ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2076/2024

Primul ciclu procesual: I.1. Obiectul cererii deduse judecății: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secția I civilă, la data de 04 aprilie 2019, sub dosar nr. x/30/2019, reclamanții A și B solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Spitalul C, Spitalul D, E, F și G, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 1.000.000 (un milion) de euro, cu titlu de daune morale suferite de către reclamanți prin decesul fiului lor minor, H, în echivalent în lei la cursul BNR din data efectivă a plății, din culpa solidară a celor cinci pârâți, plata făcută oricăruia dintre reclamanți având caracter liberator față de celălalt reclamant, precum și obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză. I.

Sentințele pronunțate de Tribunalul Timiș, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 639 din 06 iulie 2020, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B, împotriva pârâților F, E, G, D și Spitalul C, pentru autoritate de lucru judecat; a anulat cererea de chemare judecată formulată de reclamanta A împotriva acelorași pârâți; a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată; a respins cererea pârâtei G privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 963 din 02 octombrie 2020, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a admis cererea de completare a hotărârii formulată de petentul F; a dispus completarea dispozitivului sentinței civile 639/06.07.2020 a Tribunalului Timiș cu următoarele paragrafe: „Obligă reclamantul B la plata sumei de 4000 de lei către pârâtul F, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale; a respins cererea pârâtului F privind obligarea reclamantei A la plata cheltuielilor de judecată”. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în apel: Prin decizia civilă nr. 63 din 22 aprilie 2021, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantei A, a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de apelanta A; a admis apelul formulat de către B împotriva sentinței civile nr. 639 din 06 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Timiș; a anulat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș. I.2. Al doilea ciclu procesual: I.2.1. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, în primă instanță, în rejudecare: Prin sentința civilă nr. 711 PI din 26 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/30/2019*, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a anulat cererea de chemare judecată formulată de reclamanta A; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B împotriva pârâtelor E și G; a obligat fiecare dintre pârâtele E și G la plata către reclamantul B a echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății al sumei de câte 15.000 euro; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B împotriva pârâților F, Spitalul D și Spitalul C; a obligat fiecare dintre pârâtele E și G la plata sumei de câte 1.977,5 lei către reclamantul B, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată; a respins cererea pârâtelor G și E privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamantul B la plata sumei de 9470 lei către pârâtul F, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin încheierea de ședință din 28 aprilie 2021, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a dispus îndreptarea din oficiu a erorii din minuta și dispozitivul deciziei civile nr. 63 din 22 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/30/2019, în sensul că se va trece în paragraful al III-lea în loc de „apelul formulat împotriva Sentinței civile nr. 639/ 06 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2019, de către reclamanții A și B” cum în mod eronat s-a trecut, „apelul formulat împotriva Sentinței civile nr. 639/ 06 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2019, de către reclamantul B”, cum este corect. I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în apel: Prin decizia civilă nr. 265 din 07 noiembrie 2023, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant B împotriva sentinței civile nr. 711 din 26 mai 2022, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2019*, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A și intimații-pârâți Spitalul C, Spitalul D, E, F și G; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă E împotriva sentinței civile nr. 711 din 26 mai 2022, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2019*, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A și B și intimații-pârâți Spitalul C, Spitalul D, F și G; a admis apelul formulat de apelanta pârâtă G împotriva sentinței civile nr. 711 din 26 mai 2022, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2019*, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A și B și intimații pârâți Spitalul C, Spitalul D, E și F; a schimbat în parte sentința primei instanțe în sensul că a obligat pârâta G în solidar cu intimatul-pârât Spitalul D la plata către apelantul-reclamant B a echivalentului în lei la cursul BNR la data plății a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale; a obligat intimata-pârâta E în solidar cu intimatul-pârât Spitalul C la plata către apelantul-reclamant B a echivalentului în lei la cursul BNR la data plății a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale; a obligat apelanta-pârâta G în solidar cu intimatul-pârât Spitalul D la plata sumei de 1.977,5 lei către reclamantul B cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primei instanțe; a obligat apelanta-pârâta E în solidar cu intimatul-pârât Spitalul C la plata sumei de 1.977,5 lei către reclamantul B cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primei instanțe; a menținut în rest soluția primei instanțe; a luat act de opțiunea apelantului-reclamant de a solicita cheltuieli de judecată aferente acestui ciclu procesual pe cale separată; a obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 2000 lei către intimatul-parat F cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-pârâtă G. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 265 din 07 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, au declarat recurs pârâții E, Spitalul D, Spitalul C și G Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, la data de 18 martie 2024, sub nr. x/30/2019*, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2. II.1. Recursul declarat de pârâta G: Recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de apel, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. prin nemotivarea în drept a înlăturării opiniilor și rapoartelor medicale administrate și depuse în dosar, care tratează existența sau nu a unei încălcări a bunelor practici profesionale, fără a indica temeiul legal în baza căruia le-a înlăturat. A menționat că instanța de apel a înlăturat de la soluționarea cauzei concluziile deciziei nr. 40/26.04.2016 emisă de către Comisia de disciplină, prin care s-a infirmat existența unei culpe medicale, pe care le-a apreciat ca fiind în contradicție cu concluziile raportului IML efectuat în apel, însă acesta din urmă nu analizează culpa medicală a vreunui medic, ci răspunde obiectivelor trasate de instanța de apel raportat la protocoalele medicale existente. A mai susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prin nemotivarea în fapt și în drept a aprecierilor conform cărora la nivelul anului 2014, este de notorietate că aceasta (amilaza) era analiza uzitată pentru diagnosticarea pancreatitei acute, cu toate că niciun mijloc de probă administrat în apel nu a condus la o astfel de concluzie, făcând trimitere la art. medicale și studii de specialitate efectuate între anii 1985-2005, care au stat la baza întocmirii raportului IML administrat în cauză, prin care se face referire la protocolul de diagnostic și management al pancreatitei acute avut în vedere de instanța de apel în soluționarea dosarului. În opinia recurentei-pârâte, cu excederea competenței, instanța de apel s-a angrenat în afirmații medicale, care pe lângă faptul că sunt eronate, conchid la fundamentarea deciziei recurate, raportându-se la Ghidul de diagnostic și management al pancreatitei acute publicat pe website-ul Spitalului K, care are la bază aceeași bibliografie selectivă ca și protocolul menționat în raportul IML, adică în perioada de referință fiind 1985-2005, precum și art. publica în anul 2005 intitulat Ghidul UK pentru managementul pancreatitei acute (UK guidelines for the management of acute pancreatitis). Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. de către instanța de apel prin nemotivarea în drept în ceea ce privește proporționalitatea gradului de vinovăție a fiecărui medic și nemotivarea în fapt a criteriilor care au condus la stabilirea gradului de vinovăție a fiecărui medic în proporție de 25%. Din această perspectivă, a menționat că instanța de apel nu a arătat în considerentele deciziei recurate temeiul de drept în baza căruia a dispus antrenarea răspunderii civile delictuale a medicului, deși a aplicat prevederile art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care se aplică în cazul exonerării răspunderii personalului medical. În referire la art. 1358 C. civ. și art. 654 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a diferențiat în mod legal actele medicale efectuate asupra minorului H și implicit gradul de vinovăție a fiecărui medic în parte și nici nu a indicat în mod expres criteriile pe care le-a luat în considerare la stabilirea proporționalității gradului de vinovăție a fiecărui medic în parte, ci s-a rezumat în a statua faptul că aportul apelantei-pârâte G în întregul lanț cauzal este în proporție de 25%. Or, în prezenta speță, actele medicale efectuate de către medicul de gardă în UPU și actele medicale efectuate de medicii specialiști sunt diferite și trebuie tratate distinct. Prin prisma stabilirii gradului de vinovăție, a precizat că recurenta-pârâtă a investigat medical minorul H în cadrul Spitalul D pentru un interval de aproximativ 2 ore, pe când medicii specialiști din cadrul Spitalul C au avut la dispoziție 29 de ore, timp suficient în care puteau să îi efectueze pacientului o serie de investigații (internarea minorului la Spitalul C a avut loc în 06.12.2014, ora 22.45, iar decesul acestuia a avut loc în 08.12.2014, ora 03.30), context în care nu poate fi pus sub semnul egalității timpul avut la dispoziție de către recurenta-pârâtă cu medicii specialiști din cadrul Spitalul C. A mai arătat că în cadrul Spitalului C minorului H nu i s-au mai efectuat alte investigații medicale precum analize de sânge, ecografii pe toată durata internării, medicii respectivi rezumându-se la un diagnostic prezumtiv stabilit în scurta interacțiune de 2 ore cu pacientul în structurile UPU, deși în cele 29 de ore un medic specialist ar fi trebuit să dispună efectuarea unor multiple investigații medicale, întrucât avea obligația de a confirma sau infirmat diagnosticul prezumtiv cu care a fost trimis spre internare, însă doamna doctor specialist E nu și-a îndeplinit atribuțiile în această calitate (medic specialist), nu a efectuat pacientului nicio investigație și nici nu s-a asigurat că acestuia îi este aplicat tratamentul corespunzător patologiei pe care o avea. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel a reținut vinovăția recurentei-pârâte atunci când a încercat să motiveze în drept gradul de vinovăție al fiecărui medic, apreciind a fi incidente prevederile art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, însă prevederile alin. (3) și (4) ale acestui art. nu erau în vigoare în forma aplicabilă la momentul intervenirii decesului minorului H (08.12.2014) și nici în forma actuală a legislației. Prin urmare, instanța de apel a motivat în drept stabilirea gradului de vinovăție a medicilor din prezenta cauză raportându-se la un temei legal exonerator de răspundere - art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 al personalului medical pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiei, mai ales în situațiile de urgență, dar și când unitățile spitalicești nu dețin în dotare echipamente de diagnostic și tratament sau dețin echipamente insuficiente, aspect învederat chiar prin apelul formulat, susținând faptul că la data de 06.12.2014 Spitalul D nu deținea în dotare reactivi pentru efectuarea analizei cu lipaza, nici computer tomograf, ci ecograf, însă garda asigura doar servicii de radiologie. Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 C. civ. privind antrenarea răspunderii civile delictuale. În această privință, a arătat că instanța de apel, la stabilirea vinovăției recurentei-pârâte, a reținut că un consult adecvat al minorului ar fi impus la prezentarea acestuia la Spitalul D, alături de setul de analize efectuat să i se recolteze și analizele: amilaza sau lipaza, respectiv să beneficieze de o ecografie, radiografie sau un computer tomograf, precum și un consult gastro-intestinal, deși probatoriului administrat în apel a relevat faptul că astfel de investigații nu putea fi efectuate de către recurenta-pârâtă. În concret, s-a referit la adresa nr. 4774/29.08.2023 emisă de către Spitalul D, în perioada 01.01.2014-31.12.2014, din care a rezultat faptul că analiza lipazei nu se afla în lista investigațiilor efectuate în cadrul laboratorului Spitalul D, reactivul pentru această analiză nefiind existent în inventarul spitalului înainte de 29.06.2017. Astfel, analiza pentru lipaza nu putea fi efectuată la data de 06.12.2014, ora 20:15, data prezentării minorului H la spital. Cu privire la analiza amilazei, a precizat că instanța de apel a omis faptul că minorul H s-a prezentat în Unitatea de Primiri Urgențe abia după 72 de ore de la debutul bolii, astfel cum rezultă din Raportul medico-legal de necropsie nr. x/A3/09.12.2014, deși a reținut faptul că în diagnosticarea și tratarea corectă a pancreatitei acute și a litiazei biliare primele 72 de ore de la debutul bolii sunt primordiale, minorul H fiind prezentat la Unitatea de Primiri Urgențe din Cadrul Spitalului D la mai mult de 72 de ore de la debutul bolii. Or, în acest context, analiza amilazei nu ar mai fi fost elocventă în stabilirea diagnosticului, aceasta revenind la valori normale, motiv pentru care recurenta-pârâtă nu a solicitat laboratorului analiza acesteia. Cu privire la ecografie, a menționat adresa nr. 8636/12.06.2023 emisă de către Spitalul D în anul 2014, conform căreia serviciul de imagistică era funcțional, avea în dotare ecograf, însă garda asigura doar servicii de radiologie. Prin urmare, minorului H nu i s-a putut efectua o ecografie, atât timp cât recurenta-pârâtă nu a avut acces la ecograful aflat în dotare, iar în cadrul Spitalului D la acel moment (06.12.2014 ora 20.15) nu exista personal specializat (de gardă) pentru a efectua o ecografie. Referitor la radiografie, a susținut că aceasta nu a fost efectuată, întrucât în suspiciunea de hepatită virală nu se efectuează radiografii, iar pentru pancreatita acută ar fi putut fi utilă doar o radiografie pe gol, iar în ceea ce privește eventuala posibilitate de a i se efectua minorului la data de 06.12.2014 un computer tomograf (CT), s-a raportat la adresa nr. 8636/12.06.2023 emisă de Spitalul D în care este specificat doar faptul că serviciul de imagistică în anul 2014 avea în dotare un ecograf, nu și un computer tomograf. De asemenea, a susținut că la data de 06.12.2014, respectiv într-o zi gardă de seară, de sâmbătă, nu exista un medic de gardă în cadrul UPU al Spitalului D cu specialitatea gastroenterologie, astfel încât consultul gastro-intestinal nu a putut fi efectuat. Redând din considerentele deciziei atacate cu privire la reținerea faptei ilicite, respectiv a erorii profesionale în exercitarea actului medical, recurenta-pârâtă a considerat că nu poate fi responsabilă pentru stabilirea unui diagnostic greșit în cauză prin prisma faptului că nu a avut acces la investigațiile medicale specifice și, la acel moment în cadrul Spitalului D, nu exista un departament de ecografie cu personal specializat în efectuarea și interpretarea ecografiilor, astfel încât a putut doar să fixeze un diagnostic prezumtiv, neavând motive justificate din punct de vedere medical pentru a solicita recoltarea amilazei care nu ar fi fost locventă și/sau releventă în stabilirea diagnosticului cât timp pacientul H a fost prezentat de către părinții acestuia la UPU după mai bine de 3 zile de la debutul bolii. A considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile care ar putea conduce la exonerarea de răspundere a personalului medical în situațiile expuse de prevăzute art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, respectiv Spitalul D nu a pus la dispoziția recurentei echipamente de diagnostic și tratament satisfăcătoare pentru un mediu de lucru normal, cum este lipsa reactivului din laboratorul de analize pentru efectuarea analizei cu lipaza sau lipsa de personal medical de gardă pentru efectuarea ecografiilor și a consultului gastro-intestinal, precum și faptul că recurenta a acționat cu bună-credință într-o situație de urgență, pacientul H fiind prezentat de către părinții acestuia într-o unitate de primiri urgențe (UPU) cu o situație de urgență, în care recurenta, în timpul celor timp de 2h pe care Ie-a avut la dispoziție, a interacționat cu pacientul, reușind să-l stabilizeze, să efectueze investigațiile disponibile la care a avut acces, să îi administreze tratament și să îl directioneze către medici specialiști. A menționat că a trimis pacientul spre internare și consult către medicul specialist pentru confirmarea sau infirmarea diagnosticului prezumtiv, acesta fiind și motivul pentru care se folosesc buletinele de trimitere cu mențiunea expresă de diagnostic prezumtiv cu cod diagnostic prezumtiv pe biletul de trimitere, iar prin concluziile comisiei de disciplină, înlăturate de către instanța de apel în mod eronat și nejustificat din punct de vedere juridic, s-a constatat că diagnosticul real a putut fi pus doar necroptic: În continuare după expunerea unor considerații de ordin teoretic cu privire la existența vinovăției și trimiterea la decizia nr. 40/26.04.2016 a Comisiei de Disciplină, recurenta-pârâtă a precizat că a acționat cu bună-credință și diligență, conform protocoalelor terepeutice naționale în vigoare. Referitor la prejudiciu, a susținut că instanța de apel a reținut că acesta în mod just a fost stabilit de către tribunal, însă nu există legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta recurentei, aceasta nefiind o faptă ilicită de natură să conducă la repararea prejudiciului cauzat, chiar dacă nu contestă sub nicio formă prejudiciul moral și material suferit de către părinții minorului. În ceea ce privește legătura de cauzalitate, instanța de apel a apreciat că există legătură directă de cauzalitate între faptele ilicite și producerea acestui prejudiciu, însă stabilirea acesteia se poate face doar printr-o analiză a tuturor factorilor, precum starea de sănătate a pacientului H, stilul de viață, posibile predispoziții genetice, etc, ceea ce lipsește în motivarea hotărârii atacate. II.2. Recursul declarat de pârâtul Spitalul D: Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și modificarea în parte a acesteia în ceea ce privește răspunderea solidară a recurentului alături de pârâta G pentru acoperirea prejudiciului. În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., a soluționat apelul declarat de reclamant prin prisma dispozițiilor art. 1373 C. civ. și a celor ale Legii nr. 96/2006, deși acesta a indicat atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin precizarea depusă pentru termenul de judecată din 08 octombrie 2021, că temeiul de drept al cererii sale este reprezentat de dispozițiile art. 1373 C. civ., în virtutea cărora a solicitat obligarea spitalului la plata despăgubirilor în calitate de comitent pentru presupus său (medicul angajat). Astfel, instanța de apel avea îndatorirea să soluționeze calea de atac prin prisma dispozițiilor legale invocate de reclamant sau să pună în discuția părților dispozițiile legii speciale menționate în cuprinsul cererii introductive de instanță, potrivit dispozițiilor art. 224 și art. 389 C. proc. civ.. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul reținerii aplicabilității dispozițiilor art. 1373 C. civ. referitoare la răspunderea comitentului pentru prepus și ale art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 referitoare la răspunderea spitalului alături de un angajat al unității, recurentul-pârât a susținut că, în argumentarea soluției de antrenare a răspunderii acestuia alături de medicul angajat, instanța de apel a reținut că, de vreme ce asistența medicală necorespunzătoare a fost săvârșită de către pârâta G în calitatea acesteia de angajat a spitalului, în timpul programului de serviciu și în legătură cu atribuțiile și scopul funcției încredințate și în exercitarea profesiei, există un raport de prepușenie, iar răspunderea spitalului pentru calitatea actului medical implică în mod necesar și răspunderea acelora care prestează actul medical. Or, actul medical este acțiunea personalului medical exercitată în relație directă cu pacientul în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, diagnosticării, tratării, acordării de îngrijiri medicale, reabilitării, precum și monitorizării stării de sănătate a acestuia, astfel că întreaga activitate medicală este exercitată de către medic și care răspunde personal pentru asistența medicală necorespunzătoare. Cu trimitere la art. 1376 alin. (2) C. civ. și la doctrină în ceea ce privește noțiunea de comitent și presupus, recurentul-pârât a precizat că un medic acordă asistență medicală în mod independent, pe baza pregătirii sale profesionale și nu în baza unor îndrumări de specialitate acordate de conducerea unității sanitare, așa cum statuează dispozițiile Legii nr. 95/2006. Or, sub aspectul asistenței medicale acordate, medicul nu este un prepus al organizației sanitare în care este încadrat, ci răspunde singur și personal, pe temeiul art. 1372 alin. (1) și (2) C. civ., comitentul răspunzând ori de câte ori prepusul a săvârșit o faptă ilicită prejudiciabilă și care a acționat în interesul comitentului sau la ordinul său, în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuțiilor sau funcțiilor încredințate. Pe cale de consecință, contrar argumentelor instanței de apel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la calitatea și funcția deținută de către pârâtă de rang 5, recurentul-pârât nu poate răspunde în temeiul art. 1373 C. civ. și nici în temeiul Legii nr. 95/2006, care la art. 655 stabilește fără echivoc condițiile în care poate răspunde unitatea sanitară, răspunderea recurentului în temeiul art. 166 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 pentru calitatea actului medical, pentru nerespectarea condițiilor de cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nozocomiale, precum și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienților fiind aceeași răspundere prevăzută de art. 655 din același act normativ. Referitor la dotările și posibilitățile reale de diagnosticare, instanța de apel a reținut că, la data producerii evenimentului, recurentul-pârât deținea serviciu de imagistică și era funcțional, avea în dotare echograf după cum deținea și aparat de analize pentru determinarea amilazelor, singura analiză care nu se efectua în spital la acea vreme fiind lipaza și care, potrivit opiniilor medicale actuale, la momentul producerii evenimentului determinarea amilazelor fiind investigația ce ar fi putut fi singura enzimă cu specificitate și sensibilitate crescută pentru diagnosticul de PA, alături de alte investigații, să determine stabilirea corectă a diagnosticului prezumtiv. Așadar, recurentul-pârât deținea dotările necesare pentru diagnosticare și tratament ceea ce înlătură răspunderea unității spitalicești pentru asistența medicală necorespunzătoare acordată pacientului. II.3. Recursul declarat de pârâta E: Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantului B față de această pârâtă; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., în condițiile în care era obligată să arate motivele de fapt și de drept care, în procesul deliberativ, i-au format convingerea în sensul soluției pronunțate și să enunțe direct cele constatate, precum și dovezile care au determinat această convingere. De asemenea, pentru a satisface exigentele aceluiași art., instanța de apel trebuia să indice motivele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei prin raportare la dovezile administrate în cauză, respectiv opiniile medicale ale prof. dr. I și conf. dr. J, ambii specialiști reputați în Gastroenterologie, urmat de Raportul de expertiză legală administrat în faza urmăririi penale cu nr.x/2016, precum și Raportul Comisiei de Etică Medicală și Malpraxis. Aceasta în contextul în care dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. În acest sens, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, trebuie să dispună ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc, pentru a evita o posibilă eroare judiciară. De altfel, într-o jurisprudență bogată și consolidată în acest sens, în spețe similare, instanța supremă a constatat temeinicia criticilor recurentelor, inclusiv din perspectiva art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, în ceea ce privește respectarea exigențelor impuse de principiul dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, dreptul recurentei la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să includă și dreptul de a beneficia de examinarea reală și efectivă a apărărilor relevante pentru cauză, aspect care include stabilirea unei situații juridice reale și complete în cauză, în vederea aplicării corecte a normelor de drept incidente. Procedând în acest mod, instanța de apel a identificat eronat culpa medicală a unui medic specialist în boli infecțioase, câtă vreme pacientul decedat a avut drept cauză a morții afecțiuni care țin exclusiv de patologia gastrointestinală (pancreatită acută severă și litiaza biliară) și care nu intrau în competența unui medic specialist în boli infecțioase, calitate pe care o deține, cum nu erau nici de competența Spitalului D. Anamneza, simptomele și analizele care puteau sugera pancreatita acută împreuna cu litiaza biliară, impuneau obligația medicului de gardă din Spitalul D ca, pentru stabilirea unui diagnostic corect, să decidă, pe lângă investigațiile medicale și consulturi interdisciplinare necesare până la rezolvarea cazului, prin chemarea obligatorie a medicilor de gardă din alte secții ale spitalului de urgență, conform legii, obligație izvorând în Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1706 /2007. În aceeași măsură au fost înlăturate, fără nicio motivare în fapt și în drept, apărările recurentei cu referire la OMS nr. 1059/2009, OMS nr. 972/2010 și OMS nr. 764/26.05.2011, acte normative care stabilesc cadrul general al competentelor unităților spitalicești din România și unde în privința Spitalelor de Boli Infecțioase nu sunt incluse proceduri de diagnostic și tratament pentru afecțiuni gastroenterologice, fiind destinat diagnosticării și tratamentului afecțiunilor specific doar bolilor infecțioase, iar cele 3 ordine ale Ministrului Sănătății sunt norme legale, iar aceste probe existau la dosar și erau indicate explicit atât în motivele de apel, cât și în concluziile scrise. A precizat că instanța de apel a avut în vedere pentru a motiva culpa acesteia ca probă un înscris cu caracter alterat/viciat/invalid din punct de vedere legal, aspect recunoscut de apărătorul D (partea care a depus înscrisul) și consemnat în încheierea de ședința din 09 mai 2023, înscris reprezentat de Protocolul clinic de investigații și tratament pentru hepatită, în vigoare în cursul anului 2014, Protocol care în varianta originală nealterată, semnată și stampilată de conducerea medicală și administrativă a Spitalului C nu conține obligația pentru medicul infecționist de a realiza o ecografie abdominală pentru cei diagnosticați cu hepatită acută virală, făcând trimitere la încheierile de ședință din 11 aprilie 2023 și 09 mai 2023, context în care respectivul înscris trebuia înlăturat. În aceeași ordine de idei, instanța de apel nu s-a referit la înscrisurile depuse în probațiune de către recurentă și care atestă existența unui protocol terapeutic în caz de diagnostic de hepatită virală acută, adoptat în baza OMS nr. 1059/2009 și OMS nr. 972/2010 pe care medicii din Spitalul C l-au urmat, precum și obligațiile care revin medicului de gardă, în special în zilele libere, și care, în anul 2014, nu prevedeau efectuarea de ecografii abdominale pentru cazurile de hepatită virală acută. Privitor la sarcina probei, a învederat că instanța de apel a ignorat normele imperative instituite de art. 1169 C. civ. (art. 249 Noul C. proc. civ.), în sensul ca sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva (reclamantului), iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat), în domeniul răspunderii civile delictuale spre deosebire de răspunderea contractuală, unde victima se bucură de prezumția de culpă a debitorului. Sub acest aspect, cu trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-pârâtă a susținut că în ipoteza analizării răspunderii civile delictuale, elementele obiective ale răspunderii sunt obligatorii a fi dovedite, iar obiectul probei va fi constituit din procesul psihic al făptuitorului, atitudinea acestuia înainte, cât și după săvârșirea faptei generatoare de prejudicii, fața de faptă și de consecințele acesteia. Dovada vinovăției este considerată a fi un aspect ce ține de starea psihică din spatele unei conduite umane, proba culpei fiind un element ce este atașat conduitei și atitudinii unei ființe umane. Așadar, victima trebuie să facă dovada tuturor condițiilor ce sunt necesare pentru existența răspunderii civile, fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martorii și prezumții, în dovedirea unor fapte juridice. Or, ținând cont de caracterul subiectiv al vinovăției, dovada sa directă este practic imposibilă, însă este totuși posibil de dovedit numai elementele exterioare de comportament, în raport de care instanța de apel ar fi avut sarcina de a reconstitui desfășurarea întregului proces psihic și să deducă vinovăția autorului faptei ilicite, în acest raționament ocupând un loc aparte criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției. Cu toate acestea, prin modul discreționar de admitere și analiză a dovezilor, respectiv prin înlăturarea nejustificată/nemotivată a probelor propuse în apărare de către recurenta-pârâtă, hotărârea atacată nu satisface exigențele minimale în aprecierea obiectivă a culpei medicale a recurentei, instanța de apel reținând eronat că a fost învestită prin apelul pârâtei doar cu privire la contestarea de către aceasta a cuantumului daunelor la care a fost obligată de prima instanță, în debutul motivării apelului, deși aceasta a contestat în realitate lipsa elementelor vinovăției din perspectiva art. 1349 și art. 1357 C. civ.. De asemenea, în același mod contradictoriu, instanța de apel a apreciat că prin trimitere la protocolul de diagnostic și tratament al pancreatitei acute și a litiazei biliare, care reprezintă o urgență gastroenterologică și nu de boli infecțioase, se impunea ca UPU din cadrul Spitalului D să procedeze la efectuarea unei diagnozări interdisciplinare și să efectueze un set de determinări și analize cu caracter specific, respectiv lipaza, amilaza, precum și colangiografia RMN, tomografie computerizată, inclusiv efectuarea ERPC de urgență, fereastra de acțiune fiind în primele 24 - 72 de ore. În ciuda acestei argumentări cu privire la starea de fapt, instanța de apel a concluzionat asupra responsabilității, sub forma culpei medicale, a medicului primar de boli infecțioase (recurenta-pârâtă) de la un alt spital cu o altă specializare (boli infecțioase) care nu are nimic în comun cu diagnosticul și tratamentul pancreatitei acute severe și a litiazei biliare severe, trimiterea pacientului având la bază un diagnostic total eronat pus de Spitalul D, de hepatită acută virală. Recurenta-pârâtă a învederat interpretarea și aplicarea greșită a art. 1357 și art. 1349 C. civ., sub aspectul neîndeplinirii celor 2 condiții obligatorii ale răspunderii civile delictuale, sub forma culpei medicale, în contextul în care instanța de apel nu a identificat și nu a motivat existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, dar nici a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, de vreme ce decesul pacientului a survenit pe garda altui medic, care nu a fost împricinat în prezentul litigiu, și nu poate fi reținută răspunderea unui medic specializat exclusiv în boli infectioase, pentru decesul unui pacient diagnosticat incorect într-o altă unitate spitalicească, pacient care nu avea nicio afecțiune din sfera patologiei infecțioase, ci suferea de afecțiuni gastroenterologie severe care i-au provocat decesul. Făcând trimitere la omisiunea instanței de apel de a analiza și interpreta corect dispozițiile art. 1357 alin. (1) și art. 16 C. civ., dar și celelalte texte legale din materia răspunderii civile pentru fapta proprie, precum și la aspecte de ordin teoretic legate de fapta ilicită, respectiv gradele culpei în această materie, recurenta-pârâtă a susținut că în cazul acesteia, ca medic primar boli infecțioase, lipsește raportul de cauzalitate dintre culpa medicală (malpraxis) și prejudiciul suferit de către reclamanți, aceasta fiind una dintre condițiile esențiale pentru angajarea răspunderii delictuale. Cu privire la ignorarea dispozițiilor legale care clasifică unitățile spitalicești pe diferite grade și pe diferite specializări, în contextul în care Spitalul C nu are specialitate și/sau secție de gastroenterologie și nici medici specialiști în această disciplină, astfel că nu se putea stabili un diagnostic specific din această perspectivă de către medicul primar boli infecțioase, lipsind competența pentru acest tip de afecțiuni medicale Spitalului C ori de competența recurentei-pârâte, astfel cum sunt definite prin OMS nr. 1059/2009 și OMS nr. 972/2010, precum și OMS nr. 764/26.05.2011, în baza cărora au fost adoptate protocoalele terapeutice pentru diagnostic și tratament pentru boli infecțioase și care nu includ diagnosticul și tratamentul pentru afecțiuni gastroenterologice în spitalele de boli infecțioase, fiind destinat doar diagnosticării și tratamentului afecțiunilor specific doar bolilor infecțioase, iar OMS nr. 1706 /2007 stabilește competența și procedurile de urmat în spitalele de urgență (UPU), care obligă la consult de specialitate gastroenterologie, precum și interdisciplinar, presupunând și investigații de laborator (analize gen lipaza și amilaza), imagistice CT, radiografie și ecografie. II.

Recursul declarat de pârâtul Spitalul C: Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și modificarea în parte a acesteia în ceea ce privește răspunderea solidară a recurentului alături de pârâta E. În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel, a soluționat apelul reclamantului atât în baza dispozițiilor art. 1373 C. civ., cât și a celor ale Legii nr. 96/2006, întrucât acesta a indicat că temeiul de drept al cererii sale de chemare în judecată este reprezentat de dispozițiile art. 1373 C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepus, iar cuprinsul notelor scrise și al precizărilor formulate nu s-a invocat atragerea răspunderii solidare a spitalului în baza legii speciale, cu atât mai mult cu cât nici nu s-au îndeplinit formalitățile (procedura prealabilă) prevăzute de aceasta în cazul constatării unui caz de malpraxis medical. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce privește reținerea aplicabilității dispozițiilor de drept comun (art. 1373 C. civ. - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului) și normei speciale (Legea nr. 95/2006). Cu trimitere la art. 381 alin. (1) și (3), art. 383 alin. (1) și art. 386 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, recurentul-pârât a menționat că medicul își exercită profesia în mod independent, în baza pregătirii profesionale și a titlurilor de calificare și nu în baza unor directive de specialitate acordate de conducerea spitalului. De asemenea, a precizat că, în raport cu art. 1373 alin. (2) C. civ., medicul nu deține calitatea de prepus al unității sanitare în care este încadrat, ci răspunde în mod individual și personal pentru o eventuală faptă ceea ce presupune că în pofida faptului că medicul este angajat cu contract individual de muncă în cadrul spitalului, între acesta și unitatea sanitară nu există un raport de prepușenie, îngrădirea exercitării actului medical nu poate realizată prin intervenirea conducerii unității, medicul curant având independența profesională de a acționa în baza pregătirii sale medicale și de a lua singur deciziile pe care le consideră necesare pentru fiecare caz în parte. Totodată, aceeași conducere nu poate să dea directive sau să restricționeze în vreun fel actul medical, nici să controleze exercitarea lui sau să redirectioneze pacienții către alte cadre medicale, pacientul având independența de a-și alege singur medicul curant. Nici mențiunile din decizia recurata referitoare la faptul că interpretarea limitelor raportului de prepusenie într-un mod extensiv în cazul medicilor care lucrează în spitale este în interesul general al protecției victimelor în cazurile de malpraxis au la baza o interpretare eronată a textului de lege atât timp cât în speță nu poate fi vorba despre un caz de malpraxis medical, acțiunea nefiind întemeiată pe prevederile legii speciale pentru care unitatea sanitara răspunde în anumite condiții și încheie un contract de asigurare medicală în acest sens. Astfel, a considerat că spitalul nu poate răspunde în temeiul prevederilor art. 1373 alin. (1) și (2) C. civ., întrucât medicul nu poate deține calitatea de prepus al unității sanitare la care este angajat tocmai datorită faptului că organele de conducere ale respectivei instituții nu exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui ce îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul sau ori al altuia. În ceea ce privește antrenarea răspunderii recurentului-pârât, a precizat că Legea nr. 95/2006 stipulează în mod expres și limitativ la art. 655 cazurile în care unitățile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, însă unitatea sanitară, prin organele de conducere, nu poate fi trasă la răspundere atât timp cât a pus la dispoziția medicului curant toată logistica de care dispunea, în limita competențelor limitate pe care le deținea conform legii (fiind un spital de categoria II M, fără a avea în structura sa compartiment sau unitate de primiri urgențe - UPU sau CPU). După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, unitatea recurentă a asigurat (în limita competenței) toate mijloacele desfășurării de către medic a actului medical și nu a întreprins nicio acțiune/inacțiune cu privire la pacient, de natură să contribuie sau să cauzeze decesul acestuia. Chemarea medicilor de la domiciliu pentru efectuarea de analize medicale în zilele de week-end și sărbători legale, precum și existența la nivelul secției a unui cabinet ecograf sunt mijloacele cu care conducerea spitalului a apreciat să vină în sprijinul medicilor ce efectuau gărzi în zilele de week-end sau sărbători legale pentru a asigura un act medical cât mai complex dacă medicul aprecia că se impun investigații suplimentare. De asemenea, au fost respectate toate prevederile reglementărilor și dispozițiilor interne, iar conducerea spitalului nu a fost interpelată prin nicio solicitare de punere la dispoziție a vreunui alt mijloc suplimentar de investigație, demers care să se fi soldat cu un eventual refuz. În consecință, a considerat că răspunderea spitalului nu poate fi antrenată în solidar cu pârâta pe temeiurile de drept interpretate în mod greșit de instanța de apel, cu atât mai mult cu cât deținea toate dotările necesare pentru diagnosticare și tratament în limita competențelor deținute conform legii (spitalul fiind unul de boli infectioase și pneumoftiziologie, fără a avea la acea dată competente sau personal angajat în specialitatea gastroenterologie), ceea ce înlătură răspunderea acestuia pentru asistența necorespunzătoare. II.

Apărările formulate în cauză: II.5.1. Întâmpinarea: La data de 26 aprilie 2024, prin poștă, recurenta-pârâtă E a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâții Spitalul D și Spitalul C. În privința recursului declarat de pârâtul Spitalul D, recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, în baza art. 33 raportat la art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, anularea acestuia pentru lipsa timbrării, respectiv a insuficientei timbrări, in condițiile in care recursul acestei instituții vizează 2 motive de cazare, respectiv cel prevăzut de art. 488 pct. 5 (timbrabil cu suma fixă de 100 lei), precum și cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (timbrabil la valoare). În subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., în sensurile indicate și argumentate de către pârât. Astfel, a susținut că instanța de apel a analizat și a soluționat cauza și prin raportare la dispozițiile art. 1373 C. civ., normă care vine să completeze dispozițiile legii speciale nr. 95/2006, conform art. 4 din Legea 146/1999 privind organizarea, funcționarea și finanțarea spitalelor, spitalul răspunzând, potrivit legii, pentru prejudicii cauzate pacienților, inclusiv din culpa medicală, stabilite de către organele competente. În baza art. 166 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (fostul art. 168 în cazul medicului, există un raport de subordonare față de unitatea sanitară la care acesta este angajat. De asemenea, și un raport juridic de muncă, ca urmare a încheierii unui contract de muncă, raportul de muncă având particularitatea ca medicul are independență doar în exercitarea actului medical, iar unitatea sanitară nu poate să intervină. În același sens, în literatura de specialitate și practica instanțelor s-a apreciat că atât timp cât a fost comisă o faptă ilicită, unitatea sanitară este răspunzătoare pentru fapta medicului, dacă actul medical, respectiv malpraxis-ul medical, a fost exercitat din însărcinarea și în interesul unității sanitare. A precizat că medicul acționează ca prepus, în acele situații în care este pusă în discuție îndeplinirea ori neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu care, chiar dacă nu sunt străine de asistența medicală, sunt stabilite prin regulamente săvârșite independent de natura tratamentului prescris. De aici rezultă că medicul răspunde de calitatea asistenței medicale acordate și are obligația să asigure asistența medicală permanentă a bolnavilor pe care ii are în îngrijire, iar spitalul aplică tratamentul medical complet-curativ, preventiv și de recuperare-individualizat și diferențiat în raport de starea bolnavului, natura și stadiul evolutiv al bolii, neexistând practic o delimitare între atribuțiile medicului și cele ale spitalului ca entitate juridică. Din dispozițiile legale privind organizarea și funcționarea spitalelor rezultă că atât la data comiterii faptei, cât și în prezent unitățile spitalicești răspund pentru calitatea actului medical precum și pentru culpa medicală. Acest argument este aplicabil în cazul pârâtului Spitalul D, de vreme ce nu și-a îndeplinit o serie de obligații legale, cum ar fi: supunerea pacientului minor la o investigație multidisciplinară (gastroenterologie + chirurgie + radiologie), în raport cu simptomele copilului la prezentare în UPU și a anamnezei efectuate la fața locului), deși Protocolul impunea această abordare; supunerea pacientului minor la o investigație complexă fie cu ajutorul computerului - tomograf - CT, fie cu ecografie, fie cu radioscopie - deși această aparatură exista în dotarea Spitalului D neefectuarea analizelor de laborator specifice (amilaza și lipaza) pe motivul că fie nu există reactivii necesari în spital, fie că utilizarea acestora este scumpă; încredințarea întregului proces de diagnosticare în camera de garda a UPU în sarcina unui singur medic de gardă, respectiv medicul G, deși existau sau trebuiau să existe linii de gardă pentru toate specialitățile medicale, fiind vorba de un spital de urgență. A solicitat să se constate că recurenta nu este cea care a stabilit diagnosticul copilului, diagnosticul eronat de hepatita acută fiind stabilit de către dr. G, din cadrul Spitalului D sens în care standardele de culpabilitate comună și solidară sunt prezente doar în relație cu dr. G, din cadrul Spitalului D precum și cu spitalul de care acest medic aparținea și în care își desfășura activitatea, la momentul petrecerii faptelor. În aceste circumstanțe, a considerat că se impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Spitalul D și admiterea recursului său, cu consecința casării hotărârilor instanțelor inferioare și respingerea acțiunii reclamanților față de această pârâtă. În privința recursului declarat de pârâtul Spitalul C, recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, în baza art. 33 raportat la art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, anularea acestuia pentru lipsa timbrării, respectiv a insuficientei timbrări, in condițiile in care recursul acestei instituții vizează 2 motive de cazare, respectiv cel prevăzut de art. 488 pct. 5 (timbrabil cu suma fixă de 100 lei), precum și cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (timbrabil la valoare). În subsidiar, a solicitat că recursul acestui pârât ar fi fondat doar în ipoteza în care și recursul acesteia ar fi găsit fondat și ar fi admis, solidaritatea dintre medic și spital aplicându-se potrivit acelorași principii ca și cele enunțate în cazul Spitalului D, adică raportul de solidaritate dintre medic și spitalul în care își desfășoară activitatea derivă din legea specială, adică Legea nr. 146/1999 și nr. 95/2006 fiind completate de dispozițiile generale a Codului civil privind relația dintre comitent și prepus. În cazul unei spețe de malpraxis medicul trebuie notat că prejudiciile asupra pacientului nu se pot ivi doar ca urmare a culpei personalului medical, ci și ca urmare a unei culpe a furnizorului de servicii medicale, furnizorului sau producătorului de materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale sau medicamente. În cuprinsul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății există prevăzute expres norme legale cu privire la răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale. Tot o regulă specială este instituită în cazurile referitoare la normele interne, în sensul că unitățile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil și pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect pacienților, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unității sanitare. Prin urmare, dacă la nivelul spitalului există un regulament de ordine interioară ce nu este respectat, nerespectare ce creează anumite prejudicii, atunci unitatea spitalicească poate fi trasă la răspundere. Totodată, unitățile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale și producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase și materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic și tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase și materialelor sanitare, în perioada de