ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2943/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, la data de 5 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate (în continuare, CNAS) și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (în continuare, ANAF - DGAMC), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea următoarelor acte administrative individuale emise de pârâta CNAS: comunicarea CNAS primită de A. prin e-mail în data de 7 februarie 2018, la ora 1:43 p.m., adresa nr. x/05.02.2018 emisă de către CNAS și primită de A. în data de 7 februarie 2018 și adresa de răspuns a CNAS nr. RV/870/08.03.2018 referitoare la contestația depusă de A. împotriva Notificărilor. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei ANAF - DGAMC la restituirea sumei plătite cu titlu de contribuție clawback aferentă Trimestrului IV 2017 în temeiul Notificărilor contestate și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată privind soluționarea cauzei.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 86 din 6 aprilie 2022, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea acțiunii, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea a susținut faptul că în mod eronat prima instanță nu a ținut seama de:

(i) incorectitudinea datelor comunicate, inclusiv din perspectiva includerii anumitor valori pretins a fi suportate din bugetul FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății pentru anumite medicamente care nu se aflau pe Lista medicamentelor compensate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România;

(ii) nelegalitatea actelor contestate și necesitatea anulării acestora, în raport de includerea TVA și a adaosurilor distribuitorilor angro și ale farmaciilor în datele comunicate de către CNAS pentru Trimestrul IV 2017;

(iii) necomunicarea de către CNAS a consumului de medicamente pentru Trimestrul IV 2017, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 77/2011;

(iv) încălcarea principiului predictibilității și certitudinii sarcinii fiscale.

3.1. Referitor la datele menționate în notificări, recurenta a arătat că acestea nu au fost calculate în conformitate cu legea, după cum ar fi reieșit în opinia sa și din concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, cu evidențierea existenței unor diferențe semnificative la nivelul fiecărei case județene pentru care au fost primite informații, precum și cu privire la datele provenind de la furnizori.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a susținut, în esență, că menționarea unor medicamente în lista trimestrială depusă de către A. la CNAS, atâta vreme cât acestea nu se află pe lista medicamentelor compensate, nu dovedește per se faptul că medicamentele respective au fost suportate din FNUASS și/sau din bugetul Ministerului Sănătății în Trimestrul IV 2017. În acest sens, a afirmat că revine exclusiv CNAS obligația dovedirii faptului că sumele au fost suportate efectiv de la bugetul public, neputându-se reține că sarcina probei pentru dovedirea erorii din cuprinsul datelor comunicate de CNAS revenea societății.

Recurenta critică omisiunea primei instanțe de a aplica în cauză principiul in dubio contra fiscum, consacrat în jurisprudența CEDO, dar și la nivelul legislației fiscale prin art. 13 alin. (5) din Codul de procedură fiscală.

Partea arată că reprezentanții CNAS au recunoscut, în repetate rânduri, existența mai multor erori în legătură cu consumul de medicamente înregistrat de entitățile relevante din sistemul de asigurări medicale din România.

Or, erorile de consum nu pot fi explicate prin stocuri precedente existente pe lanț sau decalaje de consum, argument pur teoretic folosit de CNAS în fața primei instanțe pentru a justifica propria incapacitate de a verifica și corecta datele deținute, nefiind astfel negată obligația legală de a achita contribuția clawback, ci doar cuantumul acesteia în raport de discrepanțele dintre valoarea vânzărilor, așa cum rezultă din evidențele interne și externe pe care le deține societatea și valoarea vânzărilor care rezultă din consumurile raportate de CNAS.

3.2. Recurenta susține că este nelegală soluția primei instanțe în legătură cu nesancționarea includerii TVA, a adaosurilor distribuitorilor angro și ale farmaciilor în datele comunicate de CNAS prin notificări.

În dezvoltarea acestei critici, societatea recurentă invocă jurisprudența națională pe acest subiect și arată faptul că includerea TVA în valorile de consum comunicate acesteia s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 5 din O.U.G. nr. 77/2011, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 69/2014.

Recurenta face referire la Decizia Curții Constituționale nr. 39/05.02.2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100/20.02.2013), în care s-a arătat faptul că datele comunicate de CNAS trimestrial nu ar trebui să includă TVA.

În ceea ce privește includerea adaosurilor distribuitorilor angro și ale farmaciilor în valoarea vânzărilor comunicate recurentei pentru calcularea contribuției clawback, aceasta a învederat că nelegalitatea unui atare demers este generată de aspectele care vor fi redate în continuare.

(i) În condițiile în care O.U.G. nr. 77/2011 nu prevede în mod expres faptul că adaosurile terților distribuitori angro și/sau ale farmaciilor ar trebui luate în considerare la determinarea valorii vânzărilor de medicamente pentru calcularea contribuției clawback, intimata CNAS nu a avut niciun temei legal pentru a proceda altfel și pentru a include asemenea adaosuri în valoarea vânzărilor comunicate recurentei;

(ii) Conform prevederilor O.U.G. nr. 77/2011, contribuția este calculată "prin aplicarea procentului "p" asupra valorii consumului de medicamente [...] aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție"; din moment ce, potrivit legii, contribuabilii sunt deținătorii autorizației de punere pe piață a medicamentelor (sau reprezentanții lor legali desemnați), valoarea vânzărilor care trebuie să fie luată în considerare de către CNAS este valoarea suportată din prețul de producător al medicamentelor și nu prețurile la care medicamentele sunt vândute de către distribuitorii angro sau de către farmacii; astfel, adaosurile suplimentare aplicate de către distribuitorii angro și farmacii, precum și TVA trebuie excluse de către CNAS;

(iii) Interpretarea normei fiscale se face cu respectarea principiul in dubio contra fiscum, potrivit căruia, în caz de dubiu, sensul legii va fi cel favorabil contribuabilului. Ca atare, dacă legea nu prevede expres posibilitatea includerii adaosurilor de pe lanțul de distribuție înseamnă că interpretarea regimului juridic fiscal al acestei plăți nu poate fi decât în sensul inadmisibilității includerii acestora în baza de calcul a contribuției clawback.

3.3. Recurenta susține că prima instanță a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 3 lit. b) din Codul fiscal, care consacră principiul predictibilității și certitudinii sarcinii fiscale.

În opinia sa, având în vedere că datele comunicate de CNAS prin notificări sunt generate de un sistem de raportare ce nu este accesibil contribuabilului -imposibilitatea expertului de verificare a datelor în cadrul expertizei confirmând, în mod expres, opacitatea și lipsa transparenței modului de determinare a bazei de calcul - nu se poate reține respectarea certitudinii impunerii.

În baza prevederilor art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, recurenta a solicitat sesizarea CJUE cu următoarea întrebare preliminară: "Principiile de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporționalitatea și efectivitatea legii, principiul securității juridice și principiul in dubio contra fiscum se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale prin care se impune în sarcina contribuabilului obligația plății contribuției clawback, pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritate și aflate exclusiv sub controlul acesteia, conform unui mecanism ce nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii valorilor ce constituie baza de calcul, precum și a modalității de calcul și a cuantumului obligației fiscale stabilite în sarcina sa de către autoritatea fiscală?"

Intimatele au formulat note scrise în care au solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE ca inadmisibilă, pentru argumentele arătate la dosar.

De asemenea, intimatele au formulat puncte de vedere cu privire la excepția de neconvenționalitate, în care au cerut respingerea acesteia, în principal, ca tardiv formulată și, în subsidiar, ca neîntemeiată .

Totodată, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta societatea A. S.R.L., Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, pe care, ulterior, instanța națională să le aplice la contextul factual dedus judecății.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, CJUE este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 TFUE dă, înainte de a pronunța hotărârea într-un litigiu aflat pe rolul acestora, instanțelor statelor membre posibilitatea de a adresa întrebări Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrebări ce vizează interpretarea sau validitatea normei comunitare.

Alin. (2) al articolului anterior arătat prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza CJUE dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar, potrivit alin. (3), în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În conformitate cu jurisprudența consacrată (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 1978 Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991 Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, este de competența instanței naționale (care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente) să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-283/81, S.R.L. CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătății, Curtea de Justiție din Luxemburg a arătat:

«9. (…) trebuie să se sublinieze în primul rând că articolul 177 nu constituie o cale de atac deschisă părților dintr-un litigiu pendinte la o instanță națională. Prin urmare, nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul implică o problemă de interpretare a dreptului comunitar pentru ca instanța națională respectivă să fie obligată să considere că este vorba despre o întrebare adresată în sensul articolului 177. În schimb, dacă este cazul, instanța națională respectivă poate sesiza Curtea de Justiție din oficiu.

Înalta Curte observă că întrebarea cu care partea recurenta solicită, în prezenta cauză, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene vizează, în esență, aplicarea principiilor de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporționalitatea și efectivitatea legii, principiul securității juridice și principiul in dubio contra fiscum în materia impunerii în sarcina contribuabilului, prin legislația națională, a obligației plății contribuției clawback.

Instanța de control judiciar apreciază că, prin modul în care a formulat solicitarea, recurenta tinde, în realitate, să obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională.

Or, după cum s-a arătat anterior, o astfel de cerere de sesizare se poate face numai în situația în care, în cursul unui litigiu pendinte, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Cu alte cuvinte, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și hotărăște dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Instanța de recurs apreciază că are la dispoziție elementele necesare pentru a proceda la interpretarea și aplicarea corectă a normelor comunitare ce fac obiectul cererii de sesizare, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății și jurisprudența CJUE în materie.

În consecință, Înalta Curte consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Înalta Curte apreciază că nu este investită să se pronunțe asupra unei veritabile excepții procesuale, în realitate, fiind vorba despre apărări de fond ce vizează aplicarea cu prioritate a reglementărilor europene, în contextul în care incidența prevederilor art. 3 și art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011 ar aduce atingere "dreptului său la un bun", astfel cum este acest drept este garantat de articolul 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în notele scrise depuse de intimate, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a precizat la pct. 1 al acestei decizii, prin cererea dedusă judecății, în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, aprobată prin Legea nr. 184/2015, cu modificările și completările ulterioare, art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, recurenta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței specializate:

- anularea notificării x/05.02.2018 emise de către CNAS, primită de A. în data de 07.02.2018, prin care recurentei i s-a comunicat faptul că valoarea procentului "p" pentru trimestrul IV 2017 este de 23,45%, unde elementele CTt și Bat din formula de calcul a procentului "p", prevăzută la art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, aprobată prin Legea nr. 184/2015, și la art. 7 din O.G. nr. 17/2012, nu includ taxa pe valoarea adăugată, Bat este de 1.515 milioane RON, iar CTt este de 1.979.169.890,94 RON; din valoarea consumului total trimestrial de medicamente (CTt) s-a exclus valoarea consumului pentru medicamentele prevăzute la art. 12 din O.U.G. nr. 77/2011 pentru care s-au încheiat contracte cost-volum/cost-volum-rezultat, în condițiile legii; valoarea aferentă consumului de medicamente pentru trimestrul IV 2017, suportat din Fondul național unic de asigurări de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății pentru medicamentele din lista depusă pentru care se datorează contribuția trimestrială este prevăzută în anexă și conține TVA, urmând ca aceasta să fie dedusă de fiecare persoană obligată la plata contribuției trimestriale, conform prevederilor art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, aprobată prin Legea nr. 184/2015, cu modificările și completările ulterioare;

- anularea adresei nr. x/08.03.2018 prin care intimata CNAS a respins contestația administrativă formulată de societate împotriva notificării mai sus arătate.

După cum s-a nominalizat la pct. 2 al acestei decizii, prima instanță a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate ale sentinței atacate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține:

9.1. Critica recurentei în legătură cu faptul că datele menționate în notificare privind medicamentele suportate de FNUASS și/sau din bugetul Ministerului Sănătății sunt eronate

În concret, societatea recurentă face referire la incorectitudinea includerii în datele comunicate a medicamentelor Valdoxan și Prestance. În opinia sa, atâta vreme cât acestea nu se află pe lista medicamentelor compensate, nu dovedește per se faptul că medicamentele respective au fost suportate din FNUASS și/sau din bugetul Ministerului Sănătății în trimestrul IV 2017. În acest sens, a afirmat că revine exclusiv CNAS obligația dovedirii faptului că sumele au fost suportate efectiv de la bugetul public, fără a se putea reține că sarcina probei pentru dovedirea erorii din cuprinsul datelor comunicate de CNAS revenea societății.

Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) și (2

1

) din O.U.G. nr. 77/2011, aprobată prin Legea nr. 184/2015, cu modificările și completările ulterioare, lista depusă de către deținătorul APP trebuie să includă doar medicamentele pentru care se datorează contribuția trimestrială. Cum această listă trebuie depusă până la data de 15 a lunii următoare încheierii trimestrului pentru care se datorează contribuția, este evident că medicamentele declarate trebuie să fie cele comercializate în trimestrul respectiv. În atare situație, lista depusă pentru trimestrul IV 2017 creează prezumția că medicamentele cuprinse în aceasta au fost efectiv comercializate de recurentă, cel puțin în trimestrul menționat.

Cu alte cuvinte, instanța de control judiciar apreciază că responsabilitatea depunerii trimestriale, dar și a corectitudinii listei medicamentelor pentru care se datorează contribuția clawback aparține deținătorului APP, respectiv recurentei, aceasta din urmă având obligația depunerii unei declarații corespunzătoare realității. Omisiunea depunerii trimestriale a listei menționate și existența unor elemente factuale incorecte în cuprinsul acesteia (de pildă, menționarea unor medicamente care nu au fost vândute în trimestrul respectiv) sunt împrejurări datorate culpei deținătorului APP și, ca urmare, nu pot fi invocate de către acesta în favoarea sa.

În lipsa unor dovezi de netăgăduit ale imposibilității absolute a consumului medicamentelor în trimestrul aferent actelor atacate, lista depusă de deținătorul APP face dovada comercializării medicamentelor menționate în cuprinsul acesteia.

În mod justificat, instanța de fond a apreciat faptul că relevantă pentru stabilirea elementelor ce stau la baza calculului contribuției clawback este data consumului de medicamente (data eliberării efective către pacienți), iar nu data comercializării lor în lanțul de distribuție (distribuitori/farmacii).

Totodată, Înalta Curte reține că nu există dispoziții legale care să susțină teza recurentei potrivit căreia contribuția clawback se datorează numai pentru medicamentele vândute de DAPP în trimestrul respectiv. Dimpotrivă, din interpretarea logică a dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2011 rezultă calculul contribuției în raport cu consumul trimestrial de medicamente, fiind evident faptul că între data achiziționării unui medicament de la DAPP și data consumului său de către pacient există, de cele mai multe ori, un decalaj temporal semnificativ, medicamentele consumate într-un trimestru putând proveni din stocuri constituite în trimestrele anterioare. Altfel spus, consumul de medicamente a cărui valoare stă la baza modului de calcul al contribuției trimestriale este consumul aferent vânzărilor fiecărui deținător al APP, după cum impun prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011. Textul normativ anterior arătat nu impune condiția ca vânzările plătitorului contribuției să fie realizate în același trimestru cu decontările. Ca atare, legea nu distinge după cum consumul de medicamente s-a realizat din stocurile trimestrului curent sau din cele ale trimestrelor anterioare.

În fine, este de observat și faptul că instanța de fond a avut în vedere la fundamentarea soluției pronunțate în legătură cu această critică de nelegalitate a notificării deduse judecății dezvoltată de recurentă și concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză care a analizat documentația existentă la dosar și a concluzionat în sensul că între consumul de medicamente raportat și cel decontat, în privința medicamentelor nominalizate de recurentă, există diferențe nesemnificative.

9.2. Critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită de către instanța fondului a prevederilor legale care reglementează includerea TVA în valorile menționate în notificarea contestată este nefondată.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 69/2014, stabilirea, calculul și declararea contribuției trimestriale se efectuează de către persoanele obligate la plata acesteia, după deducerea TVA-ului de către acestea din valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente transmis de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Așadar, începând cu trimestrul IV 2014, legiuitorul a reglementat în mod expres obligația subiecților plătitori ai taxei clawback de a deduce TVA-ul din valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente transmis de CNAS, în vederea stabilirii, calculării și declarării contribuției trimestriale.

9.3. Critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de primă jurisdicție a prevederilor legale care reglementează includerea adaosurilor comerciale ale distribuitorilor și ale farmaciilor în valorile comunicate societății recurente este nefondată.

Astfel, instanța constituțională a analizat în jurisprudența sa excepțiile de neconstituționalitate vizând dispozițiile O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății și, în special, art. 1, art. 3, art. 5 și art. 6 din acesta, astfel cum a fost modificată și completată de O.G. nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, prin raportare la art. 16 alin. (1) și art. 56 alin. (2) din Legea fundamentală.

În concret, în legătură cu prevederile art. 16 alin. (1), Curtea Constituțională a arătat că: "nu există discriminare în ceea ce privește plata contribuției trimestriale între deținătorii autorizației de punere pe piață, obligați la plata acesteia, și ceilalți operatori implicați pe lanțul de distribuție, respectiv distribuitorii (angrosiști) și furnizorii (farmaciile), întrucât, pe de o parte, distribuitorii și farmaciile nu sunt beneficiari ai autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor, ci simpli prestatori de servicii pentru care sunt îndreptățiți la încasarea unui tarif, aceștia nefiind parte în convenția încheiată cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar, pe de altă parte, aceștia sunt supuși sistemului fiscal general, fiind ținuți de impozitele și taxele care se percep asupra rezultatelor activităților pe care le prestează" (a se vedea pct. 34 din Decizia Curții Constituționale nr. 789/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 17.02.2016).

Curtea a reiterat faptul că această contribuție trimestrială a fost instituită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestor deținători li se decontează din Fondul național unic de asigurări de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății contravaloarea medicamentelor vândute (deci, în considerarea acestei facilități), ceea ce nu este cazul celorlalți subiecți care desfășoară o activitate comercială, fără a beneficia de alte avantaje. Aceștia vând atât medicamente compensate, cât și medicamente cumpărate liber de populație, neavând un avantaj efectiv din vânzarea medicamentelor compensate. Pentru activitatea respectivă, acești subiecți practică un adaos comercial negociat cu deținătorul autorizației de punere pe piață a medicamentelor, fiind, prin urmare, firesc ca acest adaos să fie plătit de către deținătorii de APP (a se vedea pct. 35 din Decizia anterior nominalizată).

În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituție, care reglementează principiul justei așezări a sarcinilor fiscale, instanța specializată a reținut că: "spre deosebire de distribuitorii și farmaciile care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deținătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piață a medicamentelor, au certitudinea vânzării și încasării contravalorilor lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuției în discuție, cu excluderea celorlalte categorii de operatori economici menționate, care nu beneficiază de aceste avantaje. Formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuției dă expresie, așadar, acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia și avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deținătorilor de APP." (a se vedea pct. 39 din Decizia mai sus arătată).

În plus, instanța constituțională a precizat că: "Ministerul Sănătății stabilește, avizează și aprobă, prin ordin al ministrului sănătății, prețurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizație de punere pe piață în România, cu excepția medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală (OTC). În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit, așadar, modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal, este la aprecierea deținătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, în consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus." (a se vedea pct. 40 din Decizia anterior nominalizată).

Ca atare, în raport de aceste considerente obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 789/2015, instanța de control judiciar reține faptul că prețul de vânzare cu amănuntul trebuie luat în calcul la stabilirea consumului de medicamente, având în vedere și împrejurarea că tot raportat la acest preț se și decontează consumul de medicamente din Fondul național unic de asigurări de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății. Prin urmare, sentința atacată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor speciale în ceea ce privește includerea adaosurilor comerciale percepute în lanțul de distribuție în baza de calcul a contribuției pentru trimestrul IV 2017.

9.4. Critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 (vechiul Codul fiscal), care consacră principiul predictibilității și certitudinii sarcinii fiscale, este nefondată.

Conform normei juridice anterior arătate, certitudinea impunerii presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinilor fiscale.

În opinia Înaltei Curți, în măsura în care actele contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2011, acesta nu pot fi anulate pe motiv că ar încălca principiul certitudinii impunerii, în condițiile în care nu există niciun temei pentru a se conferi caracter supra-legal acestui principiu. Cu alte cuvinte, instanța de judecată nu poate să înlăture de la aplicare textele dintr-un normativ cu putere de lege, cum este O.U.G. nr. 77/2011, pe considerentul că ar încălca principiul certitudinii impunerii, întrucât aceasta echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

De asemenea, instanța de control judiciar consideră că nu poate reține în speța dedusă judecății faptul că prin actele atacate ar fi fost încălcate prevederile constituționale referitoare la justa așezare a sarcinilor fiscale și la protecția proprietății câtă vreme, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, jurisprudența Curții Constituționale a confirmat în mod constant constituționalitatea prevederilor art. 5 din O.U.G. nr. 77/2011.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, precum și recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, formulată de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 86 din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.