ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 641/2024

Ședința publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data 11 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, examinând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din C. proc. pen., Înalta Curte a considerat că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ține de interpretarea Curții Constituționale.

Referitor la existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală (nepublicată) s-au reținut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."

Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, întrucât chiar și în condițiile în care Curtea Constituțională ar constata neconstituționalitatea art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din C. proc. pen. și, pe cale de consecință, inculpatul ar putea invoca aceste din urmă două cazuri de casare care în prezent sunt abrogate, această împrejurare nu ar conduce la admisibilitatea recursului în casație, deoarece criticile formulate nu pot fi circumscrise formal acestor dispoziții legale.

În acest sens, instanța a observat că, potrivit art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 "La articolul 438 alin. (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 și 14 se abrogă". S-a arătat că art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen. prevedea că hotărârea este supusă casării când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, iar art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. prevedea că hotărârea este supusă casării când instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel.

S-a reținut că prin criticile formulate, recurentul a urmărit o rejudecare a cauzei, prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința configurării unei alte situații de fapt decât cea stabilită de instanțele inferioare și intrată în puterea lucrului judecat (și pe care a recunoscut-o, cauza soluționându-se în procedura simplificată).

Așadar, s-a considerat că și dacă s-ar constata că prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din C. proc. pen., ar fi neconstituționale, recursul în casație nu ar fi fost admisibil, finalitatea recursului fiind aceea de a repara un aspect de nelegalitate, în limita reglementată de cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fiind, însă, obligatoriu ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situația factuală deja stabilită de instanța de apel, aceasta având un caracter definitiv.

Ca atare, s-a apreciat că și în condițiile în care reglementarea art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. ar fi inclus cele două cazuri abrogate prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 (pct. 9 și 14 din C. proc. pen.), cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. era inadmisibilă.

În concluzie, s-a reținut că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, astfel că cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din C. proc. pen. din cuprinsul încheierii din data 11 iunie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021, a formulat recurs recurentul inculpat A..

Calea de atac a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2021/a31.1.

Prin motivele de recurs formulate de inculpatul A., s-a solicitat admiterea recursului, desfiintarea încheierii atacate și admiterea cererii de sesizare a Curtii Constitutionale a României.

Examinând recursul formulat în cauză de recurentul A. împotriva încheierii din data din data 11 iunie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, consideră că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor:

a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că, în speță, excepția a fost invocată de către recurentul inculpat A., în cauza având ca obiect recursul în casație formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 28 din 15 ianuarie 2024 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțate în dosarul nr. x/2021, în fața unei instanțe judecătorești și vizează dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din C. proc. pen., în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Practic, "decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți". (a se vedea decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019).

În acest context, în analiza condițiilor prevăzute de lege cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ în cauză, și anume, în ceea ce privește cerința ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, sub aspectul soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecată. Partea care invocă excepția de neconstituționalitate trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională.

Înalta Curte subliniază că instanțelor de judecată le revine, în faza examinării admisibilității condițiilor de sesizare a Curții Constituționale, competența de a verifica dacă excepția a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituționalității unei dispoziții legale, dar care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.

Având în vedere conținutul excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen. care prevedea că hotărârea este supusă casării când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii și pct. 14 din C. proc. pen. care prevedea că hotărârea este supusă casării când instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel, se constată că decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, ci singurul scop al invocării excepției este acela de a determina o modificare legislativă.

Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată, de natură a permite sesizarea Curții Constituționale.

Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată, examinând îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege privind admisibilitatea cererii de sesizare formulată în cauză de recurentul inculpat A., că, în mod judicios prima instanță a apreciat că, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor invocate de inculpat, aceasta respectă condițiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, mai puțin condiția privind legătura excepției cu soluționarea cauzei, având în vedere conținutul dispozițiilor legale criticate, precum și obiectul cauzei, fiind în mod corect respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Așadar, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia, în lipsa oricărui potențial efect în cauza concretă.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data 11 iunie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021.

Față de soluția dispusă, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data 11 iunie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2024.