ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2400/2023

Recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului în ceea ce privește soluția de admitere a apelului apelanților-reclamanți care a vizat: - constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare perceput în contractul de credit x/16.07.2008 și restituirea sumei de 3.311,16 CHF, achitată în temeiul acestei clauze; - constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare; S-a solicitat casarea deciziei recurate și reținerea cauzei, spre rejudecare, de către instanța de recurs, urmând să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, în întregime, ca neîntemeiată. Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive: Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, autoarea căii de atac apreciind că pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze este necesară îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiții; caracterul nenegociat al clauzei, existența dezechilibrului semnificativ și încălcarea principiului bunei-credințe de către agentul economic cocontractant. În cazul de față, nu este vorba de clauze preformulate, ci, din contră, la data contractării creditului, clienții aveau posibilitatea negocierii clauzelor sau chiar a alegerii altui produs. Recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că erau clar stipulate în contract cele două comisioane, având un cuantum determinat, dar și că aceste comisioane nu erau interzise de legislația în vigoare la momentul acordării creditului. A făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss, C-621/17), instanța europeană statuând în sensul că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună credință". Principiul bunei-credințe nu a fost încălcat de către bancă, având în vedere că era clar stipulat în contract cuantumul acestor două clauze. Deși comisionul nu era reglementat de nicio prevedere legală la momentul încheierii contractului, ulterior, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a prevăzut în mod expres acest comision în cuprinsul său. Chiar dacă adoptarea și intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 s-au produs ulterior încheierii contractului de credit din speță, consacrarea legislativă expresă a acestui comision dovedește neîndoielnic intenția legiuitorului de a permite perceperea sa, ceea ce denotă legalitatea acestuia. Așadar, recurenta-pârâtă consideră că nu sunt întrunite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru ca această clauză să fie considerată abuzivă. De asemenea, a apreciat că, în analiza dezechilibrului contractual, trebuie să se țină cont și de data introducerii acțiunii, aceasta fiind pe rolul instanțelor din anul 2016, deci, a fost introdusă după 8 ani de la acordarea creditului (27.08.2008). Având în vedere toate aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și să se constate nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel. Ca urmare a admiterii recursului, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în totalitate, ca neîntemeiată. În ceea ce privește solicitarea de restituire a sumelor, solicitare făcută doar pentru suma reprezentând comisionul de acordare, în plus față de susținerile formulate anterior, s-a arătat că se impune a fi avută în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (sens în care a făcut trimitere la decizia nr. 76 din 25 ianuarie 2017 și la decizia nr. 558 din 29 martie 2017). Recurenta-pârâtă a apreciat, în subsidiar, contrar celor reținute de către instanță, că dreptul la restituirea prestațiilor în baza respectivelor clauze nu curge de la data constatării caracterului abuziv al acestora. A solicitat să fie avut în vedere faptul că ne aflăm într-o materie specială care instituie o excepție clară de la principiul forței obligatorii a contractelor, menită să protejeze interesele consumatorilor prezumați a încheia contractul de pe o poziție de inferioritate. Mai mult decât atât, era un fapt notoriu existența unui număr mare de litigii cu băncile în privința clauzelor abuzive din contracte, astfel încât reclamanții puteau solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contract și, implicit, restituirea sumelor încă de la momentul la care le-au cunoscut. Reclamanții puteau să adreseze cereri băncii, sesizări și să inițieze negocieri, dar nu au întreprins nicio acțiune de acest tip. Prin aplicarea analogică a cauzei C-698/18 soluționate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, conexată la cauza C-699/18, deși acțiunea în constatarea clauzelor abuzive este imprescriptibilă, răspunsul la cea de-a doua întrebare preliminară deschide instanțelor naționale calea analizei situației faptice și a intervenirii sau nu a unui termen general de prescripție în restituirea sumelor achitate cu acest titlu. Aceasta s-ar putea dispune doar în 3 ani de la momentul la care consumatorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența clauzelor. Recurenta-pârâtă consideră că acel moment în timp este situat cu mai mult de 3 ani față de cererea de chemare în judecată. Prin urmare, nu poate fi ținută banca pe o perioadă de timp nelimitată pentru o situație pe care clienții au avut posibilitatea să o cunoască cu mult timp înainte de formularea cererii de chemare în judecată. În drept, recursul pârâtei D. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă E. S.A. Recurenta-pârâtă E. S.A. a solicitat admiterea recursului și desființarea deciziei recurate, cu consecința respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la perceperea comisionului de acordare și a celui de administrare din contract. Totodată, reținând culpa procesuală a intimaților-reclamanți, a solicitat obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului, potrivit dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. Consideră că recursul formulat în cauză este fondat, întrucât hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la clauzele privind comisionul de acordare și comisionul de administrare din contract, s-a arătat că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar, pentru a evita interpretări eronate care nu au legătură cu voința părților. Întemeindu-și calea de atac pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a dezvoltat următoarele critici: 1. Clauzele privind comisioanele nu sunt abuzive În ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare, se impune schimbarea soluției, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv. Părțile au stipulat în contract, obligația de plată în sarcina împrumutaților a comisionului de acordare, reprezentând un procent, aplicat la limita creditului acordat, perceput la data tragerii creditului. Chiar dacă în cuprinsul contractului nu se regăsește o definiție exactă a contraprestațiilor băncii care ar justifica perceperea acestui comision, obligație care, de altfel, la data încheierii contractului nu exista ca atare, aceasta fiind reglementată ulterior în actele normative privind protecția drepturilor consumatorului, totuși, chiar din denumirea comisionului se deduce scopul pentru care a fost stipulat. Banca a efectuat o analiză a documentației de credit și a înscrisurilor depuse de clientul consumator, servicii necontestate sub aspectul caracterului real, fiind dovedite chiar de încheierea contractului. De altfel, banca nu a mai perceput un alt comision de analiză a dosarului de credit, astfel încât nu se poate reține, eventual, plata abuzivă a unor comisioane separate pentru același tip de servicii sau pentru activități situate în afara cadrului contractual. În același timp, din modul în care a fost stipulat, ca un procent din valoarea creditului, astfel cum s-a comunicat consumatorului, dar și prin perceperea o singură dată, la momentul încheierii contractului, este îndeplinită exigența caracterului clar și inteligibil al clauzei, consumatorul având o reprezentare exactă a valorii acestuia și, deci, cu rezultatul asumării neîndoielnice a obligației sale de plată, în deplină cunoștință de cauză, având în vedere nivelul unui consumator mediu informat. Contrar celor reținute de instanța de apel, chiar dacă nu sunt indicate în contract serviciile acoperite de plata comisionului, acest lucru rezultă din coroborarea instituirii comisionului cu momentul scadenței acestuia, data primei trageri. Astfel, orice consumator fără cunoștințe de specialitate, înțelege că trebuie să suporte cheltuielile băncii generate cu resursele umane, materiale și de timp pentru verificarea documentației depuse, verificarea eligibilității clientului, etc. Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii, atât timp cât aceasta a înțeles să aplice regula proporționalității. În plus, chiar dacă operațiunile îndeplinite sunt de ordin administrativ și, în principal, tipice, totuși, importanța analizei fiecărui dosar de credit este proporțională cu valoarea creditului. Este esențial faptul că împrumutatul a avut de la început reprezentarea costurilor contractului, fiind informat în mod corespunzător cu privire la obligația stabilită în sarcina sa, respectiv aceea de a suporta cheltuielile generate de perfectarea convenției. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel nu a analizat corespunzător condiția dezechilibrului generat de perceperea comisionului o singură dată, față de valoarea creditului, acordat pentru o perioadă de 120 rate lunare. Nu se poate reține instituirea acestei clauze în beneficiul exclusiv al profesionistului, în contextul prestațiilor specifice ale băncii, care își găsesc îndreptățirea unei remunerații și în cuprinsul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010, respectiv în articolul 36 privind comisionul de analiză, nefiind, deci, înlăturată prezumția de bună-credință a băncii în derularea raporturilor contractuale cu intimații-reclamanți. În concluzie, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, recursul fiind întemeiat sub acest aspect. 2. Clauzele contractuale reclamate nu au un caracter abuziv, neputându-se reține caracterul nenegociat al acestora O clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și, implicit, al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului, dacă este clar și inteligibil exprimată ori redactată. Prin urmare, pentru ca instanța de judecată să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie: • să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată din culpa comerciantului/profesionistului; • să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților); • să nu se refere la obiectul sau prețul contractului; Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale reclamate din contractul de credit nu au un caracter abuziv, întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Banca a creat toate condițiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit Clauzele contractului de credit au fost negociate de către părți înainte de semnarea acestuia. Mai mult, banca a furnizat intimaților-reclamanți cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării contractului de credit, forma acestuia, iar reclamanții au declarat că înțeleg în totalitate conținutul convenției părților. Faptul că din lipsă de interes sau din alte motive, intimații-reclamanți nu au înțeles să formuleze o contraofertă și nu au solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract, nu înseamnă că este vorba de un contract nenegociat. Prin urmare, susținerea instanței de apel este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât intimații-reclamanți nu au dovedit, în mod cert, faptul că au solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că și-au exprimat dorința de a modifica oferta băncii, că au inițiat sau nu orice alte discuții cu privire la oferta propusă de bancă. O negociere din punct de vedere juridic reprezintă o succesiune de oferte și contraoferte până când una din părți acceptă oferta și se ajunge la un acord de voință. Recurenta-pârâtă a subliniat faptul că prevederile reclamate din contractul de credit analizat sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil); au fost însușite de către consumatori prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864 și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta. Așadar, părțile au cunoscut obligațiile lor de la data încheierii contractului de credit.

Banca a acționat cu bună-credință Pornind de la textul consacrat în articolul 970 din C. civ. de la 1864, buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive, dispozițiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000. În acest context, s-a arătat că atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de-a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Recurenta-pârâtă apreciază că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Dacă analiza are în vedere evoluții ulterioare momentului contractării, se intră pe tărâmul impreviziunii în contracte.

Inexistența unui dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale reclamate Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante. Din natura contractelor de credit rezultă obligațiile esențiale ale părților: a) obligația băncii: de a pune la dispoziția împrumutaților suma solicitată; b) obligația împrumutaților: de a restitui suma împrumutată (capitalul) în aceeași monedă în care a fost contractată și de a plăti dobânda; Aceste obligații sunt în deplină concordanță cu regimul juridic general prevăzut de legea civilă română pentru contractele de împrumut, neputându-se reține faptul că împrumutatul ar fi fost plasat într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. În prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat și dobânda bancară, precum și celelalte comisioane. Banca și-a asumat și, ulterior, și-a îndeplinit obligația de acordare a împrumutului în moneda și în cuantumul solicitat de împrumutat. Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți, situație care nu se regăsește în dosarul de față, deoarece banca și-a îndeplinit obligația de a pune la dispoziția intimaților suma solicitată de aceștia. Prin urmare, legislația privind protecția consumatorului nu are ca scop să-i permită acestuia să obțină modificarea unui contract numai pentru motivul că acesta a devenit mai oneros, ci numai să îl protejeze pe acesta de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind exclusiv de voința băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului. Clauzele contestate constituie condiții contractuale despre care intimații-reclamanți au luat cunoștință la data semnării contractului de împrumut. Pe cale de consecință, nu pot fi incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, contrar susținerilor instanței de apel. Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) a fost comunicată recurentei-pârâte E. S.A. și intimaților-reclamanți A. și B. la data de 28 aprilie 2022, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare. La aceeași dată a fost comunicat recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă E. S.A. către recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) și către intimații-reclamanți A. și B., cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare. Constatând că nu s-au formulat întâmpinări în cauză până la data de 30 iunie 2022, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și a fixat termen pentru analiza acestuia, în completul de filtru, la 3 noiembrie 2022. La data de 31 octombrie 2022 intimații-reclamanți A. și B., prin avocat F., au depus la dosar o cerere, solicitând comunicarea recursurilor formulate în cauză de recurenta-pârâtă D. S.A. și de recurenta-pârâtă E. S.A., la adresa de domiciliu, indicată prin acțiune. Potrivit dispozițiilor instanței, s-a formulat un răspuns la această cerere, în sensul că s-a comunicat apărătorului intimaților-reclamanți A. și B. faptul că exemplarele cererilor de recurs au fost comunicate, potrivit adresei emise la data de 28 aprilie 2022, la domiciliul procesual ales, respectiv la Cabinetul de Avocat F.. Intimații-reclamanți A. și B., prin avocat F., au depus la dosar o nouă cerere, la 1 noiembrie 2022, prin care s-a solicitat comunicarea cererilor de recurs formulate în cauză de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) și de recurenta-pârâtă E. S.A. la adresa de domiciliu a intimaților-reclamanți, respectiv în București, str. x, întrucât adresa Cabinetului Individual de Avocatură "F.", unde au fost comunicate, potrivit adresei din 28 aprilie 2022, nu a mai fost indicată ca domiciliu procesual ales din faza apelului, după casare. La termenul din 3 noiembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea cererilor de recurs formulate în cauză de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) și de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1285A din 16 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, către intimații-reclamanți A. și B., la adresa de domiciliu din București, str. x, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare. Totodată, Înalta Curte a amânat comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor și a dispus completarea acestuia, dacă se impune. Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare la data de 15 decembrie 2022, conform plicului atașat, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate. Conform dovezilor aflate la dosar, întâmpinarea depusă de intimații-reclamanți a fost comunicată recurentelor-pârâte E. S.A. și D. S.A. (care a absorbit C.) la data de 27 decembrie 2022, respectiv la data de 23 februarie 2023. Recurentele-pârâte nu au formulat răspuns la întâmpinare. Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept. Prin încheierea din 21 septembrie 2023 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) și de recurenta-pârâtă E. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 16 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursurile de față sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cu titlu preliminar, întrucât prin cele două memorii de recurs au fost dezvoltate, în esență, aceleași critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, Înalta Curte urmează să răspundă acestora printr-un considerent comun. Recurentele-pârâte D. S.A. (care a absorbit C.) și E. S.A. critică soluția pronunțată de instanța de apel, în rejudecare, cu privire la clauzele care instituie comisionul de acordare și comisionul de administrare, precum și cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor declarate abuzive. Criticile recurentelor au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin decizia nr. 2552 din 10 decembrie 2020, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, respectiv în primul ciclu procesual, s-a reținut că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000). Înalta Curte a constatat că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă sunt certe, iar pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii comisionului nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, acestea rezultând din denumirea serviciului prestat, constând în acordarea creditului. S-a mai constatat că scopul perceperii comisionului de acordare nu este menționat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate). Instanța supremă a reținut, în acest context, efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss). A arătat că, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferitele comisioane contractuale și comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune și alte servicii prestate de intimata-pârâtă în baza contractului. Cu alte cuvinte, instanța de apel a procedat greșit atunci când, în aprecierea posibilității consumatorului de a înțelege detalierea serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară și inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla denumire a serviciului prestat (acordarea creditului) și din precizarea modului de calcul, fără a fi necesare alte precizări contractuale suplimentare. Instanța de apel a examinat doar o parte din elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare credit, reținând, în mod nefundamentat, că acestea nu au caracter abuziv. În plus, Înalta Curte a subliniat caracterul obligatoriu în speță al Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a patra) din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere. Din aplicarea acestei concluzii în speță, rezultă că, în mod nelegal a reținut instanța de apel inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât analiza clauzelor referitoare la comisionul de acordare a avut un caracter incomplet, prin raportare la elemente de fapt insuficient lămurite. În plus, este greșit raționamentul instanței de apel, care a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum și referirile instanței la un act normativ (O.U.G. nr. 174/2008) care a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, ulterior încheierii contractul de credit în litigiu (16 iulie 2008). Același raționament juridic mai sus prezentat este aplicabil și criticii referitoare la pct. 8 al Art. III din Condițiile generale de credit, text care prevede comisionul de administrare. Reținând că în ceea ce privește comisionul de administrare sunt aplicabile aceleași argumente prezentate în legătură cu nelegalitatea analizei instanței privind comisionul de acordare, Înalta Curte a constatat întemeiate criticile formulate de recurenții-reclamanți A. și B., a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, a apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 965 din 22 martie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, aceleiași instanțe de apel. Așa fiind, criticile recurentelor-pârâte sunt nefondate, instanța de apel pronunțând decizia cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". Interpretarea normei legale citate relevă faptul că, în rejudecare, dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond și implică faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, întrucât ar încălca forța obligatorie a hotărârii instanței de recurs. Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare. Prin urmare, reluând judecata de la actul de procedură anulat și, respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea. Această concluzie se impune și prin jurisprudența Curții Constituționale, conturată în cadrul controlului de constituționalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, care, pentru identitate de rațiune, își păstrează valabilitatea și în actualul cadru legislativ și prin care instanța de contencios constituțional a stabilit, pe de o parte, că îndrumările date de instanța de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activității cu caracter jurisdicțional desfășurate de instanța de control judiciar, iar, pe de altă parte, că instituirea acestei obligații pentru judecătorii fondului a apărut din necesitatea nereiterării de către aceștia a erorilor săvârșite prin pronunțarea hotărârii desființate, soluția contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor ce pun în discuție nelegalitatea examenului realizat de instanța de apel asupra clauzelor privind comisionul de acordare și cel de administrare, din perspectiva faptului că nu erau întrunite cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, au primit o dezlegare din partea instanței de recurs, în primul ciclu procesual. Astfel, în cuprinsul deciziei de casare, făcându-se trimitere la interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, din hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-224-19 și C-259/19, s-a reținut că, în speță, criteriile legale referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor, dezechilibrul semnificativ și reaua-credință sunt întrunite și se circumscriu caracterului abuziv al clauzelor contractuale vizând comisioanele de acordare și administrare. În rejudecare, instanța de apel a reținut că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților cât privește perceperea ambelor comisioane. Îndeplinirea acestei cerințe rezultă tocmai din împrejurarea că împrumutații au semnat contractul de credit obligându-se la plata unor comisioane de acordare și de administrare fără a se putea cunoaște contraprestația băncii în schimbul plății comisionului, fără a se putea constata dacă serviciile astfel remunerate au fost efectiv prestate și fără a se putea distinge dacă există o suprapunere între aceste comisioane sub aspectul activității desfășurate de bancă în schimbul plății acestor sume. Or, în această situație, reclamanții sunt lăsați la discreția băncii, care este liberă să presteze sau nu serviciile remunerate prin cele două comisioane, fără nicio posibilitate de control din partea consumatorului sau a organelor competente. În fine, a treia condiție se referă la încălcarea exigențelor bunei-credințe de către agentul economic cocontractant. În cauză, cerința relei-credințe a băncii este îndeplinită, atât timp cât clauzele neclare au fost formulate de către aceasta, omițând să expună toate datele în raport de care consumatorii să poată să își prefigureze consecințele economice ale actului de credit asumat și să cunoască serviciile pe care le-au achitat sau le au de achitat prin plata comisioanelor analizate. Procedând astfel, banca împrumutătoare și-a creat un avantaj prin punerea consumatorilor în imposibilitatea de a efectua orice verificări în legătură cu prestarea activității remunerate prin cele două comisioane și cu privire la constatarea unei eventuale suprapuneri a serviciilor achitate. Așa fiind, Curtea de Apel București a constatat că se impune admiterea apelului, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii referitoare la cele două comisioane. De asemenea, ținând seama de temeinicia capătului de cerere principal vizând constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor referitoare la perceperea comisionului de acordare, instanța de apel a constatat că se impune admiterea capătului de cerere accesoriu privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, în acord cu principiul conform căruia accesoriul urmează soarta principalului. Fiind confirmate de către instanța de recurs, în primul ciclu procesual, criteriile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au reprezentat, conform art. 501 din C. proc. civ., premise obligatorii pentru instanța de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, criterii care, odată reținute la soluționarea apelului conferă deciziei pronunțate caracter de legalitate sub acest aspect, deci, implicit și modalității în care norma legală contestată a fost aplicată de către instanța de prim control judiciar în rejudecare. De asemenea, se cuvine subliniat faptul că, în temeiul aceluiași text de lege ultim enunțat, statuările instanței de casare din primul ciclu procesual se impun obligatoriu și în prezenta fază procesuală, asupra acestora instanța de recurs nemaiputând interveni, chestiunea naturii abuzive a clauzelor contractuale în litigiu intrând în puterea lucrului judecat. În acest context, toate susținerile recurentelor, prin care încearcă să demonstreze faptul că ambele clauze au fost negociate și sunt exprimate într-un mod clar și inteligibil, neproducând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, sunt nefondate, cât timp instanța de recurs a stabilit, cu putere de lucru judecat, că respectivele clauze sunt abuzive, iar instanța de apel era ținută de această dezlegare, în soluționarea apelului. Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ menționat instituie o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății, întrucât instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reținut că recurentele-pârâte nu au făcut nicio dovadă în acest sens. Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.". În ce privește noțiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. În acest sens se reține că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern cât și în legislația comunitară, se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea națională și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul. Banca nu a negociat efectiv și direct cu consumatorii clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 249 din C. proc. civ., prezumția relativă instituită de lege nefiind răsturnată. Așadar, este vorba despre un contract de adeziune, reclamanții fiind obligați să îl semneze în forma stabilită de pârâte, neavând posibilitatea de a influența în niciun mod vreuna din prevederile acestuia. Consumatorii puteau doar să adere sau nu la contract, fiind privați de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare. Instanța supremă reține și că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. În plus, criticile recurentelor-pârâte prin care se tinde să se demonstreze caracterul negociat al clauzelor și posibilitatea reală a consumatorilor de a lua cunoștință despre condițiile contractuale la data semnării vizează aspecte factuale ale cauzei, incompatibile cu cercetarea ce se poate face de instanță în calea extraordinară de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Cu toate acestea, instanța supremă subliniază că este necesar a se distinge între posibilitatea de negociere (urmare a comunicării clauzelor contractuale către consumator) și negocierea concretă a clauzelor cu privire la care a fost invocat caracterul abuziv, profesionistul fiind dator a proba negocierea efectivă, iar nu posibilitatea de negociere care ar fi existat. Astfel, cea de-a doua condiție cumulativă impusă de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000]. Plecând de la premisa conform căreia comisioanele reprezintă costuri ale unor servicii prestate de bancă în interesul clientului consumator, instanța observă, din lectura argumentelor prezentate de recurente prin cererea de recurs, că acestea nu au fost în măsură să explice nici care anume au fost serviciile prestate efectiv în interesul exclusiv al consumatorului, în schimbul comisionului de administrare și nici de ce costul acestor servicii trebuie calculat procentual, fiind diferit în funcție de soldul rămas în plată, de vreme ce pretinsele servicii efectuate erau aceleași în fiecare lună din perioada de derulare a contractului. Tot nefondate sunt și susținerile recurentelor referitoare la caracterul esențial al comisioanelor în cadrul contractului convenit de părți. În afară de faptul că acest aspect, ce privește determinarea caracterului esențial sau nu în contract, reprezintă un aspect de temeinicie, apanajul exclusiv al instanțelor de fond, care nu poate fi cenzurat în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care îl poate face instanța de recurs, Înalta Curte subliniază că nu se poate pune semnul egalității între costurile totale ale contractului și obiectul principal al acestuia, în sens de prestație esențială avută în vedere de părți. Or, din această perspectivă, chiar dacă ansamblul comisioanelor, privite drept costuri ale unor servicii adiacente prestate de bancă în legătură cu contractul, întregesc costurile acestuia, ele nu pot fi considerate nici obiect principal al contractului și nici prestații esențiale de vreme ce ele nu au constituit cauza juridică principală care a determinat banca să acorde împrumutul, cauza principală rămânând dobânda privită ca preț al împrumutului cu titlu oneros ce a fost acordat. Față de cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) și de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1285A din 16 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.