarea controlului judiciar.

Curtea Constituțională a României a statuat, în Decizia nr. 33/23.01.2018, că hotărârea judecătorească reprezintă cel mai important act al justiției, astfel că o motivare și o analiză clare sunt cerințe fundamentale ale hotărârilor judecătorești și un aspect important al dreptului la un proces echitabil (a se vedea paragrafele 162, 163, 164 și 165 ale Deciziei CCR nr. 33/2018).

În consecință, recurenta-pârâtă solicită să se constate că raționamentul care a stat la baza pronunțării hotărârii recurate este înlăturat prin antagonismul celor reținute de instanța de apel în considerentele soluției pronunțate, care se exclud reciproc, întrucât nu se poate admite și nega simultan aceeași situație.

Așadar, întrucât motivația divergentă și confuză a instanței de apel nu poate constitui temei de drept pentru respingerea apelului formulat de pârâtă, iar obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 din Constituția României și a art. 6 CEDO, se poate afirma că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de instanța de judecată, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, principii fundamentale pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere la pronunțarea deciziei recurate, astfel că se impune admiterea recursului.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cele ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, art. 9 din H.G. nr. 626/2001, art. 13 din H.G. nr. 401/2013, art. 5 și 6 din H.G. nr. 890/2005, art. 1349 1357 C. civ., precum și cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel, în mod nelegal a optat pentru aplicarea greșită a prevederilor sus-menționate, întrucât modalitatea în care a înțeles să soluționeze apelul formulat de recurenta-pârâtă din prezenta cauză nu are legătură cu realitatea legislativă, necesitând o reformare în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile și cu jurisprudența în materie.

Prin decizia recurată, instanța de apel a respins motivele de apel reținând, în esență, că întreaga responsabilitate pentru situația prejudiciabilă în care se află reclamanții îi revine pârâtei ADS.

Or, în opinia recurentei-pârâte, raționamentul folosit de instanța de apel este greșit și străin de problematica prezentei cauze, considerentele avute în vedere de instanța devolutivă pentru respingerea apelului ADS, sunt în contradicție cu dispozițiile legale, care au fost interpretate eronat de către instanța devolutivă.

Deși a fost expusă pe larg modalitatea legală în care se realizează predarea terenurilor de către ADS, instanța de apel a înțeles să o ignore.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă a demonstrat că în situația în care un teren este revendicat și se află în portofoliul ADS, în vederea predării prin protocol de către ADS a terenului necesar finalizării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate se parcurg următoarele etape: se stabilește amplasamentul; comisiile enunțate la art. 5 din H.G. nr. 890/2005 înaintează și prezintă spre aprobare și validare comisiei județene situațiile definitive, împreună cu documentația necesară, precum și divergențele produse și consemnate la nivelul acestor comisii (art. 5 lit. h din H.G. nr. 890/2005); potrivit art. 6 lit. e din același act normativ, comisiile județene și a municipiului București validează sau invalidează propunerile comisiilor comunale, orășenești sau municipale, împreună cu proiectele de delimitare și parcelare; dacă terenurile ce fac obiectul retrocedării se regăsesc în domeniul public al statului, se procedează la trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat la cererea comisiei județene de fond funciar, în temeiul art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 în baza documentației de stabilire a amplasamentului realizată de comisia locală de fond funciar; potrivit art. 9 alin. (2) din H.G. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului: ,,Anterior încheierii protocolului prevăzut la alin. (1) vor fi parcurse următoarele etape: a) prezentarea către A.D.S. a cererii comisiei județene de aplicare a Legii fondului funciar, împreună cu actele ce stau la baza acesteia, precum și a documentației de predare a terenurilor cu destinație agricolă, stabilită de Consiliul de administrație al A.D.S.; b) verificarea de către direcțiile de specialitate din cadrul A.D.S. a legalității documentației prezentate".

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, „terenurile care urmează să fie retrocedate în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, se transmit, la cererea comisiilor județene, comisiilor locale".

Așadar, potrivit prevederilor legale arătate, ADS transmite către comisiile locale de fond funciar, terenurile necesare reconstituirii drepturilor de proprietate privată, ulterior înaintării de către comisiile județene a documentațiilor de retrocedare.

Chiar dacă în titlul executoriu nu sunt prevăzute în mod expres etapele obligatorii stabilite de lege în sarcina mai multor instituții, acestea nu pot fi pur si simplu ignorate, ADS nefiind în măsură să aducă la îndeplinire obligațiile ce revin de drept celorlalte entități publice implicate în procedura de finalizare a reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite.

Toate dispozițiile legale care guvernează atribuțiile ADS în materia fondului funciar stabilesc în mod expres că acestea se rezumă la întocmirea protocolului de predare-preluare, după primirea unei cereri exprese din partea Comisiei Județene de Fond Funciar și a documentației întocmite de comisia locală de fond funciar.

Astfel, prin soluția pronunțată, cu încălcarea normelor legale aplicabile, instanța de apel a sancționat Agenția Domeniilor Statului pentru nerespectarea culpabilă a obligațiilor legale stabilite în sarcina altor instituții, în condițiile în care recurentei-pârâte nu i-a fost înaintată documentația de retrocedare necesară predării terenului, conform prevederilor legale, neexistând posibilitatea ca ADS să își îndeplinească atribuțiile legale în lipsa cererii și a documentației expres prevăzute de lege.

Hotărârea instanței de apel este vădit nelegală, încălcând în mod grav cele statuate de legiuitor, la nivel de normă imperativă, în actele normative antemenționate, impunându-se astfel admiterea prezentului recurs.

Instanța de apel, în mod nelegal a apreciat că în cauza pendinte nu este incidentă puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 148/2016 a Tribunalului Vrancea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, prin decizia civilă nr. 148/03.03.2016, Tribunalul Vrancea a statuat (pagina 8, antepenultimul paragraf) în sensul următor: "cele două 50 ha de viță-de-vie care trebuie restituite conform Deciziei nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea nu sunt individualizate și nu pot face excepție de la procedurile și termenele instituite de Legea nr. 165/2013", iar în continuare constată imposibilitatea de a se respecta întocmai sentința.

Instanța de apel a înlăturat motivul invocat de ADS cu privire la incidența puterii de lucru judecat a hotărârii antereferite, în dovedirea neîntrunirii condițiilor obligatorii care să atragă răspunderea civilă delictuală a ADS, respectiv lipsa faptei ilicite și a vinovăției, pe considerentul că între obiectul dosarului în care s-a pronunțat respectiva decizie și obiectul prezentului dosar nu există identitate.

Or, aceste considerente sunt vădit nelegale, atât timp cât ADS nu a invocat autoritatea de lucru judecat, ci efectele lucrului judecat, reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Contrar celor afirmate de instanța de apel, aceasta era obligată să tină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare și să dea eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârii invocate, respectiv chestiunii de drept care a fost tranșată în dosarul anterior și care nu mai putea fi contrazisă in cauza pendinte.

Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Or, atâta vreme cât criticile ADS din cererea de apel au vizat faptul că lipsa culpei sale rezidă din faptul că prin decizia 20/2004 terenul nu a fost individualizat, precum și că identificarea terenului în suprafață de 50 ha pe care este obligată să îl predea Comisiei Locale pentru punerea în posesie a intimaților reclamanți, nu este o atribuție legală stabilită în sarcina sa și de asemenea că această etapă de identificare și stabilire a suprafeței este anterioară predării, este mai mult decât evident că statuările Tribunalului Vrancea din decizia civilă nr. 148/2016 aveau legătură cu soluționarea prezentei pricini.

Pentru a verifica dacă în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile care atrag răspunderea civilă delictuală, instanța de apel trebuia să analizeze care sunt atribuțiile fiecărei instituții implicate în procedura de reconstituire prevăzută de legislația de fond funciar, precum și dacă conduita acestora în raport de dispozițiile legale aplicabile, a fost respectată.

Deși a arătat instanței de apel că în procedura administrativă instituită de legislația de fond funciar a cărei obligativitate a fost reținută cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 148/2016, fiecare instituție în parte are atribuții proprii expres prevăzute, fără ca o instituție să poată îndeplini atribuții ce intră în sfera de competență a alteia, aceasta a înțeles să înlăture motivul de apel pe considerente străine cauzei.

Instanța de apel a înțeles să ignore conținutul dispozițiilor legale care guvernează atribuțiile ADS în materia fondului funciar și care prevăd în mod expres că acestea se rezumă la întocmirea protocolului de predare-preluare, după primirea unei cereri exprese din partea Comisiei Județene de Fond Funciar și a documentației întocmite de comisia locală de fond funciar.

Culpa ADS ar fi putut fi reținută doar în ipoteza în care intimații reclamanți ar fi invocat și dovedit faptul că procedura obligatorie și anterioară predării terenului de către ADS a fost respectată de celelalte instituții conform dispozițiilor legale care le guvernează activitatea și care, contrar celor reținute de curte, nu au caracter subsecvent, aspect confirmat prin constatările CEDO din cauza Brătulescu, respectiv că "singura autoritate în materie, competentă a identifica terenurile libere și a efectua oferte, este comisia locală".

În mod nelegal instanța de apel reține că acele două comisii de fond funciar "au făcut eforturi pentru ducerea la îndeplinire prin căutarea de variante alternative, iar ultimul demers al acestora a fost blocat de instanța de judecată în dosarul nr. x/231/2009” ( a se vedea ultimul paragraf al paginii 43).

Acest considerent al instanței de apel demonstrează că instanța devolutivă nesocotește puterea de lucru judecat a hotărârilor din litigiile anterioare.

Considerentele instanței devolutive prin care s-a înlăturat motivul de apel invocat de ADS cu privire la puterea lucrului judecat al deciziei civile nr. 148/2016 demonstrează și faptul că instanța de apel nu a înțeles mecanismul juridic reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și nici nu a stăruit în aflarea adevărului, ignorând astfel și dispozițiile, cu valoare de principiu, statuate la art. 22 C. proc. civ., astfel că, în opinia recurentei, din acest punct de vedere, decizia recurată este nelegală.

Hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva reținerii de către instanța de apel a caracterului cert al prejudiciului pretins de intimații reclamanți.

Deși, s-a invocat ca motiv de apel caracterul speculativ al despăgubirilor acordate de instanța fondului pentru lipsa de folosință a unui teren arabil, recunoscut prin jurisprudența CEDO, instanța de apel l-a înlăturat în mod nelegal, reținând că proba cu expertiză tehnică prin care s-a ajuns la această sumă este suficientă.

Așadar, încercările instanței de apel de a justifica caracterul cert și real al prejudiciului, prin raportare exclusivă la conținutul raportului de expertiză, nu pot constitui temei de drept pentru menținerea unei hotărâri judecătorești nelegale și contradictorii.

Caracterul incert al sumei validate cu titlu de prejudiciu este afectat în principal din lipsa identificării amplasamentului pentru care a fost calculat, ceea ce atestă faptul că prejudiciul nu este sigur în privința existenței lui.

În condițiile în care expertul nu avea cunoștință de datele de identificare a imobilului care ar fi trebuit să fie retrocedat intimaților reclamanți, acesta raportându-se la o amplasare ipotetică a imobilului, este mai mult decât evident faptul că suma la care a ajuns în lucrarea efectuată cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință a terenului nu are o existență sigură.

În atare situație, și sub acest aspect hotărârea instanței de apel este nelegală, această încălcând statuările CEDO din cauza Rădulescu împotriva României, (cererea 31442/02, hotărârea din 28.06.2007, paragraful 54) în care s-a reținut: „Cu referire la suma pretinsă cu titlu de folosință a terenurilor, Curtea nu poate aloca nici o sumă cu acest titlu, pe de o parte datorită faptului că aceasta a dispus restituirea terenurilor ca măsură reparatorie în conformitate cu articolul 41 din Convenție și pe de altă parte, deoarece atribuirea unei sume cu acest titlu ar îmbrăca în speță un caracter speculativ, posibilitatea de a înființa o fermă și randamentul unei ferme agricole fiind în funcție de mai multe variabile”.

Un alt motiv de recurs este dat de nelegalitatea considerentelor reținute de instanța de apel cu privire la refuzul abuziv al intimaților reclamanți cu privire la variantele identificate de autorități și amplasamentele oferite acestora.

Instanța de apel a stabilit în favoarea acestora premisa nelegală de obținere a unei suprafețe de teren pe criterii de ordin valoric.

Soluția pronunțată de instanța de apel sub acest aspect este contrară spiritului și intenției avute de legiuitor la momentul adoptării legilor fondului funciar.

Astfel, prin Legea nr. 18/1991, nu s-a urmărit despăgubirea persoanei îndreptățite conform valorii actuale a bunului deținut anterior, în situația în care terenul nu mai poate fi restituit pe vechiul amplasament, ci acordarea unui teren extravilan corespunzător celui de care persoana a fost lipsită la momentul preluării abuzive.

De asemenea, despăgubirile bănești se calculează conform unor criterii clare, stabilite prin Regulamentul de aplicare aprobat prin H.G. nr. 890/2005, iar ulterior prin Legea nr. 165/2013.

În consecință, echivalarea prevăzută de legislația de fond funciar este diferită de cea reținută de instanța de apel, întrucât se realizează de către comisiile locale de fond funciar, între categoriile de folosință ale terenurilor și nu în funcție de valoarea acestora.

Mai mult decât atât, nu există un temei de drept care să permită persoanelor îndreptățite la reconstituire să aleagă suprafața de teren asupra căreia să fie puse în posesie, această posibilitate fiind recunoscută doar pentru restituirea în natură prin punerea în posesie a titularilor dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.

În atare situație, constatările instanței de apel prin care a stabilit că refuzurile repetate ale intimaților reclamanți cu privire la amplasamentele oferite de comisiile de fond funciar nu au caracter abuziv, sunt nelegale, instanța de apel creând în favoarea acestora o situație juridică care excede normelor legale.

În concluzie, având în vedere considerentele arătate și dispozițiile legale invocate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul cererii de recurs.

Intimatul-reclamant B și intimatele-pârâte Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea și Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești, Județul Vrancea au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în limitele cererii de recurs, potrivit prevederilor art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 C. proc. civ. și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Așadar, motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie completă, să răspundă criticilor și apărărilor părților procesuale și să fie coerentă, adică să nu cuprindă considerente contradictorii care să altereze astfel, în mod esențial, raționamentul juridic al instanței și care să determine astfel, imposibilitatea verificării acestuia de către instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă este nefondat, motivarea deciziei civile recurate fiind amplă, cuprinzătoare și logică, nefiind afectată de deficiența de contradictorialitate invocată de partea procesuală.

Astfel, în privința primului aspect de contradictorialitate invocat de recurentă, relativ afirmatei neconcordanțe între paragraful prim al paginii 43 și alineatele 7 al aceleiași pagini și paragraful 1 al paginii 44 din decizia recurată, Înalta Curte constată că de fapt, recurenta pârâtă apreciază a fi contradictorii statuările instanței de apel față de cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului: „În atare condiții, considerentele ulterioare ale instanței devolutive (...) vin în contradicție cu Hotărârea CEDO invocată anterior de instanța de apel” (paginile 2-3 din cererea de recurs).

Așadar, ceea ce reclamă de fapt, recurenta pârâtă reprezintă un aspect de nelegalitate a însuși raționamentului juridic construit de instanța de apel, care ar fi contrar celor statuate în domeniu de Curtea europeană și nu un aspect de expunere deficitară, contradictorie, a acestuia, de natură să afecteze caracterul său comprehensibil. Din această perspectivă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat nu este incident cauzei, calificarea juridică corectă a acestor critici fiind în realitate, cea prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., operațiunea juridică de corectă încadrare fiind permisă instanței de recurs în conformitate cu prevederile art. 489 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, aceste critici își vor găsi infra un răspuns al prezentei instanțe de recurs în analiza ansamblului de critici arondate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nici secundul aspect invocat de recurenta pârâtă din perspectiva aceluiași motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., relativ contradictorialității invocate a exista între paragrafele 2 și 3 ale paginii 44 a deciziei recurate, nu se verifică.

Astfel, Înalta Curte constată că nu există vreo contradicție între cele două paragrafe. Concluzia se impune întrucât potrivit considerentelor enunțate de instanța de apel, dispozițiile art. 3 al. 3 din Legea nr. 268/2001 și cele ale art. 9 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului din 06.07.2001, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 626/200, indicată dintr-o evidentă eroare materială (astfel cum a precizat inclusiv recurenta pârâtă la pagina 3 a motivelor de recurs) a fi H.G. nr. 890/2005, au stat la baza pronunțării deciziei civile nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea.

Această constatare a instanței de apel implică, presupune aspectul evaluării lor de către instanța judiciară de la momentul emiterii respectivei hotărâri judecătorești definitive în procesul purtat de autorii intimatului B în contradictoriu cu recurenta pârâtă Agenția Domeniilor Statului București și cu intimatele Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul și Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea și determină drept urmare, intrarea dezlegărilor în această direcție ale Tribunalului Vrancea în autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, fără posibilitatea procesuală de reevaluare a lor în prezent, dat fiind impedimentul procesual reglementat de prevederile art. 431 al. 2 C. proc. civ.: „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Astfel, se constată că instanța de apel a statuat: „în acest sens se remarcă că prin dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea 268/2001 ce reglementează statutul Agenției Domeniilor Statului se prevedea că "Terenurile care urmează să fie retrocedate în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, se transmit, la cererea comisiilor județene, comisiilor locale, iar potrivit dispozițiilor art. 9 din HG 890/2005 terenurile cu destinație agricolă ce se solicită a fi retrocedate în conformitate cu prevederile legii fondului funciar se transmit de către ADS comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea comisiilor județene”.

Cele dispuse de instanță prin decizia civilă 20/2004 au avut în vedere tocmai aceste dispoziții. (...)

Apoi, pretinde apelanta ADS că în conformitate cu art. 9 din HG 626/2001, cu art. 13 din HG 401/2013 ca și cu art. 3 alin. (3) din Legea 268/2001 ar fi putut face această predare doar dacă exista o cerere din partea comisiilor județene.

Or, apelanta ADS omite faptul că printr-o hotărâre judecătorească s-a dispus să predea 50 ha vie pe care le deținea la acea dată pe raza comunei (..) către Comisia locală Milcovul pentru ca aceasta să facă punerea în posesie a reclamanților, iar ulterior Comisia județeană să le elibereze titlul de proprietate.

Urmare a celor dispuse de instanța de judecată, în virtutea efectelor de obligativitate ale unei hotărâri judecătorești se constată că aceste obiecțiuni ale apelantei ADS nu pot face obiectul analizei prezentei instanțe”.

Așadar, potrivit considerentelor citate din decizia recurată, rezultă că instanța de apel a stabilit că întrucât normele juridice de care se prevala apelanta pârâtă Agenția Domeniilor Statului (recurenta pârâtă prezentă), pe care le-a și enumerat, au constituit fundament al titlului executoriu emis, atunci reevaluarea modului de aplicare a lor în privința situației juridice a reclamanților nu mai poate fi realizată, opunându-se impedimentul procesual al autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive din anul 2004.

Analizând considerentele expuse ale deciziei civile recurate din punct de vedere logic și sistematizat, Înalta Curte constată că menționarea de către instanța de apel a normelor juridice respective s-a realizat ca urmare a împrejurării invocării lor de către pârâta apelantă prin cererea de apel formulată în cauză, fără însă ca instanța de apel să procedeze și la o analiză proprie a modului de aplicare a acestor prevederi normative la situația reclamanților, curtea de apel expunând doar impedimentul procesual de reevaluare a lor. Dovadă în acest sens este cel puțin paragraful categoric din finalul celor citate anterior: „Urmare a celor dispuse de instanța de judecată, în virtutea efectelor de obligativitate ale unei hotărâri judecătorești se constată că aceste obiecțiuni ale apelantei ADS nu pot face obiectul analizei prezentei instanțe”.

În acest context ilustrat, considerentele expuse ale instanței de apel au o cursivitate logică și juridică în direcția analizată, nesuferind deci, de deficiența contradictorialității invocată de recurenta pârâtă, soluția pronunțată nefiind așadar, în contradicție cu propriul raționament juridic al curții de apel, așa cum eronat se invocă în cererea de recurs.

Argumentele expuse anterior sunt valabile și în privința celui de-al treilea element de contradictorialitate a motivării, invocat de recurenta pârâtă, respectiv cel privitor la contradictorialitatea între paragrafele deciziei afectate hotărârii CEDO pronunțate în cauza Brătulescu contra României, care ar stabili că singura autoritate competentă în materie a identifica terenuri libere și a efectua oferte este comisia locală, respectiv cele în care instanța de apel statuează că trebuia ca mai întâi recurenta pârâtă să își îndeplinească obligația de predare a terenului, obligație menționată în decizia nr. 20/2004.

Astfel, Înalta Curte observă că redarea de către instanța de apel a statuărilor din cuprinsul hotărârii CEDO menționate a fost realizată pentru a evidenția un element decisiv în configurarea faptei ilicite reținute de curtea de apel în speța prezentă dedusă judecății, respectiv durata nerezonabilă a neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive. Referirile instanței de apel la statuările CEDO respective nu au fost realizate din perspectiva delimitării autorităților publice care trebuie să aducă la îndeplinire o hotărâre judecătorească, fie ea și în materie de fond funciar, ci exclusiv din perspectiva perioadei neexecutării. Concluzia trasă rezultă din analiza rațională și sistematică a celor două paragrafe nr. 1 și 2 ale paginii 43 a deciziei recurate și este consolidată de împrejurarea că instanța de apel a înțeles să sublinieze efectiv, prin folosirea tehnică a caracterelor underlined, în aceste două alineate expuse, chiar elementul pe care a urmărit să îl evidențieze.

Pe cale de consecință, nu se poate invoca în mod fondat împrejurarea că statuarea ulterioară a instanței de apel asupra săvârșirii cu vinovăție de către recurenta pârâtă a faptei ilicite de neexecutare a hotărârii judecătorești din 2004, prin nepredarea terenului, conform obligației impuse prin respectiva hotărâre judecătorească, ar intra în contradicție din punct de vedere logic sau juridic cu considerentele aceleiași instanței de apel referitoare la jurisprudența CEDO.

În fundamentarea acestui element de contradictorialitate invocat, recurenta pârâtă se grefează în continuare din nou, pe normele juridice la care s-a referit și în justificarea secundului aspect de contradictorialitate afirmat în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a expus supra, instanța de apel a reținut în cadrul deciziei civile recurate, că aceste norme juridice au fundamentat titlul executoriu, determinând imposibilitatea (re)evaluării lor și în cadrul prezentei spețe fără a aduce atingere autorității de lucru judecat a respectivei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în anul 2004.

Din această perspectivă ilustrată, contradictorialitatea afirmată de recurentă nu poate fi fundamentată pe premisa reanalizării concrete în cauză, de către instanța de apel, a respectivelor norme juridice, întrucât astfel cum s-a ilustrat supra, această premisă invocată de partea procesuală pârâtă nu se regăsește în decizia recurată.

Argumentul anterior, referitor la inexistența unei evaluări proprii a instanței de apel asupra normelor juridice reprezentate de art. 3 al. 3 din Legea nr. 268/2001 și art. 9 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 268/2001, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 626/2001, datorită impedimentului procesual dedus din autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, este valabil și în privința ultimului aspect de contradictorialitate invocat de recurentă în configurarea motivului său de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, atât timp cât instanța de apel nu a procedat la o analiză proprie a mecanismului legal instituit prin art. 3 al. 3 din Legea nr. 268/2001 și art. 9 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 268/2001, norme juridice pe care doar le-a enunțat în cadrul deciziei sale, astfel cum s-a ilustrat supra, nu se poate atunci invoca în mod fondat că instanța de apel ar fi reținut vinovăția acestei părți procesuale în temeiul (analizei) lor și subsecvent, nu se poate nici reține contradictorialitatea invocată de recurentă, dintre această statuare afirmat a fi fost realizată (dar în realitate, neefectuată) de curtea de apel și considerentele din decizia recurată legate de refuzul instanței de apel de analiză a respectivelor prevederi normative.

Curtea de apel a precizat în mod expres în cadrul deciziei sale recurate, împrejurarea că criticile în această direcție ale apelantei pârâte ADS nu pot fi analizate datorită caracterului obligatoriu al hotărârii judecătorești pronunțate împotriva acestei părți procesuale, respectivele norme juridice fundamentând titlul executoriu.

Consecință a celor expuse, Înalta Curte notează că nu subzistă nici secunda premisă a acestei contradictorialități invocate de recurentă, respectiv refuzul de analiză a motivului de apel referitor la respectivele norme juridice, curtea de apel ilustrând argumentele sale în privința acelui motiv de apel, astfel cum s-a menționat supra.

Instanța de apel a arătat concret, argumentat de ce nu poate proceda la reanalizarea modului de aplicare la situația juridică a reclamanților, a acelor prevederi legale invocate de către apelanta pârâră ADS, astfel încât nu se poate susține în mod fondat vreo omisiune de analiză a motivului de apel respectiv, nefiind așadar incidentă, nici prima teză a art. 488 pct. 6 C. proc. civ.: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, potrivnic celor invocate de către recurenta pârâtă în finalul acestui motiv de recurs, în cadrul deciziei recurate se regăsesc normele juridice care au fundamentat soluția adoptată de curtea de apel, instanța de apel construindu-și silogismul juridic pe eșafodajul reprezentat de răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349 C. civ., text legal pe care alături de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 1385 C. civ. l-a menționat, cercetând fiecare dintre elementele acestui tip de răspundere juridică și constatându-l a fi întrunit în cauză.

Motivarea deciziei recurate este coerentă, logică, comprehensibilă, amplă și completă, neputând fi calificată ca fiind parțială sau divergentă, contradictorie, confuză, precum în mod nefondat apreciază recurenta pârâtă.

Drept urmare, Înalta Curte constată că în cauză, exigențele art. 21 din Constituția României sau ale art. 6 CEDO, menționate de recurenta pârâtă, au fost respectate de către instanța de apel, motivul de recurs invocat, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 425 al. 1 lit. b C. proc. civ., nefiind așadar fondat.

Nici secundul motiv de recurs invocat, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este întemeiat.

Astfel, primul aspect de nelegalitate invocat de recurenta pârâtă din perspectiva acestui motiv de recurs, constă în faptul că stabilirea vinovăției acestei părți procesuale în realizarea faptei ilicite reținute în sarcina sa, s-a realizat cu ignorarea prevederilor legale reprezentate: de art. 5 lit. c h și art. 6 lit. e din Regulamentul din 04.08.2005, privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, adoptat prin HG nr. 890/2005; de art. 6 al. 5 din Legea nr. 165/2013; de art. 9 al. 2 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului din 06.07.2001, aprobată prin HG nr. 626/2001 și de art. 3 al. 3 din Legea nr. 268/2001.

Înalta Curte constată că acest ansamblu de critici arondate punctului II.1 din cererea de recurs, este nefonda