ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 106/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la data de 21 iulie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata următoarelor sume de bani: 9.680 lei, reprezentând diferență curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro asupra căreia fusese dispusă măsura sechestrului asigurător penal; dobânzi și penalități de întârziere aferente sumei de 9.680 lei, calculate conform art. 168 alin. (7) coroborat cu art. 174 alin. (5) C. proc. civ., până la data plății efective; contravaloarea indicelui de inflație aferent sumei de 100.000 euro, calculat de la data de 18 martie 2010 și până la data returnării efective; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 354 din data de 31 martie 2023, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, invocată de aceștia prin întâmpinare, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B, a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a următoarelor sume de bani: 9.650 lei, reprezentând diferență curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro asupra căreia fusese dispusă măsura sechestrului asigurător penal; dobânda în procent de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere, aferentă sumei datorate de 9.650 lei, calculată de la data de 8 septembrie 2017 și până la data achitării integrale a sumei datorate; 502.874 lei, reprezentând indice de inflație aferent sumei de 100.000 euro, calculat pentru perioada martie 2010 – decembrie 2018. În baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 8.537,49 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1725A din data de 21 decembrie 2023, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B, împotriva sentinței civile nr. 354 din data de 31 martie 2023, pronunțate de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 9.650 lei, reprezentând diferență de curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro, asupra căreia s-a dispus măsura sechestrului asigurător penal și a dobânzii de 0,02 % pentru fiecare zi de întârziere, aferentă sumei de 9.650 lei, calculată de la data de 8 septembrie 2017, până la data achitării integrale a sumei datorate. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 100.000 euro și a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 587,5 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1725A din data de 21 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul A și pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 23 iulie 2024, sub nr. x/3/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare completului nr. x.

Motivele de recurs 5.1. Recursul declarat de reclamantul A Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită atât a dispozițiilor art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., care reglementează modalitatea de restituire a sumelor în valută confiscate, cât și a principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 C. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul menținerii dispoziției instanței de fond de obligare a părților adverse la plata contravalorii indicelui de inflație aferent sumei de 100.000 euro, calculat de la data de 18 martie 2010 până în decembrie 2018. A subliniat că, potrivit art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., sumele confiscate în valută se restituie conform legii, în lei, la cursul de referință al pieței valutare pentru euro, comunicat de Banca Națională a României, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune restituirea. În acest context, restituirea în echivalentul în lei, de la data de 8 septembrie 2017, a sumei confiscate, deși respectă modalitatea de restituire a sumelor în valută confiscate, reglementată expres prin art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., nu echivalează cu realizarea mecanismului de indexare, de actualizare a sumei, cu consecința conservării creanței. Mecanismul de indexare a sumei este reglementat distinct, de art. 1084 C. civ. din anul 2009, or, este evident că dispunând doar restituirea sumei confiscate prin echivalentul în lei, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. și a dispozițiilor art. 1084 C. civ. din 2009, cu consecința pronunțării unei soluții nelegale, întrucât, prin raportare la data instituirii sechestrului asigurător penal, pentru repararea prejudiciului suferit, creditorului i se cuvin daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflației (damnum emergens), cât și în dobânda legală, (lucrum cessans). Recurentul-reclamant a susținut că a fost interpretată greșit natura juridică a dobânzii care este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, iar cea de a doua, valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, respectiv daune compensatorii, fiind admisibil cumulul acestora. În opinia recurentului-reclamant, contrar celor reținute de instanța de apel, restituirea sumei de 100.000 euro, în echivalentul în lei din data 8 septembrie 2017, nu echivalează cu indexarea sumei asupra căreia a fost instituit sechestru penal în anul 2007, pentru că s-ar lipsi de conținut dispozițiile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. (forma în vigoare la data sesizări instanței), diferența dintre valoarea obținută prin adăugarea ratei inflației și valoarea nominală restituită în echivalentul în lei la data de 8 septembrie 2017 reprezentând, în mod efectiv, eroziunea produsă de către inflație asupra sumei sechestrate pe nedrept în anul 2007. Recurentul a invocat decizia în interesul legii nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, corect aplicată, în opinia sa, de instanța fondului, potrivit căreia, în condițiile art. 1084 C. civ. 2009, despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă „damnum emergens”, cât și beneficiul nerealizat „lucrum cessans”. A arătat că aceste dispoziții impun cumulul între actualizarea creanței cu rata inflației și dobânda, deoarece actualizarea creanțelor este admisibilă ca urmare a existenței fluctuațiilor monetare ce se produc după expirarea scadenței obligațiilor de plată, reprezentând o daună efectivă produsă patrimoniului creditorului – „damnum emergens”, iar câștigul nerealizat îl reprezintă dobânda - „lucrum cessans”. Recurentul-reclamant a subliniat că, din analiza considerentelor deciziei în interesul legii nr. 2 din data de 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că în privința executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit. În privința instituirii obligației de actualizare a sumei cu indicele prețurilor de consum, a arătat că, prin aceeași decizie, s-a subliniat faptul că legiuitorul recunoaște implicit existența prejudiciului cauzat și, în consecință, instituie o reparație parțială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens). Ca atare, a subliniat că instanța de apel a interpretat greșit noțiunea de reactualizare a creanței care înseamnă acoperirea pierderii patrimoniale suferite, concretizată într-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, și noțiunea de beneficiu nerealizat care constă în lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit. A reiterat susținerea potrivit căreia natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima fiind o sancțiune iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, acoperind prejudiciul efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate, și care la fondul cauzei, a fost cuantificat la suma de 502.874 lei. Or, atât timp cât actualizarea reprezintă valoarea deprecierii monetare în funcție de rata inflației iar dobânda constituie valoarea ce ar fi fost produsă de suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptățită, pe un anumit interval de timp, rezultă că cele două nu acoperă aceeași pagubă, ci prejudicii distincte, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate. În opinia recurentului-reclamant, caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperită de dobânda legală, în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărind conservarea valorii reale a obligațiilor bănești, teză pe care și instanța de apel a considerat-o admisibilă, dar căreia i-a dat o interpretare vădit eronată. 5.2. Recursul declarat de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B Recurenții-pârâți au susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea căii de atac promovate și casarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul A, ca neîntemeiată. Sub un prim aspect, recurenții au susținut că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, decizia astfel pronunțată încălcând prevederile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 și pe cele ale art. 6 alin. (1) și ale art. 40 alin. (7) și (8) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007, aprobate prin H.G. nr. 731/2007, în cuprinsul cărora, în mod expres, se arată cine are calitatea de a restitui sumele de bani intrate în proprietatea statului, anume Agenția Națională de Administrare Fiscală. Totodată, au subliniat că, potrivit noului Cod civil, „în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește un alt organ în acest sens.” Ca atare, au apreciat că, în speța dedusă judecații, calitatea procesuală pasivă aparține Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Recurenții au precizat că măsura confiscării nu a fost dispusă de un organ administrativ-fiscal sau vamal, ci de un organ de urmărire penală, D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, iar, din conținutul extrasului de cont și al procesului-verbal cu privire la măsura sechestrului asigurător rezultă că sumele de bani au fost predate către trezoreria de stat, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului B. Au menționat și faptul că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B are în subordine Trezoreria Municipiului B, însă nu este emitenta vreunui act administrativ de procedură în alt sens decât cel de predare a bunurilor, operațiunea administrativă de verificare și restituire fiind efectuată în temeiul art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 lit. a) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului (în forma sa valabilă în anul 2018). În raport cu dispozițiile art. 13 ind. 2 alin. (1) și alin. (1 ind. 1) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, au subliniat că, în cauză, subiect activ este Direcția Generală Executări Silite Cazuri Speciale, structură fără personalitate juridică, aflată direct în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală - central, cu atribuții de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii și efectuare a procedurii de executare silită în cazurile speciale de executare silită care fac obiectul hotărârilor judecătorești pronunțate în materie penală, respectiv de valorificare a bunurilor sechestrate și/sau confiscate în materie penală, precum și a celor confiscate în materie civilă, prin modalitățile prevăzute de lege, inclusiv de coordonare și monitorizare a modalităților de executare silită și valorificare. Întrucât această structură este în subordonarea directă a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care are personalitate juridică distinctă față de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B și Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B, prin Trezoreria Municipiului B, nu are altă competență în acest circuit decât aceea referitoare la punerea în executare a măsurilor dispuse de către această direcție din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Mai mult, au afirmat că, în această cauză, Ministerul Finanțelor nu are niciun rol, nici în sensul de emitere a documentelor administrative și nici de restituire a sumelor de bani pentru care s-a dispus sechestrul, singura atribuție din cuprinsul O.G. nr. 14/2007 fiind aceea în care Ministerul Finanțelor poate transmite sau, după caz, propune Guvernului transmiterea cu titlu gratuit a unor bunuri supuse valorificării unor persoane fizice sau juridice [art. 10 alin. (1)], fiind atribuții expres stabilite și care nu vizează acțiunea din prezenta cauză. Totodată, au arătat că, din cuprinsul adresei din dosarul de urmărire penală nr. x/P/2012 din data de 14 august 2018, a reieșit că sumele au fost predate la casieria D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, care are personalitate juridică proprie conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 78/2016, iar statul, așa generic este indicat atât în acțiune, cât și în actele normative, are obligația, prin structurile sale, să asigure sediile și celelalte mijloace materiale și financiare necesare pentru buna funcționare a activității instanțelor și parchetelor [conform art. 138 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. Față de cele arătate anterior, având în vedere faptul că structura de specialitate care a operat activitatea de punere în aplicare se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nu a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice B sau a Ministerului Finanțelor, iar sechestrul a fost dispus de organele de urmărire penală, care au personalitate juridică și care pot sta singure în fața instanței, au apreciat că nu au legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză, solicitând, în consecință, admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii excepției invocate și al respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuala pasivă. Pe fond, au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind obligarea, în solidar, la plata sumei de 9.650 lei, reprezentând diferența de curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro. Au arătat că, prin încheierea din 8 septembrie 2017, astfel cum a fost îndreptata prin încheierea din data de 21 septembrie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2017, s-a dispus cu titlu definitiv ridicarea sechestrului asigurător instituit de P.I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. aspra sumei de 100.000 euro, iar, ca urmare a dispozitivului hotărârilor sus menționate, la data de 13 decembrie 2018 A.N.A.F.-.D.G.R.F.P.B. a virat în contul recurentului-reclamant A suma de 450.150 lei, echivalentul sumei de 100.000 euro. Au precizat că, la momentul virării în contul părții adverse a sumei 450.150 lei, s-a avut în vedere cursul valutar din ziua respectivă, privind echivalentul în lei al sumei de 100.000 euro. Recurenții consideră că prevederile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. se referă la restituirea sumelor în valută confiscate iar nu la sumele care au făcut obiectul sechestrului asigurator, astfel că, în opinia acestora, instanțele de judecată au făcut aplicarea unei dispoziții legale fără incidență în speța de față. Recurenții consideră că este eronată și dispoziția de obligare la plata dobânzii în procent de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere, aferentă sumei datorate, de 9.650 lei, calculată de la data de 8 septembrie 2017 și până la data achitării integrale a sumei datorate. În acest sens au arătat că, potrivit dispozițiilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare: „Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluționează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare”. Ca atare, au solicitat să se constate că Agenția Națională de Administrare Fiscală a procedat la restituirea către recurentul-reclamant A a sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății, în termenul prevăzut de art. 77 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, fiind evident faptul că cererea reclamantului a fost soluționată în termenul prevăzut de dispozițiile legale sus menționate. Prin urmare, recurenții-pârâți au susținut că în mod greșit a fost stabilit momentul de începere a curgerii dobânzii ca fiind data de 8 septembrie 2017, respectiv data încheierii prin care s-a dispus cu titlu definitiv ridicarea sechestrului asigurător, în locul datei de 13 decembrie 2018, data restituirii echivalentului în lei al sumei de 100.000 euro. De asemenea, au apreciat că în mod eronat s-a făcut aplicarea prevederilor Codului de procedură fiscală atât timp cât suma de 100.000 euro (sau echivalentul în lei al acesteia) nu reprezenta o creanța fiscală, în speță nefiind vorba despre taxe sau impozite datorate de recurentul-reclamant/restituite recurentului-reclamant. Totodată, în opinia recurenților-pârâți, în mod eronat instanțele de judecată i-au obligat, în mod solidar, la plata cheltuielilor de judecată, atât timp cât în cauză nu se poate reține, în ceea ce îi privește, o culpă procesuală, în condițiile în care nu au dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se fac vinovați de declanșarea litigiului. Au subliniat că, în cauza de față, instanța de judecată a admis doar în parte cererea de chemare în judecată, situație în care este evident greșită obligarea lor la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Nu au fost formulate întâmpinări. La termenul din data de 21.01.2025, recurentul-reclamant A, prin avocat, a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenții-pârâți, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că motivele invocate prin cererea de recurs nu se circumscriu unor critici de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 octombrie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2025, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului declarat de reclamantul A și asupra recursului declarat de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, urmând a soluționa cu prioritate excepția nulității recursului formulat de pârâți, invocată de recurentul-reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B, Înalta Curte reține că, de principiu, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată și nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”. Or, din examinarea cererii de recurs formulate de pârâți, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici concrete de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat ca atare ca temei de drept al recursului, pârâții criticând atât soluția dată excepției lipsei calității lor procesuale pasive, cât și soluția adoptată pe fondul pretențiilor deduse judecății. Astfel, cu referire la calitatea procesuală pasivă, recurenții au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1 alin. (1) și ale art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007, a prevederilor art. 6 alin. (1) și ale art. 40 alin. (7) și (8) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007, aprobate prin H.G. nr. 731/2007, precum și a prevederilor art. 13 ind. 2 alin. (1) și alin. (1 ind. 1) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, iar, pe fond, au susținut că dispoziția prin care au fost obligați la plata diferenței de curs valutar aferente sumei de 100.000 euro a fost în mod greșit întemeiată pe prevederile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., text legal inaplicabil în speța dedusă judecății, în timp ce dispoziția de obligare la plata dobânzii contravine prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 din Codul de procedură fiscală. În egală măsură, Înalta Curte constată că și criticile ce vizează cheltuielile de judecată se circumscriu unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate câtă vreme se invocă greșita aplicare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva inexistenței culpei procesuale în declanșarea litigiului care a generat cheltuielile pe care reclamantul le solicită, cât și a art. 453 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva omisiunii instanței de a analiza și de a stabili în concret măsura în care pârâții ar putea fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă doar în parte. criticile astfel formulate pun în discuție încălcarea unor norme de drept procesual civil astfel că pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenții s-au raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceștia tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția. Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor pârâților din fazele procesuale anterioare, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare. În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici ce se subsumează motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.2.1. Cu prioritate urmează a fi analizat recursul declarat de pârâți întrucât acesta vizează și o chestiune prin a cărei invocare se tinde la paralizarea acțiunii formulate de reclamant, anume excepția lipsei calității procesuale pasive, cu relevanță în soluționarea căii de atac promovate de partea adversă care se referă la greșeala instanței de apel cu privire la respingerea capătului de cerere având ca obiect acordarea indicelui de inflație aferent sumei de 100.000 euro, calculat pentru perioada martie 2010-decembrie 2018. Or, chestiunea supusă analizei de către pârâți în cadrul primului motiv de recurs este incidentală rezolvării fondului pretențiilor deduse judecății, ceea ce impune analizarea ei cu prioritate. Prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții pârâți critică soluția de respingere a excepției lipsei calității lor procesuale pasive, susținând, pe de o parte, că măsura confiscării nu a fost dispusă de un organ administrativ fiscal sau vamal, ci de un organ de urmărire penală, anume DIICOT – Structura Centrală, respectiv, unitatea de parchet, care are personalitate juridică și, astfel, poate sta singură în proces, iar, pe de altă parte, că structura de specialitate care a pus efectiv în aplicare sechestrul, respectiv, Direcția Generală Executări Silite – Cazuri Speciale, nu se află în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice B, ci a Agenției Naționale de Administrare Fiscală care, în opinia recurenților, are legitimare procesuală pasivă în cauză. Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ., „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, rolul instanței fiind acela de a verifica, deci, identitatea dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului. Situația de fapt stabilită în cauză și necontestată de părți relevă că prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul urmărește recuperarea sumelor de bani ce au făcut obiectul unui sechestru asigurator instituit ca urmare a începerii față de acesta a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de spălare de bani și evaziune fiscală. Deși, prin ordonanța din data de 04.11.2016 adoptată de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în dosarul nr. x/P/2011, rămasă definitivă, s-a dispus clasarea cauzei, măsura asiguratorie a sechestrului instituită asupra sumei de 100.000 euro a fost menținută, aceasta fiind ridicată abia prin încheierea din data de 08.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, ca urmare a admiterii cererii formulate de recurentul-reclamant în acest sens. La data de 13.12.2018, recurentului reclamant i-a fost restituită contravaloarea sumei de 97.015 euro, respectiv, suma de 450.150 lei. Pe calea acțiunii ce formează obiectul prezentei cauze, acesta solicită să fie obligați pârâții la plata sumei de 9.680 lei, reprezentând diferența de curs valutar aferentă sumei de 100.000 Euro ce a făcut obiectul sechestrului, la plata dobânzii și a penalităților de întârziere aferente sumei de 9680 lei, calculate conform art. 168 alin. (7) coroborat cu art. 174 alin. (5) C. proc. fisc., până la data plății efective, precum și la plata contravalorii indicelui de inflație aferent sumei de 100.000 Euro, calculat de la data de 18.03.2010 și până la data returnării efective. În acest context factual, Înalta Curte constată că statuările instanțelor de fond cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv, a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice B sunt corecte. Astfel, în ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, calitatea procesuală pasivă a acestuia derivă din calitatea de subiect pasiv al infracțiunilor pentru care recurentul reclamant a fost urmărit penal, scopul instituirii măsurii sechestrului asigurător asupra sumei de 100.000 Euro fiind acela de a garanta Statului Român recuperarea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunilor de spălare de bani și evaziune fiscală, urmând ca, în cazul condamnării, suma indisponibilizată să se facă venit la bugetul de stat. În raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, Ministerul Finanțelor Publice îndeplinește următoarele funcții: c) de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate și în limitele stabilite prin actele normative în vigoare, precum și cu dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. din 81 din același act normativ, care prevede că, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, în mod corect, în cauză, s-a reținut că Statul Român răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice, împrejurarea că Ministerul nu a avut niciun rol în procedura de emitere a actelor administrative de instituire a sechestrului și de restituire a sumelor de bani către reclamant după ridicarea sechestrului fiind lipsită de relevanță din această perspectivă. De altfel, Înalta Curte constată că, prevalându-se de calitatea de subiect pasiv al infracțiunilor de spălare de bani și evaziune fiscală, în cadrul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2011, în care reclamantul a fost cercetat pentru infracțiunile mai sus menționate, Statul Român prin ANAF, reprezentată de DGRFP B, a formulat plângere împotriva ordonanței de clasare din data de 14.11.2016, cu scopul de a obține repararea prejudiciului suferit. Plângerea a format obiectul dosarului nr. y/3/2017 și a fost soluționată prin încheierea din data de 24.04.2017, în sensul respingerii, instanța reținând că, în ciuda soluției de netrimitere în judecată a reclamantului, partea civilă, în speță, Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de DGRFP B are posibilitatea, în continuare, de a se adresa instanței civile în măsura în care consideră că faptele sesizate ar reprezenta o încălcare a unor norme, altele decât cele penale, fapte care i-au adus un prejudiciu. Or, în raport cu aceste aspecte, coroborate și cu împrejurarea că pârâta DGRFP, aflată în subordinea Ministerului Finanțelor, a procedat la restituirea către reclamant a contravalorii în lei a sumei de 100.000 euro sechestrate, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost în mod corect respinsă de instanțele de fond, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și DGRFP B având legitimarea procesuală pasivă în prezentul proces ce are ca obiect acordarea diferenței de curs valutar, aferente sumei de 100.000 Euro ce a făcut obiectul sechestrului, a dobânzii și a penalităților de întârziere aferente acesteia precum și a contravalorii indicelui de inflație. Câtă vreme calitatea procesuală pasivă presupune, ca situație premisă, existența unui raport juridic de drept substanțial între reclamant și pârât, iar, în speță, s-a demonstrat existența unui astfel de raport între părți, anume, un raport juridic de drept penal, în considerarea căruia s-a luat măsura sechestrului asigurător, reclamantul fiind subiectul activ iar pârâtul Statul Român subiectul pasiv al infracțiunilor de spălare de bani și evaziune fiscală, susținerile prin care recurenții pârâți încearcă să plaseze obligația de plată și, implicit, calitatea procesuală pasivă în sarcina altor instituții sunt vădit neîntemeiate și urmează a fi înlăturate ca atare. Astfel, în ceea ce privește DIICOT – Structura Centrală, acesta este doar organul care a efectuat urmărirea penală în cadrul căreia s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator, fiind evident că activitatea pe care organul de cercetare penală o desfășoară în virtutea atribuțiilor ce îi revin nu este de natură a da naștere unui raport de drept substanțial între acesta și persoana urmărită penal, în temeiul căruia aceasta din urmă să poată solicita obligarea celui dintâi la restituirea bunurilor ce au făcut obiectul măsurii asiguratorii dispuse. Pe de altă parte, Direcția generală executări silite - cazuri speciale este o structură fără personalitate juridică, aflată în subordinea directă a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - central, având doar atribuții de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii și de efectuare a procedurii de executare silită în cazurile speciale de executare silită care fac obiectul hotărârilor judecătorești pronunțate în materie penală, respectiv de valorificare a bunurilor sechestrate și/sau confiscate în materie penală, precum și a celor confiscate în materie civilă, prin modalitățile prevăzute de lege, inclusiv de coordonare și monitorizare a modalităților de executare silită și valorificare, astfel încât, contrar susținerilor recurenților, nici Direcția, nici Agenția Națională de Administrare Fiscală nu pot justifica, în prezentul proces, vreo legitimare procesuală pasivă. În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că instanțele de fond au soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive, motivul de recurs ce vizează acest aspect fiind nefondat. Neîntemeiate sunt și criticile ce susțin greșita aplicare a normelor de drept material din perspectiva modului de soluționare a fondului pretențiilor deduse judecății. Sub un prim aspect, recurenții susțin că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., care se referă la restituirea sumelor în valută confiscate iar nu la sumele care au făcut obiectul sechestrului asigurator, astfel că, în opinia acestora, instanțele de judecată au făcut aplicarea unei dispoziții legale fără incidență în speța de față. În aceste condiții, solicită să se constate că reclamantului i-a fost restituit echivalentul în lei al sumei de 100.000 euro, care a fost corect calculat la cursul valutar din ziua efectuării plății, astfel că nu se justifică obligarea lor, în solidar, la plata sumei de 9.650 lei, reprezentând diferența de curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro. Critica este nefondată. Potrivit art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. (forma în vigoare la data sesizări instanței), „În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referință al pieței valutare pentru euro, comunicat de Banca Națională a României, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune restituirea”. În raport cu aceste dispoziții legale, instanțele de fond au constatat că cererea reclamantului subsumată primului capăt de cerere având ca obiect obligarea în solidar a pârâților la plata diferenței de curs valutar aferentă sumei de 100.000 Euro asupra căreia fusese dispusă măsura sechestrului asigurător penal este întemeiată în parte, respectiv, pentru suma de 9650 lei, întrucât cursul de referință pentru moneda Euro luat în calcul de pârâți la restituirea echivalentului în lei al sumei de 100.000 Euro nu a fost cel de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea (adică 08.09.2017 – data pronunțării de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a Încheierii din dosarul nr. x/3/2017), așa cum impun dispozițiile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., ci cel de la data restituirii sumei (13.12.2018). Ca urmare, constatând că pentru data de 08.09.2017, cursul valutar pentru Euro era cel afișat în data de 07.09.2017 (deoarece, potrivit BNR, cursul valutar afișat într-o anumită zi este valabil pentru ziua următoare, implicit pentru toate tranzacțiile ce urmează a fi făcute în ziua următoare), și anume de 4,5980 lei/Euro, instanțele de fond au stabilit că, pentru suma de 100.000 Euro, reclamantul ar fi trebuit să primească 459.800 lei, în loc de 450.150 lei cât a primit efectiv, astfel încât este îndreptățit să i se plătească diferența de 9650 lei. Sunt corecte observațiile recurenților pârâți cu privire la faptul că textul art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. se referă explicit la restituirea sumelor în valută confiscate și că, în speță, suma de 100.000 euro în legătură cu care au fost formulate pretențiile deduse judecății nu făcuse obiectul unei confiscări, ci al unui sechestru asigurator. Cu toate acestea, Înalta Curte reține, în acord cu instanțele de fond, că norma juridică menționată este aplicabilă și în litigiul pendinte, întrucât scopul instituirii sechestrului asigurător l-a constituit indisponibilizarea sumei respective tocmai pentru a evita ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea ei de la urmărire în situația în care, în procesul penal, în eventualitatea unei soluții de condamnare, s-ar fi pus problema unei confiscări speciale sau extinse ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. De altfel, restituirea sumei de bani a fost dispusă în temeiul art. 40 alin. (7) H.G. nr. 731/2007, care se referă la restituirea sumelor în valută liber convertibilă confiscate, ceea ce înseamnă că însuși organul fiscal care a dispus măsura a considerat că suma în litigiu se circumscrie noțiunii de sumă confiscată. Pe de altă parte, chiar textul legal avut în vedere de organul fiscal prevede că ,,Sumele în valută liber convertibilă confiscate se restituie în lei, la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca Națională a României la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se dispune restituirea sau a ordonanței emise de procuror”, ceea ce înseamnă că, indiferent care ar fi temeiul legal al restituirii, cursul valutar în raport cu care trebuia efectuată plata era cel de la data rămânerii definitive a încheierii pronunțate în dosarul nr. x/3/2017, respectiv, data de 08.09.2017, iar nu cel de la data efectuării plății cum eronat susține recurenta. Recurenții pârâții au formulat critici și cu privire la modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii. Invocând dispozițiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluționează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare”, și susținând că restituirea către reclamant a sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății, s-a făcut în termenul prevăzut de acest text legal, recurenții consideră, pe de o parte, că a fost stabilit greșit momentul de la care începe să curgă dobânda ca fiind data de 08.09.2017, când a fost pronunțată încheierea prin care s-a dispus restituirea sumei, în loc de 13.12.2018, când a fost restituită efectiv suma, iar, pe de altă parte, că în mod greșit s-a apreciat că suma de 100.000 euro reprezintă o creanță fiscală, în cauză nefiind incidente prevederile Codului de procedură fiscală. Criticile sunt neîntemeiate. Dobânda fiscală reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat creditorului, asigurând punerea acestuia în situația patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligația debitorului ar fi fost executată întocmai. Pentru a satisface această cerință, dobânda acordată va trebui să acopere atât valoarea pierderii efectiv suferite de către creditor (damnum emergens), cât și valoarea câștigului nerealizat (lucrum cessans). Titularul unei creanțe fiscale reprezentând drept de restituire a unei sume de bani are dreptul la dobânzi până la data stingerii dreptului, în condițiile art. 182 C. proc. fisc. Dreptul la dobândă se naște în urma constatării dreptului său la restituirea sumei de bani printr-o hotărâre judecătorească iar nivelul dobânzii este similar celui prevăzut pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, textul art. 182 alin. (4) C. proc. fisc. făcând trimitere expresă la dispozițiile art. 174 alin. (5) din același Cod, potrivit cărora nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere. În aceste repere, Înalta Curte constată că, în speță, dreptul reclamantului de a cere dobânda aferentă sumei de 100.000 euro s-a născut la momentul la care obligația pârâților de restituire a acestei sume a devenit scadentă, respectiv, la 08.09.2017, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător. Câtă vreme pârâții nu au achitat contravaloarea sumei de 100.000 euro prin raportare la cursul valutar aferent datei rămânerii definitive a Încheierii din data de 08.09.2017, astfel cum prevede art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., rămânând neplătită o diferență de 9.650 lei, în mod corect instanțele de fond au stabilit în sarcina lor obligația de plată a dobânzii aferente acestei sume, dobândă care, în conformitate cu dispozițiile legale anterior citate, curge de la data scadenței, respectiv, 08.09.2017, iar nu de la data de 13.12.2018 când s-a făcut plata contravalorii în lei a sumei de 100.000 euro (la un alt curs valutar decât cel reglementat de lege), cum în mod eronat susțin recurenții, invocând dispozițiile art. 77 alin. (1) C. proc. fisc. În cazul în care dobânda ar fi acordată pentru o perioadă limitată de timp, calculată doar de la momentul efectuării plății, s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a statului, corelativă diminuării nejustificate a patrimoniului reclamantului, ca urmare a imposibilității folosirii de către acesta a sumei de bani nerestituite la timp și lipsirii acestuia de dreptul de a se bucura de acoperirea beneficiului nerealizat, situație în care nu s-ar mai putea vorbi despre repararea integrală a pagubei suferite. În aceste circumstanțe, apare cu evidență că dobânda trebuie calculată de la data la care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus desființarea măsurii sechestrului, întrucât acela este momentul la care s-a născut obligația Statului de a restitui reclamantului suma în litigiu, neîndeplinirea la scadență a obligației de plată dând dreptul la acordarea de dobânzi. Așadar, este legală decizia Curții de apel București care a validat raționamentul instanței de fond cu privire la dobânda solicitată de reclamant, atât stabilirea momentului de la care curge dobânda, cât și modul de calcul al acesteia circumscriindu-se prevederilor legale în materie iar susținerile în sens contrar formulate de pârâți prin motivele de recurs fiind neîntemeiate. Recurenții pârâți au criticat și modul de soluționare a capătului de cerere accesoriu având ca obiect cheltuielile de judecată, susținând, în esență, că în mod eronat instanțele de judecată i-au obligat, în mod solidar, la plata acestora fără a ține cont de faptul că pretențiile deduse judecății au fost admise doar în parte și fără a observa că nu au nicio culpă procesuală în condițiile în care nu au dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se fac vinovați de declanșarea litigiului. Cu referire la aceste susțineri, Înalta Curte notează că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă procesuală dovedită tocmai prin faptul pierderii procesului, interesând, pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor de judecată se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală care revine părții care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este ,,partea care pierde procesul”, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 C. proc. civ.), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor, decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 C. proc. civ. În consecință, analiza culpei procesuale a părților implicate trebuie să aibă loc în coordonatele dictate de art. 453 alin. (1) și 454 C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său. Or, pârâtele, care au pierdut procesul și care nu s-au manifestat în limitele art. 454 C. proc. civ., nu pot fi considerate ca fiind lipsite de culpă în legătură cu litigiul de față astfel că nu pot fi exonerate de plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, odată ce acțiunea acestuia a fost admisă. Pe de altă parte, nici buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Riscul pierderii unui proces trebuie să fie suportat de către partea aflată pe această poziție care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stând, așa cum s-a arătat deja, culpa procesuală, ceea ce înseamnă că, indiferent de buna sau reaua credință a celui care a pierdut, acesta este obligat să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul. Nici critica prin care se susține încălcarea obligației de stabilire a cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise nu poate fi primită. Potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în situația în care au fost formulate mai multe capete de cerere și numai o parte dintre acestea au fost admise, instanța va stabili măsura în care fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parțial cheltuielile efectuate, în limita pretențiilor admise. Din verificarea hotărârii atacate rezultă că instanța de apel a aplicat întocmai aceste dispoziții legale, cheltuielile de judecată în sumă de 587,5 lei, la plata cărora pârâtele au fost obligate în solidar, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă sumei de 9.650 lei, respectiv, pretențiilor subsumate primului capăt de cerere al a