ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 733/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2020, au fost respinse ca nefondate cererile și excepțiile invocate de inculpatul A. , prin apărător ales.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că, la termenul de judecată din data de 20.06.2024, apărătorul inculpatului A. a invocat excepția privind nulitatea întregii etape procesuale a camerei preliminare desfășurate la Judecătoria Tecuci în dosarul x/2020, cu referire la dispozițiile art. 386

1

C. proc. pen., a întregii etape procesuale a judecății de fond desfășurate în fața instanței în acest dosar, raportat la lipsa de specializare a completului de judecată în soluționarea cauzei privind infracțiuni de corupție, în sensul lipsei unei hotărâri a colegiului de conducere emisă conform dispozițiilor articolului 41 alin. (1) teza II din Legea 304/2004, respectiv art. 45 alin. (1) teza II din Legea 304/2022, precum și excepția de nelegalitate a hotărârii colegiului de conducere nr. 14 din 2018 a Judecătoriei Tecuci.

Cu privire la excepția referitoare la lipsa specializării în judecarea cauzelor de corupție a judecătorului de cameră preliminară, respectiv a judecătorului care a judecat cauza în primă instanță, Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată.

În argumentare, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, reținându-se și că, potrivit art. 19 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, la începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora.

De asemenea, s-a notat că, potrivit art. 41 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, componența secțiilor și completelor specializate se stabilește de colegiul de conducere al instanței, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de specializarea judecătorului.

S-a subliniat că, potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului.

S-a mai făcut trimitere la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 304/2022 precum și la decizia nr. 417/2019 a Curții Constituționale.

Curtea a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 417/2019 invocată de inculpat se referă la încălcarea principiilor constituționale de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu de către celelalte instanțe. Mai mult, a constatat că, în chiar cuprinsul deciziei instanței de contencios constitutional se menționează acest aspect. De asemenea, s-a reținut că în cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională s-a pronunțat într-adevăr atât cu privire la noțiunea de "complet specializat", dar și cu privire la noțiunea de "judecător specializat", ambele cu referire la judecarea în primă instanță a cauzelor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, nu în camera preliminară sau în apel.

În continuare, s-a reținut că, potrivit relațiilor depuse la dosar, la nivelul Judecătoriei Tecuci (2018-2023) au fost înființate completuri specializate pentru judecarea cauzelor de corupție, prin Hotărâri ale Colegiului de Conducere, reținându-se că judecătorul prezentei cauze a făcut parte dintr-un astfel de complet specializat.

S-a mai reținut că, potrivit art. 17 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Colegiul de conducere b) avizează componența secțiilor și a completurilor specializate, precum și participarea la judecată a unor judecători de la alte secții în situația în care în cadrul unei secții nu se poate constitui un complet de judecată; c) propune președintelui instanței, în raport cu natura și numărul cauzelor, înființarea și desființarea completurilor de judecată, inclusiv a completurilor specializate. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, atributul înființării completurilor specializate revine secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. De asemenea, s-a notat că atribuirea acestei specializări unui complet anume o face președintele instanței, la propunerea și cu avizul Colegiului de conducere.

Prin urmare, față de înscrisurile existente la dosar, Curtea a apreciat că judecătorul care a soluționat prezenta cauză în primă instanță a făcut parte dintr-un complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupție, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la excepția de nelegalitate a Hotărârii Colegiului de conducere nr. 14 din 2018 a Judecătoriei Tecuci, Curtea a reținut că, în accepțiunea dispozițiilor art. 52 din C. proc. pen., chestiunile prealabile constituie chestiuni sau probleme de natură extrapenală de a căror soluționare depinde rezolvarea fondului cauzei penale, în sensul rezolvării acțiunii penale. Or, a constatat că nelegalitatea unei hotărâri de colegiu nu constituie o chestiune prealabilă, întrucât rezolvarea fondului cauzei penale nu depinde de legalitatea acestui act emis de Colegiu de Conducere al Judecătoriei Tecuci.

De asemenea, Curtea a constatat că, în considerentele deciziei nr. 52/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la paragraful nr. 96, a statuat că verificarea legalității hotărârii de Colegiu de conducere va putea fi făcută doar în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 în considerarea regimului distinct de control al legalității pe care legiuitorul a înțeles să îl instituie în privința actelor administrative.

Prin urmare, s-a reținut că nu intră în analiza funcțională a instanței penale să verifice, în temeiul art. 52 din C. proc. pen., legalitatea unei hotărâri de Colegiu de conducere de la nivelul unei instanțe, având în vedere că dezlegarea dată nu ar conduce la rezolvarea fondului prezentei cauze penale.

*****************************************************************

Împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2020 a formulat contestație inculpatul A..

În esență, în cuprinsul cererii, a solicitat admiterea contestației, desființarea în totalitate a încheierii atacate, admiterea excepțiilor astfel cum au fost formulate, constatarea nulității absolute a procedurii de cameră preliminară (în temeiul art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. prin raportare la dispozițiile art. 386

1

C. proc. pen.) și trimiterea cauzei spre rejudecare în procedura de cameră preliminară, raportat la art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României.

În argumentare, cu referire la excepția vizând nelegala compunere, respectiv lipsa de specializare a completului de judecată, a arătat, în esență că, prin raportare la obiectul cauzei, dispozițiile 29 alin. (1) din Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție prevăd că, pentru judecarea în prima instanță a infracțiunilor prevăzute în această lege, se constituie complete specializate. În acest sens, a susținut că, prin sintagma"pentru judecarea în primă instanță" se înțelege în mod categoric necesitatea ca și completul care analizează camera preliminară să dețină specializarea prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea 78/2000, raportat la dispozițiile art. 346 alin. (7) C. proc. pen.. În susținerea acestor afirmații, a făcut trimitere la încheierea nr. 276/2024 din 03.04.2024 a Curții de Apel Iași (depusă la dosarul cauzei integral), precum și la dispozițiile art. 346 alin. (7) C. proc. pen., art. 2 C. proc. pen., art. 3 alin. (7) C. proc. pen., art. 351 alin. (1) C. proc. pen., art. 354 alin. (1) C. proc. pen., art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 41 alin. (2) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară (valabilă până la data de 16.12.2022), art. 45 alin. (1), teza a II-a din Legea 3004/2022 privind organizarea judiciară, art. 45 alin. (3) din Legea 3004/2022 privind organizarea judiciară, art. 101 alin. (5) din Regulamentul din 17 decembrie 2015 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, art. 101 alin. (6) din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, art. 9 din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, art. 4 alin. (1) din Legea 303 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În fond, a susținut că se impune a se verifica dacă specializarea cerută în mod obligatoriu de dispozițiile art. 29 din Legea 78/2000 exista sau nu pentru completul C8P-BN, care a judecat dosarul nr. x/2020, în fond și pentru completul de cameră preliminară care a analizat dosarul asociat nr. x/2020

În acest context, a susținut că dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Tecuci la data de 06.10.2020, fiind repartizat completului de cameră preliminară condus de doamna judecător B.. La momentul respectiv (la data de 06.10.2020) era aplicabil textul Legii 304/2004 privind organizarea judiciară și textul Regulamentului de ordine interioară adoptat în 17 decembrie 2015, inclusiv disp. art. 41 alin. (2) ("componența secțiilor și completelor specializate se stabilește de colegiul de conducere al instanței, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de specializarea judecătorului) și disp. art. 101 alin 5 din Regulament: ("pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an și se numerotează pe instanță sau, după caz, pe secții, ținându-se seama de materiile în care judecă, de specializarea completelor și de stadiul procesual în care se află cauzele"). A susținut că, din normele de drept indicate mai sus reiese în mod clar că înființarea completurilor specializate se realizează anual. Potrivit Legii nr. 304/2004 se realiza de către Colegiul de conducere, iar potrivit Legii nr. 304/2022 se realizează de către președintele Judecătoriei, cu avizul colegiului de conducere, iar în unele cazuri prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea președintelui de instanță. În plus, a susținut că, prin legea nouă, este instituită interdicția de a specializa în materia infracțiunilor de corupție toți judecătorii unei instanțe.

În ceea ce priveste excepția privind lipsa de specializare a titularului completului de judecată în soluționarea cauzelor privind infractiunile de coruptie, a susținut că, în esență, cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea 78/2000 privind specializarea judecătorilor care judecă infracțiunile de corupție nu reprezintă o chestiune formală, abstractă, ci se referă la aptitudinea profesională a judecătorului desemnat în compunerea completului învestit cu soluționarea dosarului, să judece infracțiuni reglementate de Legea 78/2000. Astfel, cerința esențială este aceea ca judecătorul care intră în compunerea completului care soluționează o cauză cu acest specific să fie specializat în judecarea infracțiunilor de corupție.

Cu privire la cea de-a treia excepție, respectiv nulitatea absolută a întregii etape procesuale a camerei preliminare, prin raportare la dispozițiile art. 2 C. proc. pen. care reglemenează legalitatea procesului penal dar și la dispozițiile care reglementează sancțiunea nulității, a apreciat că sancțiunea care intervine în cazul nerespectării normelor legale privind specializarea și compunerea completului de judecată este nulitatea absolută.

Contestatorul a solicitat instanței de control judiciar anularea încheierii din data de 23.09.2024 și admiterea excepțiilor invocate, prin raportare la nelegala compunere a completului de judecată, la lipsa de specializare a completului de judecată în soluționarea cauzelor privind infractiunile de coruptie precum și prin raportare la lipsa de specializare a titularului completului de judecată ținând seama de faptul că nu au fost respectate dispozițiile legale imperative privind constituirea completului de judecată, respectiv cele ale art. 52 alin. (1) din Legea 304/2004, ale art. 57 alin. (1) din Legea 304/2004, ale art. 101 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, ale art. 41 alin. (1) Teza II din Legea 304/2004, precum și ale art. 45 alin. (1) Teza II din Legea 304/2022.

******************************************************************

În ședința publică din data de 16 octombrie 2024, contestatorul A., prin apărător ales, a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene precum și o cerere privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În ceea ce privește prima cerere, a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarea întrebarea preliminară:

"Având în vedere dispozițiile art. 386

1

din C. proc. pen., potrivit cărora încheierea prin care se constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară poate fi atacată cu contestație în termen de 3 zile de la comunicare, dispozițiile instituite de art. 10 alin. (1) din Directiva UE 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului, respectiv art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se interpretează în sensul că se opun legislației naționale care nu prevede posibilitatea formulării căii de atac împotriva încheierii prin care s-a respins excepția nulității absolute a procedurii de cameră preliminară?".

Cu referire la cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul pronunțării unei hotărâri prealabile, a solicitat lămurirea următoarei chestiuni de drept:

"Dacă dispozițiile art. 386

1

din Codul de procedură se interpretează în sensul în care, atât încheierea prin care s-a constatat nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, cât și încheierea prin care s-a respins excepția nulității absolute a procedurii de cameră preliminară, sunt supuse contestației în condițiile art. 425

1

din C. proc. pen..?"

Analizând condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene dar și ale cererii sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte constată următoarele:

I. Cu privire la cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține următoarele:

Prin raportare la dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, respectiv validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție în cauza pendinte dintr-un stat membru, aceasta poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la acest aspect.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în jurisprudența sa (hotărârea din data de 6 octombrie 1982, cauza 283/81, S.R.L. CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătății) care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de cerere, pentru a fi admisibilă, iar instanța națională să poată dispună sesizarea cu o întrebare preliminară.

Astfel, prin hotărârea mai sus arătată s-a statuat, în sensul că, o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, însă cu următoarele excepții: întrebarea adresată nu este relevantă; dispoziția comunitară a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții; aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidență, încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (teoria actului clar).

Curtea de Justiție a mai subliniat, cu valoare de principiu, că existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le presupune interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență din cadrul Comunității.

De altfel, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unui proces aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Totodată, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea cauzei aflate pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebările ce se pot adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene, de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Totodată, este esențial ca obiectul cererii de sesizare să privească interpretarea sau validitatea unor norme și acte ce fac parte din dreptul Uniunii Europene, iar condiția atașată este aceea ca textele în cauză să fie aplicabile în speța dedusă judecății (litigiul să nu fie unul "pur intern"), ceea ce implică stabilirea caracterului determinant pentru rezolvarea cauzei a interpretării date de CJUE actelor Uniunii Europene, din perspectiva întrebărilor formulate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate fi sesizată și se poate pronunța numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal și numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanței naționale pentru a pronunța o hotărâre în cauza cu care este învestită.

Înalta Curte constată că partea solicită interpretarea articolului 10 alin. (1) din Directiva UE 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului care prevede că Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate dispun de o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt încălcate. Calea de atac eficientă vizează protecția drepturilor prevăzute de această directivă: prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces, astfel încât recursul efectiv prevăzut de acest articol nu are un caracter autonom și nu poate fi invocat ut singului, ci în corelare cu unul dintre drepturile prevăzute de directivă. Or, în cauză, contestatorul invocă faptul că nu poate ataca încheierea instanței de apel prin care i s-a respins cererea de constatare a nulității procedurii de cameră preliminară (dublul grad de jurisdicție), nefiind vorba de vreun drept prevăzut de directivă, al cărei domeniu de aplicare se limitează la prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces.

Situația este similară și în cazul art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Nici acest drept nu are un caracter autonom, ci urmărește asigurarea protecției jurisdicționale a drepturilor și libertăților garantate de dreptul european.

Niciunul dintre articolele indicate nu garantează dublul grad de jurisdicție, aspect invocat de fapt de către contestator, ci doar accesul la o instanță de judecată, astfel că, dispozițiile europene invocate nu au legătura cu soluționarea cauzei.

Totodată, jurisprudența CEDO (cu referire la art. 2 protocol 7 CEDO) este clară în sensul că nu garantează dublul grad de jurisidicție cu privire la legalitatea urmăririi penale sau a unei etape a judecății în primă instanță, fiind garantat doar pentru verificarea unei condamnări sau a unei pedepse pronunțate de prima instanță de către o instanță superioară. Contestatorul a avut acces la o cale de atac eficientă prin care să invoce nulitatea procedurii de cameră preliminară desfășurată de judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță prin intermediul contestației prev. de art. 347 C. proc. pen.

Este adevărat că legiuitorul național a prevăzut peste standardul minim de protecție european, posibilitatea constatării nulității absolute a procedurii de cameră preliminară de prima instanță prin încheiere care poate fi atacată prin intermediul contestației, în raport de dispozițiile art. 386

1

C. proc. pen. și art. 425

1

C. proc. pen. pentru chestiunile neanalizate în mod definitiv în cadrul procedurii prev. de art. 347 C. proc. pen. Prin urmare, contestatorul poate invoca un standard de protecție mai extins prevăzut de legislația națională și nu standardul de protecție european, însă, desigur, în limitele prevăzute de dispozițiile interne.

În raport de aceste argumente, întrucât întrebarea formulată în cauză nu vizează interpretarea sau aplicarea unei norme comunitare aplicabile în cauză, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Înalta Curte va respinge cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca fiind inadmisibilă.

II. În ceea ce privește cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii contestatorului.

Astfel, din examinarea dispozițiilor art. 475 din C. proc. pen. se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei condiții: să existe o cauză în curs de judecată, iar instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea ei în ultimă instanță; soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare.

Raportând aceste condiții de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiții.

Astfel, în ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită din perspectiva inexistenței unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deși în cuprinsul dispozițiilor art. 475 din C. proc. pen. nu se menționează expres, cu ocazia verificării admisibilității sesizării, trebuie analizată și existența unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Referitor la sintagma "chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei", în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).

În jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie efectuată, conform art. 475 din C. proc. pen., doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016). Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura hotărârii prealabile nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016).

În prezenta cauză în care a fost formulată cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se impune observația că nu există dificultăți de interpretare a dispozițiilor supuse dezlegării ce impun apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

De altfel, problema de drept care face obiectul prezentei sesizări nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normei juridice incidente fiind suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanței supreme în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile.

Dispozițiile art. 386

1

C. proc. pen. reglementează posibilitatea de a formula contestație doar împotriva încheierii prin care se constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, nu și împotriva încheierii prin care s-a respins excepția nulității absolute, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența de a modifica dispoziția legală pe calea mecanismului prev. de art. 475 C. proc. pen. pentru a introduce posibilitatea atacării prin intermediului contestației și a încheierii prin care s-a respins excepția nulității absolute a procedurii de cameră preliminară.

Pe cale de consecință, având în vedere aspectele menționate anterior, instanța de control judiciar urmează a respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Examinând cauza, din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de control al hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Din interpretarea acestor texte constituționale, rezultă că este garantat dreptul părților interesate și al Ministerului Public de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile și după regulile stabilite de legiuitor. Cu alte cuvinte, legiuitorul este suveran a aprecia asupra instituirii unor căi de atac ori a mai multor căi de atac, asupra termenelor și condițiilor de exercitare, precum și asupra situațiilor care impun lipsa unei căi de atac.

În interpretarea regulilor constituționale, CCR a reținut că accesul la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac prevăzute de lege, pentru toate părțile din proces, indiferent de natura pretențiilor sau a cauzelor deduse judecății, legiuitorul putând opta pentru excluderea accesului la folosirea unor căi de atac, ordinare sau extraordinare, sau chiar a oricărei căi de atac.

Cu titlu de regulă, instanța constituțională a reținut că nicio prevedere din Constituție și din Convenție nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituție stabilește că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității, sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că obiectul prezentei căi de atac îl constituie încheierea penală din data de 23 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, prin care au fost respinse ca nefondate cererile și excepțiile privind nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară invocate de inculpatul A..

Această încheiere (pronunțată în cursul procesului având ca obiect soluționarea apelurilor formulate împotriva sentinței penale nr. 458/16.11.2023 a Judecătoriei Tecuci), este definitivă.

Astfel, dispozițiile art. 425

1

C. proc. pen. prevăd următoarele: (1) Calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede în mod expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Dispozițiile legale nu prevăd o cale de atac separată împotriva încheierilor pronunțate pe parcursul soluționării cauzei în apel, astfel încât calea de atac declarată este inadmisibilă.

Mai mult, potrivit art. 386

1

C. proc. pen., dacă în cursul judecății se constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, instanța, prin încheiere, desființează actul prin care s-a dispus începerea judecății și stabilește limitele în care procedura va fi reluată, încheierea fiind supusă contestației în condițiile art. 425

1

. În speță, instanța a respins cererile privind nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, și, ca atare, încheierea nu este supusă contestației.

Art. 386

1

C. proc. pen., introdus prin legea nr. 201/2023 în Capitolul II- Judecata în primă instanță, nu poate fi aplicat mot-a-mot în apel, chiar în condițiile art. 420 alin. (11) C. proc. pen. (La judecarea apelului se aplică regulile de la judecată în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziții contrare.) întrucât desființarea încheierii de începere a judecății presupune si desființarea sentinței ulterioare a primei instanțe, care se poate realiza doar prin decizia instanței de apel. Desigur, cazurile noi de nulitate absolută (care nu au fost analizate și tranșate definitiv în cadrul procedurii de cameră preliminară sau în sprijinul cărora se aduc argumente noi, neanalizate anterior) pot fi invocate ca motive de apel și analizate în decizia pronunțată de instanța de apel, care nu are obligația de a le analiza în mod separat. O astfel de interpretare corespunde finalității urmărite de decizia nr. 590/2019 a CCR și poate avea ca efect reluarea judecății din procedura de cameră preliminară, dar și felului în care a fost gândit și structurat sistemul căilor de atac în sistemul judiciar român, care prevede o singură cale de atac ordinară, astfel încât hotărârile pronunțate de instanța de apel sunt definitive, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege (încheierea pronunțată în temeiul art. 250

1

, art. 250

2

C. proc. pen. sau de soluționare a cererii de sesizare a CCR).

Pentru considerentele prezentate, constatând că, în speță, contestatorul A. a formulat contestație împotriva unei încheieri definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi de atac, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 425

1

C. proc. pen., raportat la art. 386

1

C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac exercitată de acesta.

În consecință, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 90 RON, să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii penale din data de 23 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 90 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2024.