ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 467/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, instanță învestită cu soluționarea contestațiilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 26.04.2024, pronunțată de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2024, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea formulată de contestatorul A. privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 210 alin. (1) din C. pen.

Pentru a dispune astfel cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 210 alin. (1) din C. pen. invocată de către apărătorul ales al contestatorului inculpat A., completul de drepturi și libertăți de la curte a reținut că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 47/1992, respectiv excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Sub acest aspect, judecătorii de drepturi și libertăți au reținut că relevanța excepției de neconstituționalitate, exprimată în condiția ca textul de lege sau de ordonanță criticat pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, așa cum prevede art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pune în evidență raportul dintre activitatea judecătorului a quo și cea a judecătorului a quem. În lipsa acestei legături, excepția de neconstituționalitate este irelevantă și cererea de sesizare a Curții Constituționale va fi respinsă, întrucât excepția nu îndeplinește condițiile de admisibilitate. Soluția se impune pentru că, în lipsa pertinenței excepției de neconstituționalitate, s-ar eluda dispoziția constituțională care impune ridicarea excepției de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele în fața instanțelor judecătorești, în cadrul unui proces pendinte. Or, rațiunea instituirii acestui tip de control al constituționalității nu se justifică decât în situația în care problema incidentă de constituționalitate are un caracter serios, este realmente utilă pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți.

Astfel, în speță, curtea de apel a constatat că obiectul cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate îl constituie contestația formulată de către inculpat împotriva propunerii de luare a măsurii arestării preventive și a reținut că luarea măsurii arestării preventive este reglementată de dispozițiile art. 223 și următoarele din C. proc. pen., vizând scopurile reglementate de dispozițiile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen.

În cazul luării măsurii arestării preventive, analiza judecătorilor de drepturi și libertăți se limitează ca atare la existența mijloacelor de probă din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune, la existența unui caz de luare a măsurii prevăzut de dispozițiile art. 223 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., precum și analiza necesității și proporționalității măsurii, procedura având un caracter urgent.

În această procedură, curtea de apel a reținut că mijloacele de probă nu trebuie să aibă forța probelor care stau la baza unei soluții de condamnare, iar judecătorii de drepturi și libertăți nu analizează vinovăția acuzatului și nici conținutul constitutiv al infracțiunilor despre care există suspiciunea rezonabilă că au fost săvârșite de către inculpat, în mod detaliat.

În esență, analiza judecătorilor de drepturi și libertăți vizează împrejurarea dacă faptele imputate acuzatului prezintă aparent conținutul constitutiv al unei infracțiuni, însă fără a verifica amănunțit elementele constitutive ale acesteia.

Analiza detaliată a conținutului constitutiv al unei infracțiuni și al vinovăției inculpatului este de competența exclusivă a instanței de judecată, în situația în care se dispune începerea judecății.

Prin urmare, judecătorii au apreciat că excepția invocată, vizând sintagma "în scopul exploatării sexuale" din conținutul art. 210 alin. (1) din C. pen., nu are legătură cu soluționarea cauzei, ce are ca obiect propunerea de luare a măsurii preventive față de inculpatul A.. Mai mult, în prezenta cauză inculpatul este urmărit penal și sub aspectul săvârșirii altor infracțiuni, respectiv viol și constituirea unui grup infracțional organizat.

Față de aceste aspecte, curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate sus-menționată.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs, în termen legal, inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2024.

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 210 din C. pen., susținând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, ea privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, inculpatul A. a susținut că sintagma "în scopul exploatării" din conținutul art. 210 alin. (1) din C. pen., precum și sintagma "consimțământul persoanei victimă a traficului" din conținutul art. 210 alin. (3) din C. pen. nu respectă cerințele constituționale referitoare la calitatea, previzibilitatea și claritatea legii, fiind contrare dispozițiilor art. 1, art. 15, art. 16, art. 20, art. 21 și art. 53 din Constituție, întrucât legea nu prezintă o definiție clară a exploatării/consimțământului, context în care ar trebui, în opinia apărării, să se aplice cu prioritate Convenția din 16 mai 2005 a Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane (art. 4 lit. a) și b).

Apărarea a mai susținut că lipsa de claritate și previzibilitate a legii a permis acțiunea represivă a parchetului în cazul unor activități de videochat prin folosirea unor mijloace care constituie o ingerință severă în cadrul unor drepturi și libertăți fundamentale și a condus la crearea unei practici controversate.

Totodată, a apreciat că sunt încălcate dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al inculpatului, care nu se poate prevala de cunoașterea legii, interpretarea sintagmei legale "în scopul exploatării" fiind aplicată de organele de urmărire penală într-un mod care nu exclude arbitrariul și care nu permite o orientare clară în funcție de criterii legale și normative, problema exploatării fiind o problemă complexă, care implică, pe lângă aspecte de drept penal, și dreptul muncii, drept medical etc.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, similar primei instanțe, Înalta Curte reține că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 210 din C. pen., Înalta Curte reține că recurentul pretinde că textele în cauză sunt contrare art. 1, art. 15, art. 16, art. 20, art. 21 și art. 53 din Constituție, în lipsa reglementării unor definiții clare a sintagmei "în scopul exploatării" din conținutul art. 210 alin. (1) din C. pen., precum și a sintagmei "consimțământul persoanei victimă a traficului" din conținutul art. 210 alin. (3) din C. pen.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către inculpat, Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

În acest sens, se reține că toate criticile prezentate în argumentarea sesizării instanței de contencios constituțional antamează chestiuni care țin de fondul cauzei, respectiv vizează încadrarea juridică a uneia dintre faptele care formează obiect al acuzației penale privind pe recurent, invocate într-o cauză care are ca obiect soluționarea contestației formulate de inculpat împotriva unei încheieri prin care s-a admis propunerea de luare a măsurii preventive față de acesta și s-a dispus arestarea sa preventivă pe o perioadă de 30 de zile.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că instanța de contencios constituțional "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]".

Cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, "legătura cu soluționarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului". (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)

Referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)

Practic, "decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți". (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în raport de obiectul cauzei în care a fost ridicată excepția - contestație împotriva unei încheieri prin care s-a dispus arestarea preventivă față de inculpat în cursul urmăririi penale, aceasta nu are aptitudinea de a produce un efect util, nici chiar în eventualitatea admiterii, ceea ce conferă excepției invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia, în lipsa oricărui potențial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Soluția se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curții Constituționale ar fi de prisos, întrucât instanța de contencios constituțional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate și ar respinge excepția ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.

Pentru aceste considerente, reținând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 210 din C. pen. este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2024.