ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 06 noiembrie 2024

Deliberând asupra excepției inadmisibilității apelului invocate de reprezentantul Ministerului Public, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 345 din data de 08 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă în principiu contestația în anulare formulată de condamnatul A., cu privire la decizia penală nr. 210 din data de 29.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2021.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a reținut că, prin decizia penală nr. 210/29.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul penal nr. x/310/202,1 în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia împotriva sentinței penale nr. 13 din data de 08.02.2023, și în consecință:

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată, și rejudecând, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.).

A fost respinsă, ca nefondată acțiunea civilă exercitată de partea civilă B., în limita sumei de 600 euro, luând act că prejudiciul de 2400 euro a fost acoperit de către inculpatul A..

A fost ridicat sechestrul asigurător instituit asupra bunului mobil al inculpatului, respectiv C. cu număr de înmatriculare x, nr. de identificare x, capacitate cilindrică 2664 cmc în ceea ce privește prejudiciul cauzat părții civile B..

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate în apel au rămas în sarcina statului.

În motivarea acestei decizii, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 13 din data de 08.02.2023 pronunțată de Judecătoria Sinaia s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. și art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., cu referire la art. 159 alin. (1) și (2) din C. pen., s-a dispus încetarea procesul penal privind pe inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., ca urmare a împăcării cu partea civilă D. (faptă din 18.11.2019).

În baza art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 159 alin. (2) din C. pen., s-a constatat stinsă acțiunea civilă exercitată de partea civilă D..

În baza art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. și art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., cu referire la art. 159 alin. (1) și (2) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. art. 244 alin. (1) din C. pen., ca urmare a împăcării cu partea civilă E. (faptă din 19.10.2019).

În baza art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 159 alin. (2) din C. pen., s-a constatat stinsă acțiunea civilă exercitată de partea civilă E..

În baza art. 396 alin. (1) și (5) și art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen. (faptă din decembrie 2018- noiembrie 2019).

În baza art. 397 alin. (1) și art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă B..

În baza art. 72 C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reținut pentru o perioadă de 24 de ore de la data de începând cu data de 22.01.2020, orele 19:00 până la data de 23.01.2020, orele 19:00 și reținut la data de 28.04.2021.

În baza art. 404 alin. (4) lit. e) rap. la art. 249 alin. (1) și art. 250

3

s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii sechestrului asigurător dispusă prin Ordonanța nr. 998/P/2019 din data de 10.08.2020, prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului pe bunurile mobile aflate în proprietatea inculpatului A. și anume: - C. cu număr de înmatriculare x, nr. de identificare x, capacitate cilindrică 2664 cmc până la concurența sumei de 10350 de euro.

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., măsura sechestrului asigurător instituită în favoarea părții civile B., în limita prejudiciului neacoperit cu privire la acesta, 1300 de euro, s-a dispus să înceteze de drept dacă persoana vătămată B. nu introduce acțiune la instanța civilă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, urmând ca la expirarea acestui termen fără promovarea acțiunii civile sechestrul asigurător impus asupra bunurilor inculpatului menționate anterior să se restrângă la suma de 9050 de euro (aferentă constituirii inițiale de parte civilă a persoanelor vătămate din dosarul disjuns x/2022).

În baza art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) din C. proc. pen., în ceea ce privește soluțiile de încetare a procesului penal ca urmare a împăcării, cheltuielile judiciare ocazionate cu procesul s-a dispus să fie suportate, în mod egal, de inculpat și de părțile civile respective.

În consecință, a fost obligat inculpatul A. să plătească suma de 600 de RON, precum și părțile civile D. și E. la suma de 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate statului.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare aferente soluției de achitare sau rămas în sarcina statului.

Analizând actele și lucrările dosarului, Judecătoria Sinaia a reținut, în esență, că prin rechizitoriul nr. x/2019 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a cinci infracțiuni de înșelăciune în concurs real, fapte prevăzute și pedepsite de art. 244 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în prejudiciul persoanelor vătămate F., D., B., E. și G..

Prin încheierea din 17.11.2022, instanța de fond (Judecătoria Sinaia) a dispus disjungerea cauzei privind infracțiunile săvârșite cu privire la persoanele vătămate G. și F., având în vedere că acestea au încheiat cu inculpatul contracte de mediere în vederea împăcării, instanța rămânând învestită în continuare în cadrul prezentului dosar cu trei infracțiuni de înșelăciune săvârșite împotriva părților civile B., E. și D..

Instanța de fond a reținut că la data de 16.06.2022, inculpatul a înaintat la dosar un înscris sub semnătură privată intitulat declarație de împăcare, semnat de inculpat și partea civilă D. prin care s-a arătat că cele două părți s-au împăcat, atât sub aspectul laturii civile cât și sub aspectul laturii penale.

Pentru a verifica veridicitatea înscrisului depus de inculpat, instanța de fond a dispus ca partea civilă să se prezinte la termenul de judecată următor pentru a confirma că înscrisul care atestă împăcarea provine și de la acesta, însă partea civilă nu s-a prezentat. Din nota telefonică aflată la fila x a rezultat că partea civilă s-a împăcat cu inculpatul.

Totodată, inculpatul s-a împăcat și cu partea civilă E., așa cum reiese din înscrisul autentificat prin încheierea 2821/14.10.2022 de notarul public H..

Având în vedere aceste aspecte, instanța de fond a dispus încetarea procesului-penal privind infracțiunile de înșelăciune săvârșite împotriva părților civile E. și D. și că acțiunile civile exercitate de cele două persoane vătămate menționate s-au stins.

Inculpatul a mai depus și o declarație notarială din care rezultă faptul că părții civile B. i-a achitat suma de 1200 de euro reprezentând o parte din prejudiciu, inculpatul obligându-se ca până la data de 26.10.2022 să achite și restul de 1800 de euro. Cu toate acestea, partea civilă a arătat că își va retrage plângerea și orice alte pretenții față de inculpat numai după ce acesta va achita și restul prejudiciului. În aceste condiții, s-a constatat că nu a existat o împăcare totală, necondiționată, sens în care instanța de fond a procedat la citirea rechizitoriului și față de neprezentarea inculpatului, la administrarea de probe.

În drept, s-a reținut că potrivit art. 244 alin. (1) C. pen., infracțiunea de înșelăciune în varianta de bază constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă în inducerea în eroare, printr-o acțiune sau o omisiune, a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate, având ca efect crearea unei reprezentări eronate, false a realității.

S-a reținut că din actele dosarului, nu rezultă cu certitudine că inculpatul a fost de rea-credință fie la încheierea contractului cu partea civilă, fie pe parcursul derulării acestuia, prezentându-i ca adevărată o faptă mincinoasă. De asemenea, deși inculpatul nu și-a achitat în totalitate obligațiile asumate, nu s-a putut reține cu certitudine faptul că acesta a avut intenția de a o induce în eroare pe persoana vătămata cu privire la efectuarea obligațiilor asupra cărora s-au înțeles cele două părți.

În lipsa unor manopere dolosive din partea inculpatului la încheierea și la executarea contractului, împrejurarea că acesta nu a respectat cele asumate reprezintă doar o neexecutare a obligațiilor contractuale și nu are caracter penal.

Dacă inculpatul nu a indus în eroare persoana vătămată nici la încheierea contractului de prestări servicii și nici pe parcursul executării acestuia, s-a apreciat că în cauză nu poate fi reținută existența infracțiunii de înșelăciune. Faptul că una din părțile contractului, în speță inculpatul, nu și-ar fi îndeplinit corespunzător obligațiile asumate constituie o nerespectare a clauzelor contractului, pentru care persoana vătămată se poate adresa instanței civile.

Astfel, s-a reținut că între inculpatul A. și partea civilă B. a fost încheiat un contract în formă simplificată în urma căruia primul trebuia să livreze celui de-al doilea un autovehicul.

Instanța de fond a reținut că inculpatul și-a îndeplinit obligația, chiar dacă a făcut-o cu întârziere, livrând un autovehicul I., de o altă culoare și cu un motor de capacitate diferită decât cel solicitat de partea civilă.

Cu toate că autovehiculul nu corespundea caracteristicilor menționate de partea civilă, aceasta a înțeles să achite și restul sumei de plată și să îl recepționeze. Faptul că autovehiculul nu a funcționa așa cum ar fi fost normal, nu reprezintă o inducerea în eroare a părții civile în sens penal.

Astfel, potrivit art. 1690 din C. civ., starea bunului vândut: bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului (alin. (1); cumpărătorul are obligația ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanțelor (alin. (2); dacă în urma verificării se constată existența unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul și-a executat obligația prevăzută la alin. (1) (alin. (3); cu toate acestea, în privința viciilor ascunse, dispozițiile art. 1.707 - 1.714 rămân aplicabile (alin. (4). Conform art. 1691 din C. civ., dezacordul asupra calității: în cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziție, președintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligației de predare, la cererea oricăreia dintre părți, va desemna de îndată un expert în vederea constatării (alin. (1); prin aceeași hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului (alin. (2); dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condițiile stabilite de instanță (alin. (3); hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte părți sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceștia se află într-o localitate situată în circumscripția judecătoriei care a pronunțat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei (alin. (4). Potrivit art. 1707 din C. civ., condiții privind garanția contra viciilor bunului vândut: vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic (alin. (1); este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent (alin. (2); garanția este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului (alin. (3); vânzătorul nu datorează garanție contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoștea la încheierea contractului (alin. (4); în vânzările silite nu se datorează garanție contra viciilor ascunse (alin. (5).

Apoi, faptul că ulterior partea civilă a restituit autovehiculul inculpatului, cu promisiunea celui din urmă că îi va restitui banii sau îi va aduce un alt autovehicul s-a reținut că reprezintă, de asemenea, o neexecutare a obligațiilor contractuale, reprezentând fie o rezoluțiune a contractului, în care partea civilă nu a fost repusă în situația anterioară încheierii actului juridic, fie încheierea unui nou contract în virtutea căruia inculpatul trebuia să aducă o nouă mașină în schimbul celei ce a fost vândută martorului J..

Partea civilă a consimțit la vânzarea autovehiculului, fiind de acord să ofere noului proprietar actele necesare pentru ca acesta din urmă să își înmatriculeze pe numele său autovehiculul.

Or, nici în această situație instanța de fond nu a identificat un element de inducere în eroare a părții civile din partea inculpatului, întrucât vânzarea a avut loc, singura obligație pe care inculpatul a omis-o fiind aceea de a restitui suma încasată pe autovehicul părții civile.

Așadar, câtă vreme nu rezultă că inculpatul a indus în eroare persoana vătămată nici la încheierea contractului, nici pe parcursul executării acestuia, în cauză nu a putut fi reținută existența infracțiunii de înșelăciune. Faptul că una din părțile contractului, în speță inculpatul, nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile - nu a restituit suma primită pentru autovehiculul vândut mai departe altei persoane - constituie o nerespectare a clauzelor contractuale, pentru care persoana vătămată se poate adresa instanței civile, urmând a se avea în vedere, în funcție de împrejurări și de poziția procesuală a părții civile.

Instanța de fond nu a identificat în ce constă inducerea în eroare a părții civile sau care este fapta neadevărată prezentată de inculpat ca fiind adevărată părții civile, motiv pentru care, lipsind un element esențial al elementului material, fapta imputată nu este prevăzută de legea penală. Este adevărat că inculpatul a mai fost condamnat pentru săvârșirea unor infracțiuni de înșelăciune, dar acest lucru nu înseamnă că în prezenta cauză sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Având în vedere cele de mai sus, instanța de fond dispus conform dispozitivului sentinței.

Împotriva soluției de achitare a formulat apel parchetul, invocând nelegalitate și netemeinicia acesteia.

În cursul judecății în apel, instanța de control judiciar, prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, i-a oferit inculpatului ocazia potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util dreptul său de apărare (Vaturi împotriva Franței- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franței- Hotărârea din 18 mai 2004) și a asigurat echilibrul și egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare și apărare.

Instanța de apel a readministrat probele pe care s-a întemeiat soluția de achitare, în conformitate cu dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală, audiind persoana vătămată și martorii K. și J., inculpatul precizând că nu înțelege să dea declarație în apel, menținând cele susținute anterior.

Instanța a acordat termen inculpatului pentru a face dovada celor susținute, respective că a restituit părții civile integral suma de 2400 euro. La dosarul cauzei a fost înaintată chitanța olografă datată 3.07.2023 din care rezulta că suma respectivă s-a restituit, însă din actele dosarului nu rezultă că între părți a intervenit împăcarea.

Examinând sentința apelată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, în limitele impuse de art. 417 din C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

Conform dispozițiilor art. 244 alin. (1) din C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune, inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Elementul material al infracțiuni este acțiunea de inducere în eroare care se realizează fie prin prezentarea ca adevărata a unei fapte mincinoase, fie prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Acțiunea de inducere în eroare poate fi realizată în genere prin orice mijloace, de la simpla afirmație mincinoasă sau reticentă până la mijloace caracterizate de lege ca fiind frauduloase, caz în care, există o formă agravată a infracțiunii. Indiferent de mijloacele folosite, făptuitorul trebuie sa creeze victimei o falsă reprezentare a realității, aceasta ajungând să creadă că fapta mincinoasă este adevărată sau că fapta adevărată este mincinoasă. Aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci și de persoana victimei, de gradul ei de cultura, de starea psihică în care se găsea în momentul săvârșirii faptei, etc. Pentru existența infracțiunii nu interesează dacă, datorită acestor împrejurări de ordin subiectiv, victima s-a lăsat sau nu ușor indusă în eroare. Legea urmărește îndeosebi să apere persoanele mai credule, mai puțin prudente, deoarece tocmai asemenea persoane sunt expuse să devină victime ale infracțiunii.

Referitor la acuzațiile aduse în legătură cu partea civilă B., din probele administrate în cauză, în esență, Curtea a reținut că rezultă următoarea situație de fapt:

Partea civilă și-a exprimat față de martora K. intenția de a achiziționa un autoturism second-hand din străinătate, aceasta i-a făcut legătura cu inculpatul, partea civilă comunicându-i telefonic că este interesat de un autoturism marca I. motor 1,6 l culoare gri. Ulterior, inculpatul a adus un autovehicul cu aceste caracteristici de culoare neagră, la domiciliu martorei, pentru care a solicitat 2400 euro. Partea civilă a condus autoturismul, care corespundea din punct de vedere tehnic, ei doi neînțelegându-se la preț, partea civilă fiind dispusă să achite 2000 euro.

Ulterior, partea civilă l-a contactat din nou pe inculpat, fiind dispusă să îi achite prețul de 2400 de euro în schimbul autovehiculului, însă inculpatul i-a comunicat că acesta a fost vândut. Ulterior, inculpatul a solicitat suma de 2000 de euro pentru a-i aduce părții civile din Germania un autovehicul cu aceleași caracteristici: gri, motor 1,6 l și marca I., partea civilă remițându-i această sumă la data de 14.12.2018. Faptul că partea civilă a remis în numerar banii inculpatului nu este negată de acesta, rezultând și din declarația martorei sus-menționate, date în cursul urmăririi penale.

În perioada imediat următoare, inculpatul nu a adus autoturismul promis, invocând diverse motive. După multiple insistențe, inclusiv prin intermediul numitului L., fratele inculpatului, la data de 19.03.2019 inculpatul a adus părții civile un autovehicul marca I., culoarea bleu, cu motor de 1,8 l, pe platformă, deși partea civilă solicitase să fie adus pe roți. Partea civilă a achitat și restul de preț, de 400 de euro însă după ce a plătit suma de bani, a constatat că mașina nu funcționa cum trebuie.

Actele de proprietate au fost întocmite la aproximativ o săptămână după, când partea civilă a încercat să înscrie autovehiculul în circulație. L-a contactat pe inculpat care i-a sugerat să schimbe filtrele autovehiculului. Partea civilă a mai arătat că prin intermediul fratelui inculpatului, L., a dus autovehiculul la un service, dar nu a putut fi reparat.

În luna august 2019, inculpatul i-a solicitat părții civile să îi dea înapoi mașina, partea civilă fiind de acord, solicitându-i restituirea sumei achitate sau livrarea unei alte mașini. Inculpatul a preluat mașina din service și a sunat-o pe partea civilă după câteva zile, spunându-i că a reparat autovehiculul, dar aceasta din urmă a refuzat să-l primească înapoi. După câteva zile, inculpatul i-a cerut persoanei vătămate să îi dea certificatul fiscal pentru că a vândut autovehiculul, persoana vătămată fiind de acord, fără a solicita vreun ban noului cumpărător.

Martorul J., persoana căreia partea civilă i-a înmânat certificatul fiscal, a arătat că în urmă cu 3-4 ani a achiziționat un autovehicul marca I., albastru, de la o persoană de pe Valea Prahovei al cărei nume nu îl mai reține. A precizat că i-a plăcut mașina oferită spre vânzare, fiindu-i livrată de aceeași persoană care i-a comunicat că autovehiculul nu este pe numele său, ci al unui văr. Martorul a arătat că a dat un avans acelei persoane urmând ca suma integrală să fie achitată abia după ce intra în posesia certificatului fiscal de la partea civilă. Martorul a arătat că s-a întâlnit cu partea civilă care i-a remis certificatul fiscal și care nu i-a cerut niciun ban, prețul fiind remis de martor inculpatului. În acest sens este și procesului-verbal de recunoaștere persoane după fotografii întocmit cu ocazia audierii martorul J. de către organele de urmărire penală, acesta indicat persoana din fotografia cu nr. 3 ca fiind cea de la care a achiziționat autoturismul marca I. și căreia i-a înmânat suma de 200 euro, reprezentând avansul, precum și suma de 2000-2200 euro, contravaloarea autoturismului. Organele de cercetare penală au procedat la identificarea persoanei recunoscute și indicate de către martorul J. stabilind că aceasta se numește A..

Singura declarație dată în cauză de inculpat este cea din 8.04.2021, când a fost audiat în calitate de suspect (dosar up nr. x/2021), în care a susținut că este administrator al S.C. M. S.R.L., care are ca obiect de activitate "transport mărfuri", iar din anul 2018, de când a deschis această societate comercială efectuează transport internațional de autoturisme și mărfuri. În acest sens a publicat anunțuri pe aplicația N., prin intermediul căreia este contactat de diferiți clienți. A. a declarat că în anul 2018 a fost contactat prin intermediul unor cunoștințe de către o persoană de sex masculin, B. din Comarnic, județul Prahova, care i-a solicitat să îi aducă un autoturism marca I. din Germania cu valoarea de aproximativ 2000 euro, fără a-i da vreo sumă de bani în acest sens, acest ultim aspect fiind infirmat de partea civilă și de martora K..

Inculpatul a susținut că a cumpărat și transportat din Germania un autoturism marca I., pe care l-a prezentat persoanei vătămate B., acesta cumpărându-l contra sumei de 2000 euro plus 350 euro transportul. Inculpatul a pretins că după aproximativ 3- 4 luni, a fost contactat de către persoana vătămată care i-a spus că s-a defectat autoturismul și că vrea să-l vândă, aspect inexact, contrazis de partea civilă, care a arătat că imediat după ce i-a fost adus, a constatat că autoturismul nu funcționa cum trebuie, contactându-l pe inculpat, care i-a sugrat să schimbe filtrele, iar ulterior, prin intermediul fratelui inculpatului, L., a dus autovehiculul la un service, dar nu a putut fi reparat.

Inculpatul A. a mai declarat că l-a ajutat pe B. să vândă autoturismul respectiv, în sensul că i-a găsit un cumpărător, cu care s-a înțeles referitor la condițiile și prețul vânzării; B. i-a dat actele acestuia contractul si certificatul fiscal, încasând de la cumpărător contravaloarea autoturismului, acest ultim aspect fiind contrazis de partea civilă și de martorul J., din declarațiile cărora rezulta că prețul a fost plătit de martor inculpatului. În continuare, inculpatul A. a menționat că nu știe ce s-a mai întâmplat, nu a mai luat legătura cu B. și nici nu îi datorează acestuia vreo sumă de bani. Inculpatul și-a schimbat poziția pe parcursul procesului, când a achitat contravaloarea sumei de 1200 euro persoanei vătămate, parte din suma încasată inițial de la aceasta.

Cu ocazia confruntării realizate în cursul urmăririi penale conform procesului-verbal de confruntare din 4.06.2021 (dosar up nr. x/P/2019) la întrebarea nr. 17, "cine a încasat contravaloarea autoturismului I. de la noul cumpărător" (n.n martor J.), inculpatul a confirmat că el a încasat-o, iar la întrebarea nr. 21, "Până în prezent i-ați adus persoanei vătămate B. alt autoturism marca I.? Ați restituit acestuia suma de 2400 euro?" inculpatul a confirmat că nu i-a adus un alt autoturism persoanei vătămate B. și nici nu i-a restituit cei 2400 euro.

Coroborând declarația inculpatului cu celelalte probe administrate, Curtea a reținut că acesta nu este sincer, prezentând o situație de fapt denaturată în încercare de a scăpa de răspundere. În conformitate cu declarațiile persoanei vătămate, ale martorilor K., J., audiați atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată în fața instanței de fond, și apoi în apel, precum și cu procesul-verbal de confruntare, procesul-verbal de recunoaștere persoane după fotografii, a rezultat cu certitudine că acesta i-a promis persoanei vătămate că îi va procura și aduce un autoturism din străinătate, a cărui marcă și caracteristici i l-a indicat acesta din urmă, persoana vătămată remițându-i inițial inculpatului 2000 euro în acest scop și apoi diferența de 400 euro; inculpatul a amânat livrarea timp de mai multe luni, invocând diverse motive, ulterior aducându-i un autoturism cu probleme tehnice, ce a necesitat reparații, rămânând în service mai multe luni, acesta fiind înstrăinat ulterior de inculpat martorului J., în schimbul plății prețului către acesta. Inculpatul nu a adus alt autoturism persoanei vătămate, nici nu i-a restituit decât în cursul procesului, suma de bani primită.

Raportând considerațiile teoretice anterior expuse la fapta care reiese din mijloacele de probă administrate în cauză, s-a reținut că inculpatul a creat o falsă reprezentare a realității pentru partea civilă din cauza, pe parcursul derulării raporturilor dintre ei, inducând-o în eroare că îi va aduce un anumit tip de autoturism, acțiune urmată de acte patrimoniale, respectiv de remiterea către el a sumei de 2400 euro, inculpatul neaducându-i autoturismul promis, ci unul cu probleme tehnice, pe care ulterior inculpatul l-a vândut altei persoane, neprocurându-i părții civile un alt autoturism și nerestituindu-i decât în cursul procesului suma ce i-a fost remisă în acest scop, elemente ce se circumscriu laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) din C. pen.. S-a reținut că se regăsește în speță și consecința civilă a faptei (producerea unui prejudiciu material la momentul consumării infracțiunii constând în prețul plătit), ce constituie o cerință esențială pentru existența acestei infracțiuni.

În continuare s-a arătat că, pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii analizate este nevoie de intenția de a amăgi, de a induce în eroare, însoțită de o cerință esențială: acțiunea de amăgire sa fie efectuată în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, astfel înșelăciunea trebuie comisă cu intenție directă calificată prin scop (obținerea unui folos material injust), din probele administrate reieșind elemente care să determine reținerea unei astfel de forme de vinovăție.

Astfel, Curtea nu și-a însușit baza factuală stabilită de prima instanță, reținând ca fiind îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, așa cum s-a detaliat în cele ce preced.

Curtea a reținut că nu este vorba de un litigiu de natură civilă așa cum a apreciat prima instanță, ci de un adevărat modus operandi, inculpatul, sub pretextul oferirii de servicii de transport/procurare autovehicule din străinătate, inducând în eroare mai multe persoane vătămate în scopul obținerii contravalorii bunurilor sau serviciilor, ulterior oferind diverse motive pentru neexecutare, în final blocându-le numerele de telefon. În acest sens, inculpatul a procedat și cu alte persoane vătămate, respectiv D., E., însă în cursul judecății, în prezenta cauză, în urma achitării prejudiciului a intervenit împăcarea, dar și în alte dosare, în care a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prin s.p. nr. 876 pronunțată de Judecătoria Brașov la 9.07.2020 în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin d.p. nr. 581/14.10.2020 a Curții de Apel Brașov, și prin s.p. nr. 33 pronunțată de Judecătoria Sinaia la 28.04.2021 în dosarul nr. x/2020, definitivă prin d.p. nr. 1166/12.10.2021 a Curții de Apel Ploiești.

În consecință, s-a apreciat că apelul parchetului este fondat, astfel că a fost admis, cu consecința desființării în parte a hotărârii atacate, și în urma rejudecării a fost condamnat inculpatul sub aspectul comiterii infracțiunii prev.de art. 244 alin. (1) din C. pen., în condițiile în care fapta dedusă judecății există, constituie infracțiunea de înșelăciune și a fost comisă cu forma de vinovăție prev. de lege.

La individualizarea pedepsei principale ce a fost aplicată inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare enumerate în art. 74 alin. (1) din C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, natura și gravitatea rezultatului produs constând în păgubirea persoanei vătămate cu o sumă relativ ridicată, prezența antecedentelor penale constând în condamnări pentru fapte similare cu amânarea aplicării pedepsei și cu suspendare sub supraveghere, dar și conduita procesuală incorectă adoptată în cursul procesului.

Ținând cont atât de circumstanțele reale în care au fost săvârșită fapta cât și circumstanțele personale ale inculpatului, s-a apreciat că aplicarea unor pedepse cu închisoarea într-un cuantum orientat către minimului rezultat, cu executare în regim de detenție, corespunde sub aspectul naturii și al duratei atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana inculpatului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei, sancțiunea aplicată corespunzând întru-totul funcțiilor de constrângere și reeducare, precum și scopului preventiv al acesteia.

S-a constatat că deși potrivit fișei de cazier judiciar, inculpatul a mai suferit alte condamnări, putându-se pune problema unei pluralități de infracțiuni, față de Decizia nr. LXX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, conform căreia "Instanțele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a făcut obiectul judecății cu pedepse aplicate infracțiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanță", Deciziei care își păstrează valabilitatea, Curtea a apreciat că nu poate dispune în apel o eventuală contopire, inculpatul urmând a-și clarifica situația juridică pe cale separată.

Sub aspect civil, în condițiile în care prin fapta ilicită a inculpatului s-a cauzat un prejudiciu material de 2400 euro părții civile, probat cu declarațiile celor doi și cu înscrisurile depuse, prejudiciul fiind acoperit, s-a luat act de această împrejurare. Acțiunea civilă pentru diferența de 600 euro s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Astfel, deși partea civilă și-a recuperat pe parcursul procesului suma remisă inculpatului în cuantum de 2400 euro, sumă ce a făcut obiectul constituirii de parte civilă în cursul urmăririi penale (declarație dosar UP), acesta și-a majorat pretențiile la 3000 euro, fără a explica ce a generat această majorare. Astfel, la termenul din 17.11.2022, la fond, a confirmat că a primit 1200 euro, constituindu-se parte civilă cu diferența de 1800 euro, acesta în condițiile în care în declarația dată în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, a susținut că i-a remis inculpatului inițial 2000 euro, apoi când i-a adus mașina, 400 euro.

În declarația dată în apel la 11.05.2023, partea civilă a declarat că a primit 1200 euro la notar, când s-a întocmit declarația notarială, 500 euro cu ordin de plată și mai solicita încă 1300 euro. Conform chitanței olografe data de 3.07.2023, partea civilă a mai primit de la inculpat 700 euro, ajungându-se la un total de 2400 euro. Deși există o mențiune olografă că ar mai datora 600 euro, nu rezultă din ce provine această sumă, existența ei nefiind dovedită de partea civilă.

Potrivit dispozițiile art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanei responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudicial produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Deci, prejudiciul în procesul penal trebuie să aibă ca izvor fapta dedusă judecății ce constituie obiect al acțiunii penale. Dacă partea civilă a exercitat acțiunea civilă și pentru prejudicii ce nu au izvor în fapta dedusă judecății, instanța penală nu poate obliga inculpatul să acopere această pagubă, ci numai pe cea produsă prin infracțiune, respectiv în speță, pentru înșelăciune.

În consecință, a fost respinsă ca nefondată cererea părții civile de a fi obligat inculpatul la plata către ea a sumei de 600 euro, luându-se act că prejudiciul de 2400 euro a fost acoperit de inculpat.

A fost ridicat sechestrul asupra bunului mobil al inculpatului respectiv C. cu număr de înmatriculare x, nr. de identificare x, capacitate cilindrică 2664 cmc în ceea ce privește prejudiciul cauzat părții civile B..

Curtea, deliberând asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare, a respins-o ca inadmisibilă, pentru considerentele ce succed:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat faptul că numitul contestator A. a fost condamnat prin decizia penală nr. 210 din data de 29 februarie 2024 a Curții de Apel Ploiești la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, faptă prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., săvârșită în dauna părții civile B. în perioada decembrie 2018 - noiembrie 2019.

Contestatorul a invocat ca temei al contestației în anulare prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., invocând faptul că la momentul condamnării intervenise prescripția răspunderii penale a infracțiunii de înșelăciune, în conformitate cu deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022.

S-a reținut că infracțiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen. are un maxim al pedepsei închisorii de 3 ani închisoare și întrucât s-a săvârșit în perioada decembrie 2018 - noiembrie 2019, termenul general al prescripției răspunderii penale de 5 ani (conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen.) a început să curgă în noiembrie 2019, nefiind împlinit la data rămânerii definitive a hotărârii, astfel încât contestația în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva deciziei nr. 345 din data de 08 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a formulat apel contestatorul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 18.06.2024, fiind fixat termen pentru judecată la data de 25.09.2024, cu citarea apelantului contestator și cu asigurarea apărării, cauza fiind amânată pentru termenul din data de 06.11.2024.

În dezbateri, la termenul de judecată din 6 noiembrie 2024, a fost ridicată excepția inadmisibilității căii de atac de către reprezentantul Ministerului Public, având în vedere că dispozițiile legale nu prevăd calea de atac formulată împotriva unei hotărâri definitive.

Examinând calea de atac promovată de apelantul A., prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlul preliminar, Înalta Curte amintește că, inadmisibilitatea ca sancțiune procesual penală constă în lipsirea de efecte a unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și a unui act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat și inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

Inadmisibilitatea căii ordinare de atac a apelului intervine, în principal, în două situații și anume, când apelul nu este prevăzut de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care nu sunt supuse nici unei căi de atac, precum și atunci când a fost declarat de o persoană care nu are calitate procesuală de a formula calea de atac.

În cauza de față, se reține că a fost declarat apel împotriva deciziei penale nr. 345 din data de 8 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în etapa admisibilității în principiu a căii extraordinare de atac a contestației în anulare, hotărâre care este definitivă.

Potrivit dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, însă aceste dispoziții reglementează procedura de judecare a contestației în anulare după parcurgerea procedurii prealabile și anume, admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

În considerentele Deciziei nr. 5 din 04 martie 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015) s-a arătat că (...) În concepția C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 431 și ale art. 432 din C. proc. pen. (...).

Or, prin decizia apelată în cauză s-a examinat exclusiv admisibilitatea în principiu a contestației în anulare promovate împotriva deciziei nr. 210/29.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2021, prin care a fost condamnat inculpatul A..

În aceste condiții, dispozițiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. nu sunt aplicabile speței de față, nefiind depășit momentul procesual al admisibilității în principiu, așa încât prezenta cale de atac este inadmisibilă.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Se constată, așadar, că apelantul a formulat apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi ordinare de atac.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 345 din data de 08 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, întrucât acesta a fost formulat împotriva unei hotărâri definitive.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant, în cuantum de 720 RON, va rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga condamnatul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 345 din data de 08 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant, în cuantum de 720 RON, rămâne în sarcina statului.

Obligă condamnatul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 06 noiembrie 2024.