ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 722/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10.12.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională Pentru Locuințe (ANL), Municipiul București, prin Primar General, Orașul Voluntari și Sector 1 București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige în solidar pârâții să plătească reclamantei despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței din Cartierul Henri Coandă, începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie și până la predarea imobilului cu toate utilitățile funcționale, despăgubiri evaluate la suma de 650 euro/lună, în echivalentul în RON la cursul valutar stabilit de B.N.R. în ziua plății efective, respectiv 85.800 euro până în octombrie 2018, data formulării acțiunii și în continuare, până la predarea la cheie a locuinței către reclamantă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2646/17.12.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate și a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Municipiul București, prin Primar General și Orașul Voluntari, a obligat pârâta ANL la plata sumei de 51.100 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri aferente lipsei folosință, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, și a obligat pârâta ANL la plata către reclamantă a sumei de 14.290,21 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A., pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și pârâtul Municipiul București prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 1797 A din 24 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca lipsit de interes apelul pârâtului Municipiul București, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința civilă primei instanțe, în sensul că a fost obligată pârâta ANL să plătească reclamantei suma de 498,56 euro/lunar, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, începând cu 01.06.2020 și în continuare până la data recepției finale a locuinței, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate, a fost obligată pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamantei suma de 3.948,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtului Orașul Voluntari, prin Primar, de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, după rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținere, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând în mod greșit ca în cauză au intervenit recunoașteri repetate din partea debitoarei, apte să întrerupă cursul termenului de prescripție. În acest sens, a afirmat că, în conformitate cu norma legală enunțată, pentru ca recunoșterea să producă efect întreruptiv este necesar ca manifestarea de voință să privească dreptul a cărui acțiune se prescrie, în speță, pretențiile reclamantei.

De asemenea, a susținut că textul de lege prevede în mod limitativ actele întreruptive, iar corespondența purtată între ANL și celelalte părți nu se încadrează în ipoteza textului de lege menționat, pentru a avea ca efect recunoașterea de către ANL a despăgubirilor solicitate în cauză.

Recurenta a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că prejudiciul se produce pe măsura săvârșirii, în mod continuu, a faptei ilicite constând în neîndeplinirea obligației contractuale de predare a imobilului finalizat cu toate utilitățile necesare, întrucât despăgubirile solicitate sub forma daunelor pentru lipsa de folosință au regimul juridic al unor prestații accesorii, fiind vorba de o sancțiune pentru neexecutarea la termenul convenit a unei obligații principale, care constă în obligația de a preda imobilul contractat.

De asemenea, a apreciat că pretențiile deduse judecății nu au caracter succesiv, deoarece o obligație este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestația trebuie realizată continuu, nu și atunci când realizarea obligației unice presupune curgerea unei perioade de timp.

A mai afirmat că reclamanta cunoștea faptul că prin neefectuarea lucrărilor până la termenul de predare convenit s-a creat un prejudiciu în patrimoniul său, adică la 28.09.2007, astfel că de la această dată a început să curgă termenul de prescripție atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât și la data cunoașterii prejudiciului, indiferent de tipul recunoașterii.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că obligațiile asumate de ANL sunt obligații de diligență, și nu de rezultat, întrucât obligația ANL era de a depune toate diligențele necesare atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la producerea lui, așa cum a fost identificat și stabilit prin contractul de construire.

Subsecvent, a arătat că întinderea mandatului acordat se încadrează în limitele și particularitățile unui mandat convențional tipic și special, care trebuie interpretat în mod restrictiv, deoarece acțiunea de a urmări executarea și finalizarea construcției presupune o activitate de supraveghere care nu poate avea același sens cu cea de a finaliza lucrările de construire și edilitare.

Astfel, a apreciat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, atribuind ANL o obligație de rezultat inexistentă, cu ignorarea probatoriului care atesta diligențele depuse de ANL pe lângă constructor și autoritățile locale.

În ceea ce privește prejudiciul viitor, se arată că hotărârea sub acest aspect este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât prejudiciul nu este cert și nu este o consecință directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contract.

La 28 august 2023, intimatul Municipiul București, prin Primar General, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2646/17.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în ceea ce privește soluția instanței de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu ea și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 31 august 2023, intimata A. a fomulat întâmpinare prin care a invocat, în baza art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, excepțiile netimbrării și nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților; niciuna dintre părți nu a formulat punct de vedere la raport.

La termenul din 25 ianuarie 2024, instanța supremă, constituită în complet de filtru, a respins excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale pasive a intimatului Municipiul București și a nulității recursului și a admis în principiu recursul, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia pe fond. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, aceasta a fost calificată ca fiind o apărare de fond ce urmează a fi avută în vedere la soluționarea recursului.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de casare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Preliminar, se constată că prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub trei aspecte, soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune, calificarea greșită a obligației asumate de ANL prin contractul de mandat ca fiind o obligație de rezultat și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul viitor.

Sub acest aspect, autoarea căii de atac invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură. Subsecvent, în ceea ce privește considerentele instanței de prim-control judiciar în legătură cu excepția prescripției și prejudiciul viitor, a apreciat că în cauză este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al aceluiași text de lege, fără a dezvolta argumente distincte în susținerea acestei ipoteze.

Față de modalitatea de configurare a ultimului caz de casare, Înalta Curte urmează a-l înlătura fără o cercetare în fond, întrucât ipoteza nemotivării, astfel cum aceasta este reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu înglobează și situația în care în care pretinsa nemotivare este rezultatul interpretării și aplicării greșite a unei norme legale de către instanță, aspectele sesizate urmând a face obiectul verificărilor integrate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ.

Primul set de critici îndreptate împotriva hotărârii recurate vizează, în esență, prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei și deduce verificării chestiuni legate de natura dreptului litigios și de termenul de prescripție, atât din perspectiva întinderii acestuia în timp, cât și a incidenței ipotezei reglementate de art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Statuând asupra acestor chestiuni, instanța de apel a arătat că prima instanță în mod corect a aplicat dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, reținând că termenul general de prescripție este de 3 ani și că atunci când dreptul se referă la repararea unei pagube cauzate de o faptă ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Contrar susținerilor pârâtei ANL, a statuat că, față de obiectul cauzei - acordarea unor despăgubiri pe temeiul răspunderii civile contractuale, pentru lipsa de folosință a imobilului pe perioada cuprinsă de la momentul la care trebuia predat "la cheie" și până la momentul efectivei predări -, prejudiciul s-a produs pe măsura săvârșirii în mod continuu a faptei ilicite constând în neîndeplinirea obligației contractuale de predare a imobilului finalizat, cu toate utilitățile necesare. În consecință, a apreciat că inacțiunea pârâtei nu s-a consumat la 28 septembrie 2007, ci ea continuă atât timp cât nu s-a realizat predarea imobilului, astfel că în mod corect tribunalul a reținut că termenul de prescripție pentru plata despăgubirilor aferente lipsei de folosință curge pe măsura neexecutării continue a obligației de predare și că este distinct de termenul de prescripție pentru executarea în natură a obligației de predare ce ar fi trebuit să se producă la 28 septembrie 2007.

De altfel, a apreciat că, în cauză, au intervenit acte de recunoaștere repetate din partea debitoarei, apte să întrerupă cursul termenului de prescripție extinctivă, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, dreptul reclamantei la predarea "la cheie" a locuinței, în raport de care se invocă răspunderea contractuală a pârâtei ANL, prin adresele transmise atât reclamantei, în calitate de creditor, cât și celorlalte societăți implicate în acest proiect, pârâta a recunoscut implicit obligația sa în legătură cu finalizarea imobilului reclamantei.

Astfel, a considerat că actele de recunoaștere deduse din cuprinsul tuturor adreselor emise de ANL au puterea de a întrerupe cursul prescripției extinctive în cauză. Debitoarea, recunoscând existența obligației asumate prin contractul de mandat, de a preda la "cheie" imobilul menționat, a recunoscut implicit și răspunderea care îi revine în cazul neîndeplinirii corespunzătoare a acestor obligații. În atare condiții, a stabilit că dreptul la acțiune al reclamantei nu este prescris, atât timp cât pârâta ANL a acceptat, în toată această perioadă, obligațiile care îi incumbă, în baza mandatului primit de la intimata reclamantă.

Așa fiind, a considerat că indiferent dacă momentul de început al cursului prescripției extinctive este reprezentat de 28 septembrie 2007 sau de fiecare moment în care se prelungește neîndeplinirea obligației de predare "la cheie" a imobilului, cu utilitățile necesare, în cauză, au intervenit multiple recunoașteri ale acestei obligații neexecutate de către apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, așa încât este justă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

Pentru a statua asupra dezlegărilor instanței de prim control judiciar referitoare la natura dreptului valorificat, de drept principal sau accesoriu, chestiune criticată în recurs, a cărei cercetare se impune a se realiza prioritar, Înalta Curte arată, premergător, ca niciuna dintre părți nu a contestat caracterul personal al dreptului valorificat prin acțiune și, pe cale de consecință, caracterul prescriptibil al dreptului material la acțiune, precum și termenul de prescripție afectat acesteia, de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Cu toate acestea, recurenta susține că dreptul reclamantei este un drept accesoriu, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este atașat, mai exact, dreptul reclamantei de a-i fi predată locuința.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că analiza excepției prescripției s-a realizat prin raportare la dreptul valorificat în acțiunea pendinte ca un drept principal, care are un regim autonom, din perspectiva prescripției care îl sancționează.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă este aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

Însă, în măsura în care simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, cum în cauză niciuna dintre părți nu evocă sancționarea prin reziliere/rezoluțiune a vreunui contract ori orice modalitate de încetare a acestuia, mai mult chiar, cum niciuna dintre părțile litigiului nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă, iar reclamanta își construiește întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinței, aceasta suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinței, se justifică la nivel de prezumție concluzia că pretinsul contract de mandat se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, adică este în executare cu întârziere.

Or, potrivit dispozițiilor art. 1082 C. civ., debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, independent de obligația de executare a contractului.

Astfel, dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosință a locuinței pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relație cauzală cu obligația de predare a imobilului.

Totodată, se cuvine subliniat că obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță din perspectiva incidenței art. 12 din Decretul nr. 167/1958 modalitatea în care intimata-reclamantă și-a cuantificat despăgubirile solicitate.

Prin urmare vor fi înlăturate criticile prin care recurenta pretinde greșita ignorare a normelor legale privind regulile prescripției unui drept accesoriu sau cele privind prestațiile succesive.

În continuare, analizând legalitatea deciziei recurate sub termenului de prescripție, Înalta Curte reține că reclamanta a formulat împotriva pârâtei, recurentă în cauza de față, o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea contractuală, prin care urmărește realizarea unui pretins drept de creanță, căruia îi este corelativă obligația de plată a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței.

Temeiul principal al cererii deduse judecății a fost fundamentat pe fapta ilicită săvârșită de pârâtă - neîndeplinirea de către aceasta a obligațiilor asumate prin contractul de mandat -, cu consecința imposibilității predării la cheie a locuinței contractate la termenul convenit, împrejurare care ar fi cauzat reclamantei prejudiciul material constând în lipsa de folosință a locuinței. Prejudiciul se solicită a fi reparat prin plata de despăgubiri bănești începând cu data la care trebuia predată (28 septembrie 2007) și până la data la care va fi predată "la cheie".

Fiind o acțiune personală prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță derivat dintr-o faptă ilicită, cererea introductivă este supusă dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul general de prescripție este de 3 ani și a început să curgă, potrivit art. 8 alin. (1) din același decret, de la data la care intimata a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Cu toate acestea, împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi nu este de natură să influențeze cursul prescripției, întrucât, pe de o parte, normele legale se referă la cunoașterea pagubei, și nu la întinderea ei, iar pe de altă parte, fapta imputată pârâtei este o faptă ilicită unică, care a dat naștere unui drept unic la despăgubire în momentul în care reclamanta a putut constata că nu poate beneficia de folosința locuinței.

Or, de la data predării imobilului, intimata-reclamantă trebuia să cunoască existența pagubei ce îi este cauzată prin lipsirea de folosință a imobilului, cât și persoana ce poate fi ținută răspunzătoare pentru repararea prejudiciului cauzat astfel, deoarece avea deplină cunoștință de cadrul contractual ce a stat la baza raporturilor stabilite cu recurenta pentru edificarea imobilului.

Chiar dacă predarea locuinței nu s-a realizat, acțiunea a fost formulată pentru reparația pagubei afirmată global, de aceea, abordarea prescripției trebuie să corespundă modului de aplicare al art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, în caz contrar dreptul la acțiune al reclamantei tinde să se transforme într-unul imprescriptibil, aspect ce ar fi de natură să afecteze însăși stabilitatea raporturilor juridice civile.

Așa cum s-a reținut anterior, dreptul afirmat în cauză este unul principal, personal, în privința căruia sunt aplicabile regulile generale din materia prescripției care impune, de altfel, titularului dreptului o anumită conduită în termenul legal de 3 ani pentru a obține constrângerea debitorului în a-și executa obligația de despăgubire.

Or, în cauză, raportat la elementele concrete ale speței, dar și la cauza acțiunii juridice, posibilitatea efectivă a titularului dreptului, reclamantă din cauză, de a acționa în vederea sancționării recurentei pentru inacțiunea sa a existat încă din momentul expirării termenului convenit pentru predarea imobilului, 28 septemrbie 2007, și a subzistat pe tot parcursul celor 3 ani calculați de la această dată.

În acest context, în lipsa oricăror demersuri inițiate pe parcursul celor 3 ani, Înalta Curte, pentru a stabili dacă dreptul valorificat pe calea demersului judiciar de față este prescris, urmează a analiza legalitatea valorizării de către instanța de apel a cazului de întrerupere a termenului de prescripție prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Astfel, pentru ca recunoașterea să producă efect întreruptiv, conform textului de lege ultim-enunțat, este necesar ca manifestarea de voință a debitorului să privească dreptul a cărui acțiune se prescrie.

Instanța de apel a asimilat acestei ipoteze adresele emise pârâtă în legătură cu executarea contractului de mandat.

Or, în măsura în care prin acestea nu s-a recunoscut dreptul reclamanților de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței contractate în cartierul Henri Coandă, nu se poate reține incidența cazului de întrerupere a termenului de prescripție reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 pentru actele de recunoaștere și executare a obligațiilor ce revin recurentei în temeiul legii și al convențiilor încheiate de acestea fără participarea reclamantei. Altfel spus, nu au relevanță sub aspectul cursului neîntrerupt al prescripției recunoașterile, actele de executare reținute de instanța de apel, de vreme ce acestea se referă la obligațiile a căror neîndeplinire constituie faptele ilicite în opinia reclamanților (apelanți), și nu și la obligația de despăgubire ce s-ar fi născut din săvârșirea acestor fapte.

Astfel, în lipsa unei recunoașteri neîndoielnice, pure și simple a dreptului în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în speță nu se poate reține că ar fi intervenit întreruperea cursului prescripției.

Ca atare, în măsura în care, în interiorul celor 3 de prescripție care au curs neîntrerupt, cunoscând paguba - lipsa de folosință, dar și pe cel care răspunde de ea - pârâta ANL, reclamanta nu a înțeles să acționeze în sensul protejării dreptului său de creanță, deși, așa cum rezultă din situația de fapt, astfel cum aceasta a fost reținută de instanțele devolutive, nimic nu a împiedicat-o pentru a obține obligarea recurentei la plata despăgubirilor până la predarea locuinței la cheie, Înalta Curte constată că termenul de prescripție a curs neîntrerupt până la împlinirea sa trei ani mai târziu, astfel că sesizarea primei instanței s-a realizar ulterior împlinirii acestui termen.

Justificarea pasivității manifestate de reclamantă în ceea ce privește dreptul material la acțiune prin prisma nepredării locuinței contravine însăși rațiunii reglementării instituției prescripției extinctive, care, prin efectele ei energice, sancționează chiar lipsa de acțiune pentru protecția dreptului titularului.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel prin care s-a respins excepția prescripției, este nelegală, în contextul în care, pe de o parte, dreptul la acțiune pentru realizarea creanței aferente despăgubirilor trebuia valorificat în termenul general de 3 ani de la data expirării termenului stabilit pentru predarea imobilului la cheie și, pe de altă parte, în cauză nu au intervenit acte de recunoaștere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, apreciază că singurul remediu procesual ce se impune pentru înlăturarea vătămării produse recurentei este casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea reevaluării chestiunii prescripției, cu respectarea coordonatelor trasate în acest sens în cele ce preced.

În continuare, prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă deduce verificării modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra naturii obligației asumate de către ea în baza contractului de mandat.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține că demersul judiciar a fost determinat de nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinței din "Cartierul de locuințe Henri Coandă", proiect derulat în cadrul programului guvernamental cu același nume.

Fundamentul acțiunii l-a reprezentat contractul de mandat nr. HC-0943 din 24 mai 2004, încheiat de reclamantă cu pârâta, prin care mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

Așadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanții, recurenta s-a obligat să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că aceasta va fi răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestei obligații.

Contrar opiniei recurentei, conținutul obligațiilor A.N.L. nu poate fi limitat la prevederile contractuale, ci se impune a fi stabilit în mod sistematic, și prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001. Aceasta, în condițiile în care, pe de o parte, contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, iar, pe de altă parte, analiza obligațiilor născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., este subordonată scopului executării contractului, așa încât ele trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

Mai mult, A.N.L., în temeiul atribuțiilor stabilite potrivit legii și al altor angajamente, deși extrinseci mandatului, s-a legitimat față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că A.N.L. era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investiților imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii și furnizorii de utilități și putea colabora eficace cu celelalte autorități ale statului -, beneficiarii proiectului, între care și reclamanții, au intrat în raportul juridic de mandat disputat, fiind încredințați de îndeplinirea de către A.N.L. a misiunii declarate.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către A.N.L., în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

În acest context legal și convențional, obligațiile recurentei depășesc cadrul specific al unui simplu contract de mandat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

De asemenea, aceste obligații nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, incluzând, totodată, și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, întrucât art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909 din 6 mai 2004, A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, recurenta a fost numită conducător al Consiliului de coordonare, desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Așadar, obligațiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun în mod necesar executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Toate aceste elemente impun concluzia că obligațiile angajate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, sunt unele de rezultat, contractul de mandat nefiind semnat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama intimaților. În realitate, acest contract reprezintă un act juridic complex, prin care pârâta a fost împuternicită să reprezinte reclamanții în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În acest cadru, obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, care au stat și la baza încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, depășind sfera obligațiilor de diligență asumate, de regulă, de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat obișnuit, de drept comun.

Așa fiind, calificarea dată de către instanța de apel obligației contractuale care a stat la baza demersului judiciar inițiat de reclamanți, în sensul că aceasta este una de rezultat, este legală, sens în care susținerile recurentei sub acest aspect apar nefondate și urmează a fi înlăturate.

În final, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că în mod greșit a fost obligată la plata prejudiciului prejudiciul viitor, care, în opinia sa, nu este cert.

Criticile sunt fondate.

Distinct de faptul că față de dezlegările date asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, a căror efecte se răsfrâng și asupra acestor critici, determinând admiterea lor, Înalta Curte notează și că pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia. Constatarea certitudinii unui prejudiciu viitor presupune siguranța că acesta se va produce și determinarea întinderii sale în urma unei evaluări obiective.

Stabilirea cuantumului prejudiciului prin raportare la valoarea chiriilor pe piața imobiliară, valabilă la 31 mai 2020, data de referință menționată în raportul de expertiză, nu susține caracterul cert al prejudiciului viitor, deoarece sumele respective se referă la o perioadă de timp anterioară intervalului pentru care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru acest capăt de cerere. Se reține astfel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1084 - art. 1086 C. civ. din 1864.

Mai mult, nici caracterul de certitudine vizând îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii contractuale pentru viitor nu poate fi reținut, deoarece nu se poate prezuma că nepredarea imobilului va avea drept cauză neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe și că va fi făcută cu vinovăție, ori că nu vor fi incidente cauze de înlăturare a caracterului ilicit sau a vinovăției.

În ceea ce privește susținerile intimatului Municipiul București privind autoritatea de lucru judecat a sentinței pronunțate de prima instanță, Înalta Curte apreciază că nu se mai impun a fi analizate, având în vedere soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă ANL.

Așa fiind, pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și alin. (2) și al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel în ceea ce privește apelurile declarate în cauză de această pârâtă, precum și de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, cu păstrarea soluției date de instanța de prim control judiciar asupra apelului declarat în cauză de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva aceleiași sentințe și asupra cererii pârâtului, Orașul Voluntari, prin Primar, de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., urmează a reanaliza excepția prescripției dreptului material, ținând cont de dezlegările instanței supreme asupra dreptului material la acțiune al reclamantei în ceea ce privește prescripția și efectele ei în cauză. Subsecvent, urmează a reevalua și pretențiile reclamantei privind cheltuielile de judecată la care aceasta ar fi îndreptățită în toate fazele procesuale ale litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1797A din 24 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel pentru o nouă judecată a apelurilor promovate de apelanta-reclamantă A. și de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 2646 din 17 decembrie 2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Menține dispoziția din decizia civilă nr. 1797A din 24 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, de respingere ca lipsit de interes a apelului declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva aceleiași sentințe și ca neîntemeiată cererea pârâtului, Orașul Voluntari, prin Primar, de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2024.