ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1874/2010

Deliberând asupra contestației în anulare de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 434/A din 4 iunie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Municipiul București prin primarul General și P.G. împotriva sentinței civile nr. 1654 din 21 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9602/3/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T.N., intimații-pârâți Consiliul Local al Sectorului 1 București, SC R. SA - prin lichidator judiciar SC L.T.R.R. SRL, SC R. SA și intimații-intervenienți P.C., T.E.

și T.G. Au fost obligați apelanții către intimatul-reclamant și către intimații-intervenienți la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.570 lei. Prin Decizia civilă nr. 886 din 2 februarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate împotriva acestei decizii, de pârâții P.G. și Municipiul București, prin primarul General. Au fost obligați, în solidar, recurenții la plata sumei de 3.570 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-intervenientă P.C. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că sunt neîntemeiate motivele de recurs, întrucât acțiunea în revendicare formulată de reclamantul T.N.

este admisibilă, fiind introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001; că titlul pe care acesta și-a întemeiat cererea este valabil, fiind reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1937; că trecerea în proprietatea statului s-a realizat fără un titlu valabil, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și prevederile Decretului nr. 92/1950, iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul-recurent în 1997, în baza Legii nr. 112/1995, în calitate de chiriaș, este lovit de nulitate absolută întrucât, anterior, reclamantul formulase acțiune în revendicare având ca obiect apartamentul aflat în litigiu.

S-a reținut, de asemenea, că nu poate fi primită critica referitoare la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, întrucât titlul invocat de reclamant este preferabil titlului prezentat de stat (dispozițiile Decretului nr. 92/1950), iar titlul pârâtului, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind constatat, ca fiind nul absolut, nu mai poate duce la concluzia existenței unui titlu preferabil. Impotriva deciziei respective, la data de 18 februarie 2009, a formulat contestație în anulare, recurentul-pârât P.G. invocând, în drept, prevederile art. 318 C. proc. civ.

Motivându-și, în fapt, calea extraordinară de atac, de retractare, prin motivele depuse pe data de 26 noiembrie 2009, contestatorul a susținut că instanța de recurs nu a analizat motivele din cererea de recurs, referitoare la buna-credință de care a dat dovadă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, și la compararea efectivă a titlurilor de proprietate prezentate de părți. În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, contestatorul P.G.

a învederat faptul că, instanța de recurs nu a făcut nicio referire la intervenienți, cererea în revendicare fiind formulată doar de către reclamant și doar pentru cota de 1/3 din imobil iar motivul de recurs având ca obiect buna sa credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a fost analizat prin raportare doar la reclamant, nu și la intervenienți, astfel încât, nu se poate trage concluzia, din conținutul cererii în revendicare formulată de reclamant, că s-a solicitat apartamentul cumpărat de el. S-a susținut sub acest aspect, că neanalizarea tuturor acestor împrejurări, a dus la concluzia relei-credințe la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește cel de-al patrulea motiv de recurs invocat, s-a arătat că instanța de recurs nu a comparat titlurile de proprietate prezentate de pârâți, rezumându-se a arăta că titlul său este nul datorită inexistenței bunei-credințe la încheierea actului, apreciind că nu se mai poate proceda la o comparare de titluri, în condițiile în care s-a invocat atât valabilitatea titlului statului, cât și valabilitatea propriului său titlu, încheiat cu bună-credință. Contestația în anulare formulată de recurentul-pârât P.G., este neîntemeiată, și se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente : Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de către contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Aceste prevederi legale invocate de contestator nu-și găsesc aplicabilitate, în cauză, întrucât, sunt nefondate susținerile acestuia, potrivit cărora, instanța de casare nu a analizat motivele din cererea de recurs referitoare la buna sa credință avută la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a cărui nulitate absolută s-a constatat, precum și cel referitor la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți. Astfel, referitor la motivul nr. 3 de recurs invocat de pârâtul P.G. se constată că a fost analizat pe larg de instanța de casare, aceasta arătând în considerentele deciziei contestate (fila nr. 12 din decizie, respectiv fila nr. 36 a dosarulu ) argumentele pentru care s-a reținut reaua-credință a pârâtului la încheierea actului de vânzare-cumpărare, încheiat ulterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantul T.N.

În acest sens, s-a arătat că pârâtul a dat dovadă de rea-credință, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la momentul în care a încheiat actul de vânzare-cumpărare, în calitate de chiriaș, în baza Legea nr. 112/1995, atâta vreme cât nu a depus minime diligențe pentru a afla că apartamentul pe care dorește să-l cumpere, este solicitat de fostul proprietar care deja introdusese, în instanță, cerere în revendicare. De altfel, în motivarea contestației în anulare, contestatorul nici nu invocă faptul că instanța nu a analizat acest motiv de recurs, ci doar faptul că a fost analizat prin raportare doar la reclamant, fără a face vorbire despre intervenienți, sub acest aspect.

Aceste susțineri ale contestatorului nu pot fi primite, întrucât intervenienții au aceeași calitate procesuală ca și reclamantul, acțiunea în revendicare fiind admisă atât reclamantului cât și intervenienților în nume propriu, toți având calitatea de moștenitori ai autorilor, foștii proprietari de la care imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Prin urmare, analizarea acestui motiv de recurs, prin referire numai la persoana reclamantului, trimite implicit și la persoana intervenienților, sub acest aspect, contestatorul nefiind prejudiciat, neputând fi primite susținerile și argumentele acestuia, potrivit cărora, prin neanalizarea tuturor acestor împrejurări referitoare la intervenienți, instanța a ajuns la concluzia eronată, a relei sale credințe din momentul încheierii actului.

Este neîntemeiată și cea de-a doua susținere a contestatorului, potrivit căreia, instanța de recurs nu a analizat motivul referitor la compararea titlurilor de proprietate invocate de părți. Aceasta întrucât recurentul-pârât nici nu a formulat motive de recurs sub acest aspect, ci doar faptul că, instanța de apel nu putea proceda la o comparare de titluri câtă vreme intimații-reclamanți nu au un asemenea titlu, numai titlul său de proprietate, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind valabil. În condițiile arătate, instanța de recurs a analizat acest motiv, prin prisma celor susținute de recurent, iar compararea titlurilor de proprietate s-a realizat în ceea ce privește titlurile prezentate de reclamant și Statul Român.

Față de cele arătate și în raport de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, contestația în anulare formulată de contestatorul P.G., În baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, va fi obligat contestatorul către intimata P.C. la plata sumei de 3.570 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.G. împotriva Deciziei nr. 886 din 2 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă contestatorul către intimata P.C. la 3.570 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2010.