ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4823/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată după stabilirea competenței de către ÎCCJ, reclamanții A., B., în calitate de moștenitor al defunctei judecător C., D., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei judecător C., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. Și S., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare, în raport de competențele Ministrului Justiției, să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la data încetării condițiilor legale de acordare, respectiv până la momentul eliberării din funcția de judecător, ca urmare a pensionării, luând în considerare coeficientul de multiplicare stabilit la lit. A), pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006 (coeficient 19).

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 13/2023 din 31 ianuarie 2023, a respins cererea reclamanților de introducere în cauză în calitate de pârâți a ÎCCJ și a Președintelui ÎCCJ ca fiind tardivă, a respins excepția inadmisibilității, excepția tardivității și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 28.01.2019, excepții invocate de pârâtul Ministerul Justiției ca fiind neîntemeiate, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., în calitate de moștenitor al defunctei judecător C., D., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei judecător C., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției și, în consecință, a obligat pârâții la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare, în raport de competențele Ministrului Justiției, să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la data încetării condițiilor legale de acordare, respectiv până la momentul eliberării din funcția de judecător, ca urmare a pensionării, luând în considerare coeficientul de multiplicare stabilit la lit. A), pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006 (coeficient 19).

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond Ministerul Justiției și Ministrul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) a declarat recurs principal, iar reclamanta G. a declarat recurs incident. 3.1. Pârâtul Ministrul Justiției și Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție), în motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. susține că în conformitate cu dispozițiile art. 142 alin. (2), (5), (6) și (8) din Legea nr. 304/2022: "(2) Bugetul curților de apei, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principat de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli. (5) Drepturile salariate sau alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor de la instanțele prevăzute la alin. (2), inclusiv dobânzi și alte drepturi intrinseci legate de drepturile salariate, se asigură de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar actele privind salarizarea și alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor acestor instanțe se emit de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. (6) Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii. (8) Prevederile prezentului articol se aplică începând cu data intrării în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023. În acest scop, proiectul de buget al Înaltei Curți de Casație și Justiției și cel al Ministerului Justiției pe anul 2023 vor cuprinde modificările prevăzute în prezenta lege." Ținând cont de adoptarea Legii bugetului pe anul 2023 nr. 368/2022 publicată la 19.12.2022 în M. Of. nr. 1214, începând cu data de 22.12.2022 se aplică și prevederile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Așadar, față de obiectul litigiului, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 368/2022, instanța era ținută să ia act de subrogarea prevăzută de art. 142 din Legea nr. 304/2022, subrogare care a operat de drept, și să modifice în mod corespunzător cadrul procesual, fără a mai fi necesară vreo solicitare din partea părților. Aceasta deoarece, pe de o parte, pârâții chemați în judecată nu mai aveau, potrivit legii, competența legală de a satisface pretențiile formulate prin acțiune, iar pe de altă parte, întrucât se impunea continuarea procesului în contradictoriu cu persoanele care au dobândit, în temeiul legii, calitatea de debitor al obligațiilor care intră în raportul juridic dedus judecății, pentru a li se asigura independența procesuală, în sensul de a avea deplina posibilitatea de a face acte procesuale de dispoziție formulând propriile apărări, inclusiv pe fondul cauzei. În opinia recurentei, mod greșit instanța de fond l-a obligat pe pârâtul ministrul justiței, alături de pârâtul Ministerul Justiției, la emiterea unor noi ordine de salarizare în favoarea reclamanților, în condițiile în care în litigiile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistrați, calitate procesuală pasivă avea, până la aplicarea art. 142 din Legea nr. x, Ministerul Justiției și nu ministrul justiției. Tot în ceea ce privește cadrul procesual, recurenta invocă excepția de ordine publică a lipsei calității procesuale active a reclamanților B. și D., în calitate de moștenitori ai defunctei judecător C.. Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților B. și D., în calitate de moștenitori ai defunctei judecător C., și respingerea acțiunii formulate de acești doi reclamanți ca fiind introdusă de o persoană care nu are calitate procesuală activă. O a doua critică vizează lipsa de interes a intimaților-reclamanți în promovarea acțiunii, ținând cont că le-au fost acordate deja diferențele salariale prin hotărârea pronunțată în materia dreptului muncii. Prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neparcurgerea procedurii prealabile, cu motivarea că obiectul este reprezentat de refuzul nejustificat al pârâților de a soluționa cererea reclamanților privind emiterea unor noi ordine, iar nu de contestarea unui act administrativ. Și excepția tardivității acțiunii a fost respinsă cu motivarea că acțiunea a fost formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, calculat de ta data primirii răspunsului prin care Ministerul Justiției le-a comunicat reclamanților că nu va da curs solicitării de emitere a unor noi ordine. Or, excepția tardivității a fost invocată tocmai pentru motivul că reclamanții nu au uzat de procedura legală de contestare, în termen, a actelor prin care le-au fost stabilite indemnizațiile începând cu data de 12.11.2016. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a apreciat că termenul de 3 ani a început să curgă de la rămânerea definitivă a sentinței nr. 914/04.11.2020 a Tribunalului Mureș, astfel că prezenta cererea de judecată a fost formulată în interiorul acestui termen, iar apărările formulate de Ministerul Justiției care a invocat prescripția dreptului material la acțiune cu privire la diferențele salariale solicitate au fost înlăturate întrucât contravin autorității de lucru judecat a hotărârii Tribunalului Mureș. Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Brașov a admis cererea reclamanților motivat de faptul că aceștia dețin o hotărâre judecătorească prin care li s-a recunoscut îndreptățirea la recalcularea indemnizației și plata diferențelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit la lit. A) din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, pentru procurorii DNA și DIICOT, începând cu 12.11.2016. Totodată, este de observat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra limitărilor impuse de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. În acest sens, recurenta arată că legislația anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizațiile magistrațiilor se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare (art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției). Așadar, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la valoarea de referință sectorială și coeficienții de salarizare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006, respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, întrucât de la data atingerii nivelului maxim nu mai au relevanță nici coeficientul de multiplicare, și nici valoarea de referință sectorială, reglementate de actele normative anterioare. 3.2. Reclamanta G., prin recursul incident, arată că în considerentele sentinței nu se face vorbire de argumentele privind înlăturarea plafonării indemnizației în temeiul art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017. Astfel fiind, recurenta susține că, în cauză, chiar dacă sentința le este favorabilă, fiind admisă cererea de chemare în judecată, cu consecința obligării intimaților pârâți la emiterea ordinului de salarizare cu coeficientul 19 inclus în indemnizație, chiar si după intrarea în vigoare a Legii 153/2017, faptul că nu se argumentează în considerente această dispoziție decizorie din dispozitiv, ne creează un dezavantaj, putând atrage executarea vicioasă a dispozitivului sentinței, drept pentru care solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța de recurs, pe calea recursului incident, să complinească considerentele sentinței în corelare cu dispozițiile din dispozitiv, în sensul că, prin dispoziția pe care prima instanță a inclus-o în dispozitiv prin care a acordat drepturile la indemnizația cu coeficientul 19 și după intrarea în vigoare a Legii 153/2017, înseamnă că aceste drepturi sunt neplafonate, nu sunt afectate de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, majorarea indemnizației brute lunare cu acest coeficient, constituind un drept deja născut la data intrării în vigoare a Legii 153/2017, și neincluzându-se în categoria creșterilor salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (2)-(5) din acesta lege. În acest sens sunt și argumentele preluate din hotărâri judecătorești în preambulul Ordinului 105/29.03.2023 emis de Președintele ICCJ într-o situație similar referitoare la îndeplinirea obligației de emitere ordin cu aplicarea unui VRS de 605,225 RON, la indemnizația brută lunară, începând cu 01.01.2018, precum și in conținutul Ordinului 89/04.04.2023 emis de alt ordonator principal de credite, respectiv Președintele CSM, din cadrul aceleiași familii ocupaționale-Justiție, fiind esențială egalizarea la nivel maxim a indemnizației. În susținerea recursurilor sunt invocate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Ambii recurenți au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul este principal este fondat, iar recursul incident este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. 5.1. În ceea ce privește recursul principal declarat de pârâtul Ministrul Justiției și Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) În prealabil, trebuie precizat că instanța de recurs, prin rezoluția din data de 21.04.2023, a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, citarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin încheierea din data de 19.04.2024 s-a luat act de transmiterea calității procesuale. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - "când, prin hotărârea data, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 38 din C. proc. civ. și art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Potrivit art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății." Sintagma "poate" folosită de legiuitor are în vedere faptul ca transmiterea calității procesuale este posibilă atât pe cale legală, cât și convențională, însă dispoziția citată conține o normă imperativă, în sensul că, odată transmisă calitatea procesuală, instanța învestită cu soluționarea litigiului este ținută să ia act de această situație și să stabilească în mod corespunzător noul cadrul procesual. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 142 alin. (2), (5), (6) și (8) din Legea nr. 304/2022: "(2) Bugetul curților de apei, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principat de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli. (5) Drepturile salariate sau alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor de la instanțele prevăzute la alin. (2), inclusiv dobânzi și alte drepturi intrinseci legate de drepturile salariate, se asigură de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar actele privind salarizarea și alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor acestor instanțe se emit de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. (6) Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii. (8) Prevederile prezentului articol se aplică începând cu data intrării în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023. în acest scop, proiectul de buget al Înaltei Curți de Casație și Justiției și cel al Ministerului Justiției pe anul 2023 vor cuprinde modificările prevăzute în prezenta lege." Ținând cont de adoptarea Legii bugetului pe anul 2023 nr. 368/2022 publicată la 19.12.2022 în M. Of. Nr. 1214, începând cu data de 22.12.2022 se aplică și prevederile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Înalta Curte apreciază că prima instanță nu doar că a ignorat dispozițiile art. 38 din C. proc. civ. și ale art. 142 din Legea nr. 303/2006, a și calificat greșit cererea formulată de reclamanți, prin care au solicitat în mod expres introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, în locul Ministerului Justiției și al ministrului justiției. Prin urmare, instanța de fond a apreciat în mod eronat că se află în fața unei modificări a cererii inițiale prin prisma cadrului procesual, respectiv sub aspectul persoanelor chemate în judecată, și a făcut aplicarea art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., care permite ca asemenea modificări să se poată face doar până la primul termen de judecată, respectiv a alin. (3) al aceluiași articol, care permite modificarea cererii după acest termen numai cu acordul expres al tuturor părților. Prima instanță, chiar și în lipsa unei cereri formulate de vreuna dintre părți, era obligată să pună ea însăși în discuție, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această normă era incidentă în speță, față de raportul dedus judecății, care are în vedere stabilirea salarizării judecătorilor, ținând cont că de ta data de 22.12.2022 atribuția de emitere a actelor de salarizare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții au solicitat, fără a mai aștepta punerea în discuție din oficiu, introducerea în cauză a noilor pârâți, astfel că instanța de judecată putea respinge cererea doar în măsura în care aprecia și argumenta că Înalta Curte de Casație și Justiție și președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au dobândit drepturile și obligațiile care intră în raportul juridic dedus judecății, iar pricina putea fi soluționată pe fond fără introducerea în cauză a noilor pârâți, în contradictoriu cu pârâții chemați inițial în judecată. Astfel fiind, Înalta Curte reține că prima instanță a apreciat în mod greșit solicitarea reclamanților de introducere în cauză a persoanelor care se subrogaseră de drept în drepturile și obligațiile pârâților chemați inițial în judecată ca fiind o modificare a acțiunii, pentru a respinge cererea ca tardivă. Procedând astfel, a pronunțat o hotărâre prin care a impus pârâților Ministerul Justiției și ministrul justiției obligații pe care nu le mai pot aduce la îndeplinire, nemaiavând competențe în acest sens. Totodată, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al Înaltei Curți de Casație și Justiție și președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au fost privați de posibilitatea de a se apăra în primă instanță. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe care o va casa și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate susținerile, argumentele și apărările părților, va administra orice probă necesară și utilă soluționării cauzei, va introduce în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de pârâtă, în conformitate cu dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, urmând a se analiza și aspectele de nelegalitate invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere. 5.2. În ceea ce privește recursul incident formulat de reclamanta G. Înalta Curte are în vedere că prin art. 38 alin. (2) lit. a) și (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-au prevăzut următoarele: "(2) începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupa aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Potrivit prevederilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, "în perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creștere a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018. Creșterea respectivă și data de aplicare se stabilesc prin legea anuala a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)." De asemenea, alin. (6) al aceluiași articol prevede următoarele: "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Așadar, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la VRS, respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, iar valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare reglementați de legislația anterioară nu mai prezintă relevanță. În acest moment, toate funcțiile de execuție de judecător, se află, prin recalculările succesive ale VRS, la maximul stabilit de Anexa V a Legii 153/2017. În ceea ce privește practica judiciară, aceasta este în acord cu cele mai sus expuse, orice drepturi salariale suplimentare fiind acordate până la atingerea plafonului prevăzut de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-reclamante din recursul incident sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, motiv pentru care recursul incident va fi respins ca nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal formulat de pârâtă, va casa sentința atacată, va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe și, totodată, va respinge recursul incident, ca nefondat.