Decizia nr. 1726/2024 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2016 reclamantele A. și B. au chemat în judecată pârâții C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, B.E.J.A. D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul mandatului avocațial încheiat prin mandatar legal C. S.A., pe seama E., prin intermediul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, să constate dreptul reclamantelor de a încasa suma de 1.220.497,09 RON, cu titlu de onorariu avocațial fix, parțial și onorariu de succes, parțial (cuantumul total agreat al acestora fiind de 472.595,74 RON pentru onorariu avocat fix și de 886.364,89 RON pentru onorariu avocat de succes) și să oblige pârâții C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și E., în solidar, la plata sumei de 138.595,74 RON, reprezentând diferența de onorariu. Totodată, reclamantele au solicitat ca, în cazul în care se va considera că suportarea onorariului de avocat fix și de succes este în sarcina E. și/sau Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România pentru întreaga sumă de 1.359.092,83 RON, cererea are natura unei acțiuni în realizare. În subsidiar, reclamantele au solicitat, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, să se constate dreptul acestora la suma de 1.220.497,09 RON, cu titlu de onorariu de avocat fix parțial și onorariu de succes parțial și să oblige pârâții la plata diferenței de onorariu, respectiv a sumei de 138.595,74 RON, cu titlu de onorariu de avocat fix parțial și onorariu de succes parțial. În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 969 alin. (2), art. 1.532 și urm. din C. civ. de la 1864, art. 1.345 C. civ., Acordul Multilateral între birourile naționale, ale Asigurătorilor din Statele Membre ale Spațiului Economic European, Regulamentul General al Consiliului Birourilor, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 (Roma I), Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II), art. 1.071, art. 1.080 C. proc. civ., Statutul Profesiei de Avocat și Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Prin încheierea din 18 ianuarie 2016 s-a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 200 alin. (2) raportat la art. 136 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată la 28 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016*. Prin încheierea din 7 iulie 2016 au fost respinse excepțiile inadmisibilității capătului I din petitul I și petitul II din cererea de chemare în judecată și prescripției dreptului material la acțiune. Prin încheierea din 21 septembrie 2016 s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (2) și art. 394 alin. (2) C. proc. civ., amânarea pronunțării la 5 octombrie 2016, dată la care, prin sentința civilă nr. 6001, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată și s-a luat act de faptul că pârâții și-au rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 21 septembrie 2016, au formulat apel reclamantele A. și B.. Totodată, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din 7 iulie 2016 pârâții C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și E. au declarat apel incident. Prin încheierea din 25 iunie 2020 s-a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, până la soluționarea definitivă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curții de Apel din Milano. La data de 14 iunie 2021 reclamantele au depus la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei iar, la termenul de judecată din 30 septembrie 2021, pârâta C. S.A. a invocat excepția perimării, dispunându-se amânarea cauzei pentru ca apelantele-reclamante să depună înscrisuri suplimentare și să își pregătească apărările privitor la excepția invocată. Prin decizia civilă nr. 1702/A/2021 din 28 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția perimării, constatându-se perimate apelurile formulate de reclamante și de către pârâți.

Împotriva acestei decizii reclamantele A. și B. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin decizia nr. 1851 din 4 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantelor, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății apelului reclamantelor.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1087A din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamante împotriva încheierii de ședință din 21 septembrie 2016. Totodată, a fost respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanta B. împotriva sentinței civile nr. 6001/05.10.2016. A fost admis apelul principal formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, fiind schimbată în parte sentința civilă atacată, cu consecința admiterii în parte a cererii întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, formulate în contradictoriu cu pârâta C. S.A., astfel cum a fost precizată. Astfel, a fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 200.558,19 RON, reprezentând onorariu fix. A fost constatat dreptul reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., la onorariul fix în cuantum de 98.709 RON. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată (acțiune în realizare și acțiune în constatare), formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., întemeiată pe răspundere civilă contractuală, având ca obiect onorariul de succes. A fost respinsă, cererea de chemare în judecată (acțiune în realizare și acțiune în constatare), formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta E., ca existând autoritate de lucru judecat. De asemenea, a fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 6.597,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate în primă instanță, reprezentând taxă judiciară de timbru. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Totodată, au fost obligate apelantele-reclamante la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, la data de 26 septembrie 2023, reclamantele A. și B. au formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând diferența onorariului de succes, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel. De asemenea, au fost solicitate cheltuieli de judecată. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au invocat incongruența motivelor de apel. S-a învederat că motivarea instanței de apel, în sensul că plata onorariului avocațial fix este justificată, nu însă și plata onorariului de succes, este în contradicție atât cu constatarea faptului că, în urma respingerii contestației la executare formulate împotriva executării silite demarate în dosarul de executare nr. 929/2013, parte din onorariul de succes perceput a rămas în posesia reclamantei, nefiind contestată de pârâtă, cât și cu însăși reținerea instanței de apel asupra existenței mandatului avocațial. Astfel, instanța de apel a reținut că, în temeiul aceluiași mandat avocațial acordat reclamantei în dosarul penal, a fost emisă factura nr. x/11.04.2011, pentru suma de 472.727,94 RON, reprezentând onorariu avocațial fix și factura fiscală nr. x/11.04.2011, pentru suma de 886.364,89 RON, reprezentând onorariu avocațial de succes, pentru ca, în cele din urmă, să decidă că nu s-a făcut dovada existenței unui acord de voință cu privire la cuantumul onorariului de succes. Or, potrivit reclamantelor, instanța de apel a omis că onorariul de succes solicitat în prezentul dosar reprezintă doar o diferență din totalul onorariului de succes facturat pentru asistența juridică și reprezentarea în dosarul penal nr. x/2010, parte din acest onorariu de succes fiind încasat încă din anul 2013. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele au criticat concluzia instanței de apel în ceea ce privește neincidența dispozițiilor art. 970 C. civ. 1864 și art. 255 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva nemotivării acesteia. Totodată, reclamantele au invocat aplicarea greșită a art. 970 C. civ. 1864, susținându-se că practicile statornicite între părți nu pot fi aplicate trunchiat, prin retinerea unui element contractual, onorariul fix, în timp ce un alt element contractual, onorariul de succes, este înlăturat. În acest sens, s-a reiterat faptul că, prin transmiterea e-mailului și comunicarea ofertei de mandat avocațial, pârâta și-a exprimat acordul cu privire la contractarea în condițiile anterioare, deci implicit și cu privire la existența și cuantumul onorariului de succes. Or, raportat la contractele de asistență juridică încheiate anterior între părți, instanța de apel a constatat temeinicia cererii de acordare a onorariului fix, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a reținut că aceleași practici nu pot face dovada onorariului de succes. Au mai apreciat reclamantele că recunoașterea de către pârâtă a facturii fiscale nr. x/11.04.2011, aferente onorariului fix, nu reprezintă altceva decât o recunoaștere a întregii datorii a pârâtei față de reclamantă, în pofida împrejurării că factura fiscală nr. x/11.04.2011, aferentă onorariului de succes, deși înregistrată în contabilitatea pârâtei, nu a fost recunoscută ca obligație de plată. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 5 octombrie 2023 sub nr. x/2023. La data de 11 decembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. S.A., prin care s-a invocat, cu titlu prealabil, că, deși recursul a fost formulat de către ambele reclamante, criticile nu vizează și soluția de respingere, ca nefondat, a apelului formulat de reclamanta B. împotriva sentinței prin care s-a respins cererea acesteia ca neîntemeiată. Prin urmare, sub acest aspect, intimata-pârâtă a apreciat că recursul reclamantei B. este nul. De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Odată cu întâmpinarea, pârâta C. S.A. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1087A din 22 iunie 2023 și a încheierii pronunțate la 30 martie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., apreciindu-se că aceste hotărâri sunt nelegale sub aspectul refuzului instanței de apel de a reanaliza excepția perimării apelurilor principale și al respingerii excepției/apărării privind necompetența generală a instanțelor române. În ceea ce privește încheierea pronunțată la 30 martie 2023, pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. În dezvoltarea criticii, s-a arătat că, la termenul din data de 30.03.2023, pârâtele au solicitat instanței de apel să reia judecata din momentul invocării intervenirii în cauză a incidentului perimării apelurilor și să analizeze îndeplinirea condițiilor perimării apelurilor, respectiv să procedeze în sensul celor ce i-au fost imputate prin decizia de casare. Or, prin încheierea recurată, instanța de apel, în mod nelegal, a respins cererea, argumentând că instanța de recurs, admițând recursul, a soluționat și excepția de perimare în sensul respingerii acesteia ca nefondată. Prin urmare, a concluzionat pârâta că instanța de apel, refuzând să reia judecata de la momentul invocării incidentului perimării, în sensul analizării întrunirii condițiilor perimării apelurilor, a încălcat îndrumările deciziei de casare. În ceea ce privește decizia civilă nr. 1087A din 22 iunie 2023, pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din perspectiva respingerii excepției/apărării de fond privind necompetența generală a instanțelor române. S-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 31 și 8 pct. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, art. 1.071 C. proc. civ., precum și ale art. 235 din același cod, față cele statuate cu caracter interlocutoriu prin încheierea din 25.06.2020, instanța de apel reținând greșit că, în condițiile în care litigiul dedus în fața instanțelor italiene a fost soluționat definitiv, nu se mai pune problema unei coparticipări procesuale, nemaijustificându-se soluția de declinare a competenței în favoarea instanțelor italiene. Or, în opinia pârâtei, din motivarea instanței, rezultă că declinarea s-ar fi justificat în cazul în care cele două procese ar mai fi fost pendinte, adică exact contrariul a ce stabilise anterior, prin încheierea interlocutorie din 25.06.2020. Prin urmare, soluția instanței de apel este nelegală, având în vedere că, din interpretarea dispozițiilor art. 31 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, nu rezultă condiția ca cele două cauze să fie pendinte. Mai mult, pârâta a arătat că, în cazul constatării competenței instanței străine, soluția nu este de declinare, ci de respingere a cererii ca nefiind de competența instanțelor române, astfel cum a reținut chiar instanța de apel prin încheierea din 25.06.2020. La data de 7 februarie 2024 s-a înregistrat la dosar întâmpinarea la recursul incident și respectiv răspunsul la întâmpinare formulate de recurentele-reclamante A. și Asociații și B.. În cadrul întâmpinării, cu privire la primul motiv de recurs al pârâtei, s-a invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la perimare, raportat la Decizia nr. 1851 din 4 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte în primul ciclu procesual, prin care s-a analizat incidența perimării apelului reclamantelor și s-a dispus continuarea judecării apelului, și nu reluarea judecății, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de apel. De asemenea, referitor la chestiunea prealabilă invocată de pârâtă, respectiv a nulității recursului formulat de reclamanta B., s-a arătat că instanța de apel a respins apelul formulat de această reclamantă, în considerarea faptului că patrimoniul societății de avocatură este distinct de cel al avocaților care o constituie, precum și că, prin recursul formulat, nu a fost contestată această soluție. Prin formularea recursului și de către reclamanta B. s-a intentionat a se evita o eventuală discutie a calitătii societătii de avocatură în raporturile cu clienții. Astfel, s-a solicitat ca, în măsura în care instanța de recurs va aprecia, similar instanțelor de fond că, în continuare, raportul juridic îndreptățește reclamanta societate de avocați la a avea calitatea de parte în prezentul litigiu, să se ia act de calitatea B. de simplu reprezentant/avocat coordonator al societătii. În schimb, pentru cazul în care instanța de recurs ar aprecia că prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile și, prin urmare, că recursul nu ar fi trebuit formulat de către societatea de avocatură, ci de către reprezentantul acesteia, s-a solicitat să se constate că acest aspect a fost realizat. Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 9 aprilie 2024, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu s-au prevalat de acest drept. În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 8 octombrie 2024. Constituită în completul de filtru, Înalta Curte, stabilind ordinea de soluționare a excepțiilor, potrivit art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului principal declarat de reclamantele B. și A. propusă prin raportul privind admisibilitatea în principiu, reținând următoarele: Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs. Obligația părții recurente de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate. Indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu se sancționează cu nulitatea recursului, însă invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Cu privire la recursul reclamantelor B. și A., întemeiat formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține inexistența motivelor de nelegalitate. Deși recurentele-reclamante invocă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv existența unor omisiuni sau contradicții ale deciziei atacate, din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare. În fapt, reclamantele susțin existența unor pretinse considerente contradictorii ce vizează constatările instanței de apel cu privire la caracterul nedovedit al onorariului de succes, prin raportare la probatoriul administrat în cauză și interpretarea acestuia prin decizia atacată. Totodată, recurentele-reclamante au mai susținut că instanța de apel a omis că onorariul de succes pretins reprezintă o diferență din totalul onorariului de succes facturat pentru asistența juridică și reprezentarea în dosarul penal nr. x/2010, parte din acesta fiind încasat încă din anul 2013, fiind făcute trimiteri la acordul de voință al părților cu privire la serviciile juridice prestate în baza mandatului avocațial. Criticile, astfel cum au fost formulate, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce nu se susține lipsa motivării soluției din dispozitiv și nici cuprinderea unor considerente contradictorii în raport cu soluția pronunțată ori care, prin argumentele expuse, s-ar exclude reciproc în raport cu pretențiile deduse judecății. Toate argumentele vizează, în realitate, considerentele instanței de apel referitoare la evaluarea situației de fapt și a probatoriilor vizând acordul părților cu privire la stabilirea onorariului avocațial pentru serviciile juridice prestate în cadrul dosarului penal nr. x/2010 . Mai mult, referirile la reinterpretarea probatoriului țin de temeinicia hotărârii atacate, aspecte ce nu pot avea aptitudinea de a declanșa un control de legalitate în raport de motivul invocat. Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Prin urmare, se constată că în cauză criticile formulate nu configurează niciuna din ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurentele-reclamante în cuprinsul memoriului de recurs. Nici celelalte susțineri circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi convertite într-un veritabil motiv de recurs. În dezvoltarea acestui motiv de casare, s-a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și art. 255 alin. (3) C. proc. civ., reclamantele susținând că practicile statornicite între părți nu pot fi aplicate trunchiat, prin retinerea unui element contractual, onorariul fix, și înlăturarea celuilalt element contractual, respectiv onorariul de succes. Recurentele-reclamante au criticat faptul că, deși, pe de o parte, instanța de apel, raportându-se la contractele de asistență juridică încheiate anterior, a constatat temeinicia cererii de acordare a onorariului fix, pe de altă parte, a reținut că aceleași practici statornicite între părți nu pot face dovada onorariului de succes. Potrivit recurentelor, recunoașterea de către pârâtă a facturii fiscale aferente onorariului fix, nu reprezintă altceva decât o recunoaștere a întregii datorii față de reclamantă, în pofida faptului că factura aferentă onorariului de succes, deși înregistrată în contabilitatea pârâtei, nu a fost recunoscută ca obligație de plată. Motivul de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial, însă recurentele nu invocă, în realitate, o restrângere nejustificată a aplicării prevederilor legale corespunzător situației de fapt reținute prin decizia atacată prin referire la raționamentele logico-juridice ale instanței de apel din decizia recurată. Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au făcut trimiteri la situația de fapt reținută cu privire la uzanțele și practicile statornicite între părți vizând stabilirea onorariului avocațial, astfel de critici neputând însă forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu reprezintă decât aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și nu se circumscriu motivului de casare invocat. În motivarea căii extraordinare de atac examinate, recurentele-reclamante, sub pretextul invocării art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu fac decât să își prezinte nemulțumirea față de soluția pronunțată, fără a combate în substanța lor considerentele deciziei atacate ce vizează nedovedirea existenței unei înțelegeri între părți în ceea ce privește perceperea onorariului de succes. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege. Așadar, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că autoarele acestuia nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac. În calea de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept incidente. Prin urmare, întrucât modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurentele-reclamante nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., în cauză nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate potrivit art. 489 alin. (3) din același cod, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod va constata nulitatea căii extraordinare de atac declarate de reclamantele B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1087 A din 22 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Bucuresti, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016. Având în vedere soluția de anulare a recursului principal, în temeiul dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 491 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași decizii, cât și a încheierii din 30 martie 2023 pronunțate de aceeași instanță de apel.