ÎCCJ, decizie (scj.ro #225782)

Contract de rentă viageră încheiat de către o persoană vârstnică. Nerespectarea de către notarul public a obligației de a o informa pe credirentieră cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorității tutelare. Nulitatea virtuală a actului încheiat, necondiționată de existența unei vătămări efective a intereselor credirentierei

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Contractul

Index alfabetic: contract de rentă viageră

persoană vârstnică

autoritate tutelară

notar public

nulitate relativă

Legea nr. 17/2000, art. 30

Legea nr. 36/1995, art. 80 alin. (5)

C.civ., art. 1248, art. 1253

Prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, care reglementează dreptul persoanei vărstnice de a fi asistată la cererea sa, sau din oficiu, de un reprezentant al autorității tutelare, la

încheierea unui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreținerii și îngrijirii sale

și cele ale art. 80 alin. (5) din Legea nr. 36/1995, care stabilesc în sarcina notarului public obligația de a informa aceste persoane cu privire la dreptul de a fi asistate, instituie un formalism informativ menit să protejeze, din punct de vedere procedural, interesele persoanei vârstnice, prin participarea unei persoane independente față de interese părților, care analizează conținutul contractului preconizat și care poate consilia persoana vârstnică cu privire la interesele sale. Simpla existență a obligației de informare, neînsoțită de altă sancțiune decât potențialele sancțiuni de ordin profesional pentru notarul instrumentator, nu ar fi însă în măsură să realizeze scopul dispozițiilor legale menționate.

Prin urmare, nerespectarea prevederilor legale care instituie, imperativ, obligația notarului public de a informa persoana vârstnică cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorității tutelare și lipsa asistării subsecvente la încheierea contractului de rentă viageră, atrage, potrivit art. 1.253 C.civ., sancțiunea nulității relative virtuale, sancțiune care nu este condiționată de existența vreunei vătămări. Aceasta întrucât, din nicio dispoziție legală nu rezultă că anulabilitatea actului încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular, ar fi condiționată, suplimentar, de condiția vătămării efective a intereselor persoanei ocrotite.

Cu alte cuvinte, odată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca sancțiunea anulabilității să opereze, ea nu poate fi înlăturată cu argumentul că încălcarea dispozițiilor legale nu ar fi cauzat persoanei ocrotite nicio vătămare.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2157 din 15 octombrie 2024

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la data 23.06.2021 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat anularea contractului de rentă viageră încheiat între părți și autentificat prin încheierea de autentificare nr. 274 din 15.02.2018, repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a susținut în esență că, la încheierea contractului i-a fost viciat consimțământul, aflându-se în eroare cu privire la obiectul contractului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 197 C.proc.civ., art. 1207 și 1254 C.civ.

Prin precizările depuse la data de 19.07.2021, reclamanta a arătat că valoarea imobilului ce face obiectul contractului de rentă viageră este în sumă de 610.000 lei, respectiv 124.000 euro.

Prin cerere modificatoare depusă la 10.01.2022, reclamanta a „actualizat” capătul 1 de cerere în sensul că solicită constatarea nulității absolute a contractului de rentă viageră, pentru inexistența consimțământului valabil exprimat, față de dispozițiile art. 30 alin. 1 și 31 din Legea nr. 17/2000 raportat la art. 1250 și 1254 C. civ. și a completat cererea cu un capăt de cerere privind rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și înscrierii dreptului său.

Prin sentința civilă nr. 671 din 27.01.2022, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența materială de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, unde a fost înregistrată la data de 25.02.2022.

La termenul din 08.09.2022, reclamanta personal și asistată a precizat că solicită anularea contractului pentru lipsa discernământului și că știe pentru ce se judecă, anume pentru un contract de vânzare-cumpărare.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 1801 din 18.11.2022, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 lei.

I.3. Decizia pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1362A din data de 24.10.2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1801/2022, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și C., ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimați a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1362A din data de 24.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A..

II.1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, și schimbarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată la data de 10.01.2022.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., după prezentarea succintă a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv cele ale Legii nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice.

Recurenta a criticat hotărârea recurată prin aceea că, în mod nelegal instanța de apel a aplicat art. 1 alin. (4) si 3 din Legea nr. 17/2000, reținând că această nu se încadrează în categoria „persoanelor vârstnice” și a reținut că dispozițiile Legii nr. 17/2000 nu ar fi aplicabile pe motiv că recurenta ar avea locuință și familie, intimata B. fiind nepoata recurentei.

S-a susținut că motivarea instanței de apel este eronată deoarece nepoata (de soră în acest caz) nu intră în sfera noțiunii de „familie",  astfel cum aceasta este reglementată de diferite acte normative.

Conform dispozițiilor art. 17 din Legea locuințelor nr. 114/1996, prin „familie” se înțelege „soțul, soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună, art. 258 C.civ. și chiar art. 6 alin. (1) din Legea venitului minim de incluziune nr. 196/2016 sau art. 8 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, nu definesc „familia” prin raportare la categoria nepoților, cu atât mai puțin a nepoților după frate/soră.

Pe cale de consecință, intimații nu aveau nicio obligație de a acorda întreținere legală recurentei, în caz de nevoie, după cum eronat a reținut instanța de apel.

Recurenta a invocat și faptul că față de dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 3 din Legea nr. 17/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de rentă a cărui anulare o solicită, aceasta avea calitatea prezumată de „persoană vârstnică", beneficiind de prevederile Legii nr. 17/2000, neavând nici „familie" în sensul legislației indicate și „nefiind în întreținerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispozițiilor legale în vigoare", cu atât mai puțin nu se poate reține existența familiei în persoana intimaților, dată fiind relația conflictuală pe care o are cu aceștia din urmă.

Recurenta a susținut faptul că are calitatea de persoană vârstnică

ope legis

, necontestată de către intimați, motiv pentru care notarul era obligat potrivit art. 79 alin. (5) din Legea notarilor publici nr. 36/1995, ca la obținerea consimțământului din partea recurentei, sub sancțiunea nulității absolute pentru inexistenta unui consimțământ valabil exprimat, să îi pună în vedere drepturile de a fi asistată conform art. 30 din Legea nr. 17/2000, precum și să o interpeleze dacă renunță sau nu la acestea, ceea ce nu s-a întâmplat.

Față de aceste considerente, recurenta a susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că această nu este „persoană vârstnică” și că nu era necesar să îi fie aduse la cunoștință dreptul de a fi asistată potrivit Legii nr. 17/2000.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 si art. 1.253 C.civ. reținând că sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării Legii nr. 17/2000 ar fi nulitatea relativă, motivat de faptul că dispoziția ar ocroti un interes particular al persoanei vârstnice.

Recurenta-reclamantă a susținut că una dintre condițiile exprimării consimțământului de către persoanele vârstnice este tocmai necesitatea ca persoana ocrotită să fie asistată de reprezentantul autorității tutelare.

Astfel, art. 30 din Legea nr. 17/2000 a prevăzut un standard mai ridicat în privința exprimării consimțământului de către persoana ocrotită, fiind necesar ca aceasta să fie asistată oficiu dacă nu există cererea sa expresă, de către un reprezentant al autorității tutelare, respectarea dreptului de a fi asistată la încheierea contractului translativ de către persoana vârstnică, menționarea aducerii acestui drept la cunoștința persoanei vârstnice vizează însăși obținerea consimțământului, iar neîndeplinirea acestor obligații legale puse în sarcina notarului instrumentator semnificând tocmai lipsa obținerii unui consimțământ valabil exprimat, ceea ce din punct de vedere legal echivalează cu lipsa consimțământului.

Recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că instanța de

apel a reținut, în mod nelegal că textul art. 30 din Legea nr. 17/2000 nu ar impune o sancțiune civilă deoarece a admite existența unei obligații civile ce reglementează forma necesară pentru exprimarea consimțământului de a contracta, fără însă a admite existenta unei sancțiuni corelative, este un non-sens din punct de vedere juridic și lipsește de eficientă juridică tocmai norma juridică edictată.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că sancțiunea ce intervine în speță pentru încălcarea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 17/2000 este nulitatea absolută (nu relativă), tocmai pentru nu a fost obținut consimțământul acesteia la perfectarea actului cu respectarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 17/2000, ceea ce echivalează cu lipsa consimțământului persoanei ocrotite, asistarea persoanelor vârstnice la încheierea actelor juridice translative de proprietate vizând un drept general.

Contrar instanței de apel, Legea nr. 17/2000 nu instituie obligativitatea asistenței persoanelor lipsite de discernământ (care oricum nu pot încheia singure acte juridice de dispoziție și care ar atrage nulitatea relativă), ci a persoanelor cu discernământ dar vulnerabile din cauza vârstei, a stării de sănătate și a stării de nevoie în care se află și care sunt prezumate

ope legis

că nu își pot exprima consimțământul în mod valabil decât în prezența reprezentantului autorității tutelare.

Recurenta-reclamantă critică considerentele instanței de apel prin care s-a reținut necesitatea dovedirii unei vătămări având în vedere faptul că vătămarea recurentei rezultă din chiar încheierea contractului în lipsa asistării sale de către reprezentantul autorității tutelare, cu consecința prejudicierii prin înstrăinarea imobilului pentru un preț de nimic, 500 lei/lună pentru un imobil aflat în cartierul X.

În final, recurenta-reclamantă a susținut ca fiind nelegală respingerea argumentelor cu privire la incidența nulității virtuale. Astfel, invocând prevederile art.1.253 C.civ, care reglementează regimul nulităților virtuale în sensul că în afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins, a susținut că acesta este scopul pentru care dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 impun aplicarea sancțiunii nulității absolute în cazul în care persoana ocrotită nu este asistată la exprimarea consimțământului în cazul încheierii actelor translative de proprietate de către persoanele vârstnice, fiind necesar ca acestea să fie asistate de către reprezentantul autorității tutelare.

Referirea la „persoane vulnerabile” reținută de instanța de apel este străină de natura pricinii și de terminologia și condițiile impuse de dispozițiile Legii nr. 17/2000 pentru a reține incidența sa, caracterul „vulnerabil” al persoanei fiind totalmente diferit ca și condiții de „persoană vârstnică", neexistând o suprapunere între aceste noțiuni.

Noțiunea de „persoană vulnerabilă” reținută de instanța de control judiciar nu există reglementată în legislația invocată, Codul civil și Legea nr. 17/2000, ci numai de „persoană vârstnică” care beneficiază de ocrotire. Or, de vreme ce sunt „persoană vârstnică” potrivit Legii nr. 17/2000, aprecierea de către instanța de apel a faptului că recurenta-reclamantă nu ar fi „persoană vulnerabilă” și că nu ar putea invoca Legea nr. 17/2000 este nelegală și netemeinică.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți au depus note scrise prin intermediul cărora au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, prin notele scrise, intimații-pârâți au susținut că motivele invocate nu sunt specifice recursului, în sensul că se dorește o nouă judecată a apelului, aspect inadmisibil, recurenta-reclamantă nu a depus nicio probă sau dovadă nouă, motivele invocate neîncadrându-se în dispozițiile art. 488 C.proc.civ.

III.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin contractul de rentă viageră autentificat la BNP X sub nr. 274 din 15.02.2018, recurenta-reclamantă A., în calitate de credirentier, a transmis intimaților-pârâți B. și C., în calitate de debirentieri, nuda proprietate asupra unui apartament situat în București, contra obligației de plată a unei rente viagere lunare de 500 lei/lună.

După cum rezultă din lipsa mențiunilor corespunzătoare din cuprinsul contractului, dar și din susținerile părților, concordante sub acest aspect, la încheierea contractului recurenta-reclamantă nu a fost asistată de un reprezentant al autorității tutelare și nici nu i s-a adus anterior la cunoștință acest drept.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, „(1) Autoritatea tutelară/Instanța de tutelă din unitatea administrativ-teritorială în care persoana vârstnică are domiciliul sau reședința are obligația de a acorda, la solicitarea acesteia, consiliere juridică gratuită în vederea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare sau de donație ori în vederea constituirii de garanții mobiliare sau imobiliare, care au ca obiect bunurile mobile ori imobile ale persoanei vârstnice.

(2) Persoana vârstnică este asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorității tutelare, în vederea încheierii oricărui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreținerii și îngrijirii sale.”

Potrivit art. 80 alin. 5 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, notarul public are obligația, în cazul persoanelor vârstnice, să le pună în vedere drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prima instanță, respectiv Tribunalul București, a reținut exprimarea unui consimțământ valabil de către reclamantă, neviciat prin eroare, reținându-se în fapt că reclamanta era conștientă cu privire la ce semnează și că intenționează în realitate să se dezică de contract.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor legale evocate anterior, tribunalul a reținut că nerespectarea acestora atrage nulitatea relativă, care, pentru a opera, ar presupune o vătămare care în cauză nu a fost demonstrată, reclamanta nefiind o persoană vulnerabilă.

Apelul declarat numai cu privire la cauza de nulitate rezultată din nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 17/2000 a fost respins, ca nefondat. Curtea de Apel a apreciat că nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 17/2000 nu atrage o sancțiune, pentru ca ulterior să analizeze susținerile părților din perspectiva unei nulități virtuale (art. 1.253 C.civ.) și relative (dată fiind natura interesului ocrotit, care este unul particular). Curtea de Apel a reținut, la rândul său, inexistența unei vătămări, apreciindu-se că apărarea intereselor reclamantei s-a realizat prin încheierea actului în fața notarului public și citirea conținutului părților contractante.

Recursul declarat împotriva acestei statuări este fondat.

Trebuie observat că, potrivit art. 30 alin.2 din Legea nr. 17/2000, persoana vârstnică este asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorității tutelare, în vederea încheierii oricărui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreținerii și îngrijirii sale.

Așadar, asistarea de către autoritatea tutelară a persoanei vârstnice nu reprezintă o condiție de validitate suplimentară a actului juridic translativ de proprietate încheiat de această persoană, întrucât asistarea însăși este una facultativă, fiind lăsată la aprecierea persoanei vârstnice.

Pe de altă parte, pentru ca acest drept să fie unul efectiv, art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale prevede că notarul public are obligația, în cazul persoanelor vârstnice, să le pună în vedere drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În mod incontestabil, prevederile art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 nu au fost respectate cu ocazia încheierii contractului de rentă viageră.  Împrejurarea că mențiunea referitoare la dreptul de a fi asistată apare în cuprinsul proiectului de contract de întreținere înmânat părților de notarul public X. nu este de natură să acopere lipsa aceleiași mențiuni în cuprinsul contractului încheiat în final, fiind vorba despre contracte diferite (de întreținere, respectiv de rentă viageră).

În cauză trebuie stabilit în ce măsură nerespectarea acestei dispoziții legale atrage sancțiunea nulității și, în caz afirmativ, care sunt condițiile pentru ca această sancțiune să opereze.

În primul rând, astfel cum au arătat și instanțele de fond, în cauză nu se pune problema inexistenței consimțământului, consimțământul, ca manifestare (exteriorizare) a voinței de a contracta, fiind exprimat, astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul încheierii de autentificare.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 90 – 92 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, exprimarea și verificarea consimțământului părților actului constituie o componentă esențială a formalității de autentificare notarială, notarul public luând act de exprimarea consimțământului prin propriile sale simțuri. De asemenea, potrivit art. 269 alin.1 C.proc.civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.

Este prin urmare eronată în drept critica recurentei, potrivit căreia nerespectarea formalității prevăzute de art. 30 din Legea nr. 17/2000, respectiv de art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 ar echivala cu inexistența consimțământului, fiind vorba despre o condiție de validitate specială și distinctă.

Astfel cum în mod întemeiat a arătat și recurenta, nerespectarea obligației de a informa persoana vârstnică cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorității tutelare, precum și lipsa asistării subsecvente atrage sancțiunea nulității virtuale, în condițiile art. 1.253 C.civ. Potrivit acestui text de lege, în afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins.

Prevederile art. 30 din Legea nr. 17/2000, respectiv art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 instituie un formalism informativ menit să protejeze, din punct de vedere procedural, interesele persoanei vârstnice, prin participarea unei persoane independente față de interese părților, care analizează conținutul contractului preconizat și care poate consilia persoana vârstnică cu privire la interesele sale.

Or, simpla existență a obligației de informare, neînsoțită de altă sancțiune decât potențialele sancțiuni de ordin profesional pentru notarul instrumentator, nu ar fi în măsură să realizeze scopul dispozițiilor legale menționate. Ca urmare, se impune concluzia că nerespectarea prevederilor legale care instituie, imperativ, obligația notarului public de a informa persoana vârstnică cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorității tutelare atrage sancțiunea nulității relative virtuale, potrivit art. 1.253 C.civ.

Astfel cum au observat și instanțele de fond, nulitatea este una relativă, întrucât interesul ocrotit de prevederea legală încălcată este unul privat.

De aici nu urmează însă că incidența sancțiunii nulității relative (a anulabilității) ar fi condiționată de existența unei vătămări, astfel cum fără temei legal s-a reținut deopotrivă prin sentința primei instanțe și prin decizia recurată.

Potrivit art. 1.248 alin.1 C.civ., contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil. Chiar dacă nulitatea relativă este edictată, expres ori virtual, pentru ocrotirea unui interes particular (art. 1.248 alin.2 C.civ.), nu rezultă de aici și din nicio altă dispoziție legală că anulabilitatea ar fi condiționată, suplimentar, de o condiție a vătămării efective a intereselor persoanei ocrotite. Cu alte cuvinte, odată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca sancțiunea anulabilității să opereze, ea nu poate fi înlăturată cu argumentul că încălcarea dispozițiilor legale nu ar fi cauzat persoanei ocrotite nicio vătămare.

Cerința vătămării este edictată în dreptul procesual civil ca o condiție generală pentru sancțiunea nulității actelor de procedură, fiind vorba despre regula nulității condiționate de vătămare (art. 175 C.proc.civ.). Condiția evocată nu poate fi însă extrapolată în cadrul nulității relative de drept substanțial, dacă norma de drept material nu o instituie ea însăși în mod expres.

Din examinarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 17/2000, respectiv ale art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 nu rezultă că legiuitorul a condiționat sancțiunea virtuală a anulabilității de condiția vătămării, aceasta fiind reținută în mod nelegal prin decizia recurată. Totodată, întrucât lipsa vătămării a constituit argumentul esențial pentru respingerea acțiunii, se constată incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., prevederile legale incidente fiind greșit interpretate și aplicate în cauză.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează să verifice în concret în ce măsură recurenta-reclamantă se încadrează în sfera dispozițiilor art. 1 alin.4 și ale art. 3 din Legea nr. 17/2000, examinând în acest scop criticile formulate prin motivele de apel, care nu au primit un răspuns adecvat în primul ciclu procesual.