ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1772/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 23.10.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. - societate în procedura de reorganizare, prin administrator judiciar CII B., a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.904.000 RON, reprezentând factura nr. x/30.1C.2019, neachitată, scadentă la 30.10.2019;

- obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere din valoarea facturii, de la scadență și până la data plății efective.

Cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial.

Prin sentința nr. 149/30.05.2023, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar CII B. și, în consecință, a obligat pârâta C. să restituie reclamantei, de îndată, bunurile proprietatea acesteia, în starea în care au fost predate, constând în 20.000 de sticle de vin îmbuteliat la 750 ml. - 22 paleți, marca D., an fabricație 2014.

În cazul imposibilității restituirii bunurilor menționate, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.904.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunurilor de la data predării acestora către pârâtă, împreună cu dobânda legală începând cu data de 22.04.2019 și până la plata efectivă a debitului.

A respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 18.000 RON plus TVA cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, instanța a respins excepția tardivității declarării apelului, invocată de intimata-reclamantă.

Prin decizia nr. 71/2024 - A din 18 martie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta C. împotriva sentinței civile nr. 149 din 30.05.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâta C. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 11.322 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

B. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 22 ianuarie 2024 și a deciziei nr. 71/2024 - A din 18 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar CII B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial în apel și recurs, precum și cheltuieli de deplasare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu referire la încheierea din 22.01.2024, recurenta a arătat că a fost pronunțată cu încălcarea art. 172 și art. 185 C. proc. civ., instanța de apel respingând în mod greșit excepția tardivității declarării apelului, în condițiile în care hotărârea primei instanțe a fost comunicată părții adverse la 13.09.2023, iar apelul a fost formulat la 23.10.2023.

În ce privește procedura de comunicare a hotărârii apelate, recurenta a susținut că aceasta a fost valabil realizată la sediul procesual ales al părții, care a fost același pe tot parcursul judecării cauzei în fața primei instanțe.

Referitor la pretinsa schimbare a sediului procesual ales, reținută de instanța de apel, recurenta a arătat că nu a fost solicitată printr-o cerere scrisă sau verbală și nici nu a fost comunicată acesteia prin scrisoare recomandată, astfel încât simpla mențiune a unei alte adrese în cuprinsul răspunsului la interogatoriu, care nu menționează numele celui care îl semnează, nu poate fi avută în vedere, întrucât nu întrunește cerințele impuse de art. 172 C. proc. civ.

Consideră recurenta că intimata trebuie să se supună acelorași termene procedurale aplicabile pentru toți participații la proces, neputând obține folose prin invocarea propriei culpe.

În ce privește decizia recurată, recurenta invocă existența unor motive contradictorii, încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței penale definitive nr. 1424/17.06.2022, pronunțate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2022, precum și încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 563 și art. 1345 C. civ.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel a ignorat chestiunile de drept tranșate în dosarul penal promovat de intimată în scopul desființării înscrisurilor care stau la baza prezentei cauze și a interpretat greșit dispozițiile art. 563 C. civ., considerând că partea nu ar fi dovedit că este proprietara bunurilor mobile predate intimatei prin CMR-ul din 04.04.2017.

Apreciază recurenta că sunt greșite și contradictorii considerentele instanței de apel, prin raportare la probele administrate în cauză, la care face ample referiri, dar și la prevederile din materia contabilității și la motivarea hotărârii penale, în cuprinsul căreia s-a reținut că, atât CMR-ul, cât și toate celelalte înscrisuri doveditoare ale raportului juridic dedus jduecății nu sunt false, ci au fost emise în justificarea unui raport comercial real și concret.

Totodată, se arată că este străină de obiectul cauzei motivarea instanței de apel referitoare la lipsa încheierii unui contract cu lanțul de magazine E., acesta fiind un aspect fără legătură cu dovedirea dreptului de proprietate al recurentei asupra bunurilor în litigiu.

În sfârșit, se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 1345 C. civ., care fundamenta petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată, instanța de apel considerând că nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, în ciuda faptului că recurenta nu mai avea în gestiune bunurile la finele anului 2017, iar intimata și-a mărit patrimoniul cu aceleași bunuri, conform CMR-ului din 04.04.2017.

C. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

D. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 29 august 2024 s-a fixat termen la data de 10 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică soluția instanței de apel asupra excepției tardivității apelului declarat de partea adversă împotriva hotărârii primei instanțe, susținând că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 172 coroborat cu art. 174, art. 178 și art. 185 C. proc. civ.

Consideră recurenta că procedura de comunicare a hotărârii primei instanțe către pârâtă a fost legal îndeplinită la sediul ales indicat în întâmpinarea depusă de parte și a determinat curgerea termenului de declarare a apelului, în condițiile în care schimbarea sediului procesual ales al pârâtei pe parcursul judecății nu a fost adusă la cunoștința instanței și a reclamantei cu respectarea condițiilor impuse de art. 172 C. proc. civ.

Procedând la verificarea acestei critici, Înalta Curte constată că, prin răspunsul la interogatoriu depus în scris la prima instanță, în ședință publică, în condițiile art. 355 C. proc. civ., pârâta a indicat un alt loc pentru citare și comunicarea actelor de procedură; un exemplar al răspunsului la interogatoriu a fost înmânat reprezentantului convențional al reclamantei, astfel cum s-a consemnat în cuprinsul încheierii de ședință de la 21 martie 2023.

Potrivit procesului-verbal de înmânare de la dosarul Tribunalului Bihor, comunicarea hotărârii primei instanțe s-a realizat la sediul procesual ales indicat inițial prin întâmpinare, și nu la cel menționat în cuprinsul răspunsului la interogatoriu.

Considerând că au fost respectate exigențele impuse de art. 172 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe nu a fost comunicată în mod legal pârâtei, la noul sediu procesual ales al acesteia.

În consecință, întrucât în absența comunicării legale a hotărârii, termenul de apel nu a început să curgă, conform art. 468 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a respins excepția tardivității căii de atac, invocată de reclamantă, reținând că apelul a fost declarat înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Înalta Curte apreciază această soluție ca fiind dată cu aplicarea corectă a regulilor de procedură referitoare la schimbarea locului citării și, implicit, la termenul de apel.

Vor fi avute în vedere, în acest sens, dispozițiile art. 172 C. proc. civ. potrivit cărora, "dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare."

Textul instituie, așadar, două condiții cumulative de validitate în privința actului de procedură prin care partea aduce la cunoștință schimbarea locului citării.

Astfel, atât instanța, cât și partea adversă, trebuie înștiințate despre schimbarea intervenită, în modalitățile arătate de lege, în caz contrar procedura de citare fiind valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

Legea nu impune o formulă sacramentală/un anumit conținut al actului de procedură prin care partea anunță schimbarea locului citării, aceasta putând să rezulte din menționarea neechivocă a unui nou sediu procesual ales, distinct de cel inițial.

În același timp, publicitatea manifestării de voință a părții este asigurată prin comunicarea actului de procedură către instanță și partea adversă, fără să fie necesar ca acestea să fie atenționate expres cu privire la conținutul acelei manifestări de voință, cum sugerează recurenta.

Se admite unanim în doctrină că, deși se referă explicit la procedura de citare, art. 172 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul comunicării altor acte de procedură, inclusiv al hotărârilor judecătorești.

Întrucât suntem în prezența unor condiții proprii actului de procedură, privitoare la forma și conținutul său, nulitatea care sancționează neîndeplinirea acestora este una intrinsecă, condiționată de existența unei vătămări, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia."

Prin urmare, nulitatea nu intervine automat, prin simpla nesocotire a cerințelor cumulative impuse de art. 172 C. proc. civ., ci doar în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

Această interpretare a prevederii art. 172 C. proc. civ. este în acord cu jurisprudența dezvoltată în jurul art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO, care sancționează formalismul excesiv în aplicarea normelor de procedură, impunând autorităților naționale sarcina de a interpreta și aplica aceste norme într-o manieră care să garanteze efectivitatea dreptului de acces la o instanță și de a se asigura că părțile sunt la curent cu hotărârile judecătorești care ar putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime. (a se vedea, în acest sens, Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României, nr. 37576/05)

În cauză, nu se poate identifica nicio vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei decurgând din omisiunea înștiințării acesteia cu privire la schimbarea sediului ales de pârâtă pentru comunicarea actelor de procedură, prin scrisoare recomandată, în condițiile în care reprezentantului convențional al părții i s-a înmânat personal, în ședință publică, un exemplar al răspunsului la interogatoriu depus de pârâtă, care menționa noul sediu procesual ales al acesteia, astfel că a putut lua cunoștință, prin simpla lecturare a actului de procedură, de schimbarea intervenită.

Față de cele arătate, întrucât actul de procedură prin care pârâta a încunoștințat prima instanță cu privire la schimbarea sediului ales trebuie privit ca valabil, acesta impunea în sarcina organului judiciar obligația de a da curs solicitării părții, în sensul comunicării hotărârii judecătorești la noul sediu procesual ales.

Ca atare, realizarea procedurii de comunicare a hotărârii primei instanțe la vechiul sediu ales al pârâtei, este lovită de nulitate, cum în mod corect a apreciat și instanța de apel, întrucât s-a efectuat cu încălcarea art. 158 și art. 172 C. proc. civ., împiedicând partea să ia cunoștință de hotărârea pronunțată împotriva sa și, implicit, să își exercite drepturile procedurale în legătură cu formularea căii de atac prevăzute de lege.

În același timp, în absența unei comunicări valabile la sediul ales al pârâtei, termenul de apel prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ. nu a început să curgă, concluzia instanței de prim control judiciar, în sensul că nu se poate reține depășirea acestuia, fiind dată cu aplicarea corectă a regulilor procedurale referitoare la comunicarea actelor de procedură, schimbarea locului citării și termenul de apel.

Pentru argumentele expuse, se constată caracterul neîntemeiat al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă existența unor motive contradictorii, "în totală neconcordanță cu prevederile legale în materia revendicării mobiliare, cu probele din dosar, dar și cu prevederile în materia contabilității".

Înalta Curte reamintește, cu acest prilej, că motivul de casare constând în existența unor motive contradictorii cuprinse în hotărâre vizează ipoteza unei contradicții între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele caracterul fondat al acesteia, ori ipoteza unei contradicții între considerente și dispozitiv, în situația în care acțiunea este admisă prin dispozitiv, iar în considerente se justifică o soluție de respingere sau invers.

Pe de altă parte, trebuie arătat faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a răspunde fiecărei critici sau apărări formulate și nu de a răspunde în detaliu tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care au învestit instanța.

Prin urmare, judecătorul trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că instanța nu își însușeste punctul de vedere al părții cu privire la interpretarea unor dispoziții legale nu echivalează cu nemotivarea, ci poate fi, eventual, analizată din perspectiva interpretării greșite a legii, în limitele controlului de legalitate pe care instanța de recurs este îndreptățită să îl efectueze.

Pe de altă parte, interpretarea probatoriului este specifică fazelor devolutive ale procesului și nu se integrează controlului pe care instanța de recurs îl realizează, în scopul verificării conformității hotărârii recurate cu regulile de drept, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, raportat la argumentele expuse în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată caracterul neîntemeiat al acestuia.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii penale nr. 1424/17.06.2022 pronunțate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2022, precum și a dispozițiilor art. 563 și art. 1345 C. civ.

În dezvoltarea primei critici, recurenta susține că în dosarul penal deschis ca urmare a plângerii intimatei s-a reținut că CMR-ul din 04.04.2017 și înscrisurile subsecvente nu sunt falsificate, ci sunt emise în justificarea unui raport comercial real și concret, astfel că aceste chestiuni de drept tranșate de instanța penală se impun cu autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

Referitor la această critică, care va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează pretinse neregularități procedurale, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Textul are în vedere hotărâri prin care se rezolvă fondul acțiunii penale, categorie în care nu se include hotărârea prin care judecătorul de cameră preliminară soluționează plângerea formulată în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale.

În cauză, prin ordonanța din 28.02.2022, dată în dosarul nr. x/2021, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) (fapta nu există) și art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. (fapta nu e săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, iar prin încheierea penală nr. 1424/17.06.2022 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) din C. proc. pen., s-a respins plângerea formulată de petenta C. împotriva ordonanței de clasare.

Raportat la soluția pronunțată în cauza penală, Înalta Curte constată că ordonanța de clasare, menținută de judecătorul de cameră preliminară, nu poate fi opusă instanței civile în baza art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.

Într-adevăr, clasarea nu împiedică antrenarea altor forme de răspundere de natură extrapenală, în fața instanțelor competente, însă, într-o astfel de situație, dezlegările instanței penale care a exercitat controlul judiciar asupra soluției date de procuror nu prezintă relevanță în fața instanței civile, învestite cu o acțiune în revendicare mobiliară, întrucât acestea au privit întrunirea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și nicidecum stabilirea conținutului raportului juridic născut între părți în legătură cu bunurile care fac obiectul revendicării ori îndeplinirea condițiilor acțiunii în revendicare, conform art. 563 C. civ., ori ale restituirii ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză.

Cu atare, împrejurarea că organele judiciare penale au reținut că nu se poate stabili din punct de vedere criminalistic o eventuală falsificare materială a CMR-ului, iar o acțiune de falsificare nu poate fi identificată nici în privința actelor subsecvente, nu vine în contradicție cu concluzia instanței de apel, întemeiată pe probatoriul administrat în cauză, în sensul că nu s-a făcut faptului că bunurile pretins achiziționate de reclamantă au intrat pe teritoriul României și au fost evidențiate în contabilitatea acesteia, iar subsecvent, au fost preluate în depozit de către pârâtă.

În consecință, Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat al motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la critica prin care recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 563 și art. 1345 C. civ., Înalta Curte constată că, deși formal, pretinde greșita aplicare a unor dispoziții de drept material care reglementează condițiile acțiunii în revendicare și ale îmbogățirii fără justă cauză, recurenta urmărește în realitate reinterpretarea probatoriului și schimbarea situației de fapt, ceea ce nu îi este permis instanței de recurs, ținând cont de împrejurarea că instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat și de limitele în care se exercită controlul de legalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Față de cele anterior expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea intimatei-pârâte C. S.R.L.privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factură fiscală și extras de cont din 16.11.2023 .

Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 2.380 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin administrator judiciar CII B., împotriva încheierii din 22 ianuarie 2024 și deciziei nr. 71/2024 - A din 18 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2024.