ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 290/2020

HOTĂRÂRE

04.02.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 290/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Județeană Vrancea, Primăria comunei Milcovul, prin primar, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:

- în principal, constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte pentru cota ce i se cuvine din imobilul situat în comuna Milcovul, jud. Vrancea, compus din teren în suprafață totală de 338 mp și construcție demolată, confiscat în perioada comunistă, în calitate de moștenitor legal al defunctului B., conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și stabilirea numărului de puncte la care este îndreptățit în urma evaluării imobilului conform grilei notariale din anul 2013, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013;

- în subsidiar, emiterea pe numele reclamantului a deciziei de compensare prin puncte pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în comuna Milcovul, jud. Vrancea, compus din teren în suprafață de 338 mp și construcție demolată, și stabilirea numărului de puncte la care este îndreptățit în urma evaluării imobilului conform grilei notariale din anul 2013, conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 165/2013 și Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 1914 din 13 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

În motivarea soluției de declinare instanța a reținut că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia/dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana îndreptățită la secția civilă a tribunalului în circumscripția căreia se află sediul unității deținătoare/entității învestite cu soluționarea notificării.

Potrivit Deciziei 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța competentă potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 soluționează pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

A constatat că dosarul reclamantului nu a fost transmis Secretariatului CNCI, precum și că sediul unității deținătoare, și anume Primăria comunei Milcovul, este în județul Vrancea.

Învestită cu soluționarea cauzei după declinare, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 610 din 19 decembrie 2019, a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a instanței și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus din oficiu suspendarea judecății cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Vrancea a constatat că cererea introductivă de instanță a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la 03.12.2018, și a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în vigoare la data sesizării instanței, stabileau competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție se afla sediul entității care urma a fi obligată la emiterea deciziei/titlului de compensare, și anume CNCI.

Ulterior, prin Legea nr. 111/24.05.2019 s-a modificat alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013, însă aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, astfel cum reiese din interpretarea art. 24 și 25 alin. (1) și (2) C. proc. civ., noua lege aplicându-se numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare, iar nu și celor demarate anterior și aflate în curs de desfășurare.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prezentul conflict negativ de competență a fost generat de aprecierea diferită a celor două instanțe cu privire la normele legale care reglementează competența de soluționare a pricinii, Tribunalul București, secția a III-a civilă, dând eficiență dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în timp ce Tribunalul Vrancea, secția I civilă, a făcut aplicarea art. 35 alin. (1), (2) din Legea nr. 165/2013.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat constatarea calității sale de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilul situat în comuna Milcovul, preluat abuziv de către Stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, precum și stabilirea numărului de puncte ori, în subsidiar, emiterea deciziei de compensare prin puncte.

Astfel, reclamantul A. a învestit instanța cu o cerere având un conținut complex, anume: stabilirea existenței și întinderii dreptului la măsuri reparatorii, dar și acordarea acestor reparații prin hotărârea ce se va pronunța. Având în vedere acest conținut complex al pretenției deduse judecății, dar și finalitatea urmărită de reclamant prin demersul judiciar întreprins, competența de soluționare a cauzei trebuie stabilită în mod unitar, în considerarea scopului unic urmărit.

Astfel, câtă vreme se tinde la obținerea unei hotărâri judecătorești prin care să se acorde măsurile reparatorii solicitate în condițiile legii speciale, incidența prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 trebuie stabilită corespunzător acestei finalități.

Se constată că, la data sesizării instanței, 3 decembrie 2018, dispozițiile art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 prevedeau că "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor."

Ulterior, prin Legea nr. 111/2019, alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 s-a modificat în sensul că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

Această modificare legislativă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 28 mai 2019.

În cauza de față, acțiunea introductivă a fost formulată la 3 decembrie 2018, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 111/2019, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 24 și 25 C. proc. civ., rămân aplicabile prevederile Legii nr. 165/2013, în forma în vigoare la data demarării procesului.

Astfel, raportat la prevederile legale anterior enunțate, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.