ÎCCJ, decizie (scj.ro #201028)

Suspendarea judecății apelului în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012. Stabilirea unor obligații în sarcina reclamantului pentru repunerea cauzei pe rol. Nelegala constatare a perimării căii de atac

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Unele incidente procedurale

Index alfabetic: acțiune în pretenții

onorariu de avocat

suspendarea judecății căii de atac

cerere de amânare a judecății

dreptul la apărare

hotărâre de perimare

recurs

C. proc. civ., art. 13, art. 222, art. 416, art. 418

Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. 30 alin. (1), art. 53

Pentru a interveni perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului este urmarea culpei părții, ce nu a acționat în acest scop, deși exista posibilitatea să o facă, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

În cazul în care instanța a dispus suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, până la soluționarea definitivă a litigiului ce forma obiectul unui dosar aflat pe rolul unei instanțe judecătorești străine, stabilind că pentru repunerea cauzei pe rol partea trebuie să îndeplinească, în prealabil, obligațiile procesuale privind obținerea unui certificat european și depunerea la dosar a traducerii legalizate în limba română a hotărârii judecătorești, este nelegală hotărârea instanței de apel de constatare a perimării căii de atac.

Aceasta întrucât culpa procesuală și prezumția de desistare nu pot fi apreciate în raport cu data soluționării cauzei de către instanțele străine, ci în raport cu condițiile și obligațiile procesuale impuse pentru reluarea judecății ce nu puteau fi în mod obiectiv îndeplinite odată cu pronunțarea hotărârii care a justificat suspendarea judecării cauzei.

Așadar, prin hotărârea pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 416 C. proc. civ. instanța de apel nu a respectat și aplicat corect normele legale incidente în cauză și, analizând suspendarea din perspectiva condițiilor de intervenire a perimării, în mod nelegal a reținut că termenul de perimare ar fi fost împlinit.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1851 din 4 octombrie 2022

, reclamantele S.C.A. A. și B. au chemat în judecată pârâții C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Romania, B.E.J. D. și E., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul mandatului avocațial încheiat prin mandatar legal C. S.A., pe seama E., prin intermediul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, să constate dreptul reclamantelor la suma de 1.220.497,09 lei, cu titlu de onorariu avocațial fix, parțial, și onorariu de succes, parțial (cuantumul total agreat al acestora fiind de 472.595,74 lei pentru onorariu avocat fix și de 886.364,89 lei pentru onorariu de avocat de succes) și să oblige pârâții C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Romania și E., în solidar, la plata sumei de 138.595,74 lei, reprezentând diferența de onorariu.

În subsidiar, reclamantele au solicitat, în temeiul îmbogățirii fără justă valoare, să se constate dreptul acestora la suma de 1.220.497,09 lei, cu titlu de onorariu de avocat fix parțial și onorariu de succes parțial și să oblige pârâții la plata diferenței de onorariu, respectiv a sumei de 138.595,74 lei, cu titlu de onorariu de avocat fix parțial și onorariu de succes parțial.

În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 969 alin. (2), art. 1532 și urm. C. civ. 1864, principiul îmbogățirii fără justă cauză, prevedere actual reglementată de art. 1345 C. civ., Acordul Multilateral între birourile naționale ale asigurătorilor din statele membre ale Spațiului Economic European, Regulamentul General al Consiliului Birourilor, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 (Roma I), Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II), art. 1071, art. 1080 C. proc. civ., Statutul profesiei de avocat și Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat.

Prin încheierea din 18.01.2016, instanța a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, în temeiul art. 200 alin. (2) raportat la art. 136 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată la 28.01.2012 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2016*.

Prin încheierea din 7 iulie 2016, instanța a respins excepțiile inadmisibilității capătului I din petitul I și petitul II din cererea de chemare în judecată și prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 21.09.2016, instanța, în temeiul art. 396 alin. (2) și art. 394 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea pronunțării la 5 octombrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 6001 din 05.10.2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016*,

instanța a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată.

2.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 21.09.2016, reclamantele au formulat apel

, prin care au solicitat admiterea căii de atac și, în rejudecarea cauzei, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Totodată, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din 07 iulie 2016 pârâții C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și E. au declarat apel incident.

Prin încheierea din 25.06.2020 s-a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, până la soluționarea definitivă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curții de Apel din Milano.

La data de 14.06.2021, reclamantele au depus la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei, iar la termenul de judecată din 30.09.2021, pârâta C. S.A. a invocat excepția perimării, dispunându-se amânarea cauzei pentru ca apelantele-reclamante să depună înscrisuri suplimentare și să-și pregătească apărări corespunzătoare privind această excepție.

Prin

decizia civilă nr. 1702/A/2021 din 28.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016*,

s-a admis excepția perimării și s-au constatat perimate apelurile formulate.

S.C.A. A. și B. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

prin care au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurentele au relevat încălcarea de către instanța de apel a dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituția României prin respingerea cererii de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convențional al apelantelor-reclamante și a principiului contradictorialității, întrucât nu au avut posibilitatea de a pune concluzii pe excepția perimării.

Potrivit recurentelor, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 416 C. proc. civ., întrucât în cauză nu este fondată excepția perimării, suspendarea cauzei fiind dispusă din oficiu în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, ca urmare a hotărârii ce urma a fi pronunțată de Curtea de Apel din Milano în dosarul nr. x/2019.

În continuare, recurentele menționează că, în contextul aplicării suspendării facultative, instanței de apel îi revenea obligația de a verifica măsura în care lăsarea în nelucrare a cauzei este urmarea culpei părților, respectiv a S.C.A. A. și a reclamantei, în caz contrar nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 416 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs suplimentare, depuse la 6 decembrie 2022, recurentele susțin că în ceea ce privește excepția perimării, în mod greșit a apreciat instanța de apel că este imputabilă acestora necomunicarea în timp util a deciziei Curții de Apel din Milano.

În continuare, recurentele apreciază că, având în vedere specificul comunicării electronice, care necesită, de asemenea, confirmarea de primire, pentru a opera valabil comunicarea actelor de procedură, lăsarea în nelucrare a procesului nu este consecința culpei S.C.A. A., nefiind îndeplinite cerințele prevăzute la art. 416 C. proc. civ., pentru a opera sancțiunea perimării.

La 6 ianuarie 2022 intimata

C. S.A.

a formulat întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin întâmpinarea depusă la 10

ianuarie

2022, intimata E.

a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 7 februarie 2022 recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimate,

prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestora.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamante și s-a acordat termen de judecată în ședința publică din 4 octombrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Recurentele-reclamante critică decizia pronunțată de instanța de apel, prin care s-a constatat perimarea apelului principal declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 6001 din 5 octombrie 2016 și a încheierii din 21 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă.

În ce privește cadrul judecății în recurs, Înalta Curte formulează observația că prin aceeași decizie recurată s-a constatat și perimarea apelurilor incidente declarate de pârâte, soluție care nu a fost recurată de acestea.

Recursul reclamantelor este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurentele au invocat, în cadrul acestui motiv de recurs, încălcarea de către instanța de apel a dreptului la apărare în dezbaterea, în condiții de oralitate și contradictorialitate, a excepției de perimare și a apărărilor privind modalitatea de comunicare a actelor de procedură de către instanțele italiene părților din procesul respectiv, care nu coincid decât parțial cu părțile din litigiul pendinte.

De asemenea, s-a invocat greșita aplicare a art. 416 C. proc. civ. privind perimarea apelului, avându-se în vedere temeiul suspendării judecării cauzei, respectiv dispozițiile art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, precum și lipsa analizei corespunzătoare a culpei procesuale pentru lăsarea în nelucrare a cauzei.

Înalta Curte reține că la termenul din 28 octombrie 2021, când s-a pronunțat hotărârea atacată, cererea apelantei-reclamante B. - titular al căii de atac alături de societatea de avocatură reprezentată - de amânare a judecării cauzei, motivată de problemele de sănătate, urmare a infectării cu virusul SARS-COV-2, a fost respinsă, deși părțile prezente nu s-au opus la acordarea unui nou termen de judecată, instanța de apel apreciind că actele medicale depuse la dosar nu probau o imposibilitate obiectivă de prezentare la termenul de judecată respectiv.

Înalta Curte reține că instanța sesizată nu este, într-adevăr, obligată să admită cererea pentru lipsă de apărare, având dreptul de a aprecia asupra temeiniciei motivelor invocate, în condițiile art. 222 C. proc. civ. și de a respinge cererea dacă nu este întemeiată.

Cu toate acestea, dispoziția instanței nu se poate circumscrie unei puteri discreționare, dreptul la apărare fiind garantat constituțional, instanța având îndatorirea să asigure respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

La termenul anterior din 30 septembrie 2021, instanța de apel îi pusese în vedere apelantei-reclamante obligația de a depune certificatul prevăzut de Regulamentul UE nr. 1215/2012, din care să rezulte când a rămas definitivă hotărârea în legătură cu care s-a dispus suspendarea, pentru a se putea aprecia asupra duratei suspendării cursului perimării, potrivit art. 418 C. proc. civ..

Instanța de apel a admis excepția perimării, reținând nedovedirea apărărilor reclamantelor, fără a exista posibilitatea susținerii acestora.

Înalta Curte reține că reclamanta-recurentă a fost prejudiciată și i s-a îngrădit dreptul de apărare prevăzut la art. 13 C. proc. civ., întrucât cererea de acordare a unui alt termen de judecată nu a fost analizată și în ce privește existența motivelor temeinice care nu erau imputabile părții, determinate de restricțiile impuse de lege și măsurile de carantinare ce au împiedicat îndeplinirea obligațiilor impuse de instanță la termenul de judecată anterior, în vederea soluționării legale a excepției perimării.

Totodată, Înalta Curte, raportat la cursul judecății în apel, constată că în cauză nu s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 416 C. proc. civ., criticile recurentelor fiind întemeiate.

Suspendarea reprezintă un incident procedural survenit în cursul judecății și are ca efect sistarea temporară a procedurii.

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., apelul se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

Perimarea reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecata litigiului.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului este urmarea culpei părții, ce nu a acționat în acest scop, deși exista posibilitatea să o facă, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel, care a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 416 C. proc. civ., nu a respectat și aplicat corect normele legale incidente în cauză și, analizând suspendarea din perspectiva condițiilor de intervenire a perimării, în mod nelegal a reținut că termenul de perimare ar fi fost împlinit.

Suspendarea judecării apelului reclamantelor pusă în discuția părților, din oficiu, de curtea de apel la termenul din 11 iunie 2020, s-a dispus prin încheierea de ședință din 25 iunie 2020, în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, până la soluționarea definitivă a litigiului ce forma obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curții de Apel din Milano.

Instanța de apel a motivat că, dosarul nr. x/2019 fiind soluționat definitiv de Curtea de Apel din Milano în data de 27 octombrie 2020, nu mai subzistau motivele de suspendare a judecății și, prin urmare, a încetat și suspendarea cursului perimării, astfel încât momentul de debut al termenului de perimare fiind 27 octombrie 2020, acesta s-a împlinit la 27 aprilie 2021 și a operat de drept, cererea de repunere pe rol a cauzei formulate de reclamante după împlinirea termenului de perimare, respectiv din data de 11 iunie 2021 fiind lăsată nesoluționată.

Înalta Curte subliniază că perimarea, fiind o sancțiune procesuală care tinde să lipsească de efecte actul de procedură de sesizare a instanței de control judiciar, din pricina conduitei procesuale lipsite de stăruință a părții care a învestit instanța, poate interveni doar în ipoteza în care partea se află într-o incontestabilă culpă procesuală.

Instanța de apel s-a raportat exclusiv la regula că judecata se reia la momentul dispariției cauzei care a condus la suspendarea pricinii, încetarea cauzei de suspendare fiind necesar a fi semnalată instanței, potrivit principiului disponibilității, prin cererea formulată de partea interesată.

Instanța de apel stabilise, însă, anterior obligația de a îndeplini actul de procedură în vederea reluării judecății, în temeiul dispozițiilor art. 10 C. proc. civ., în anumite condiții ce nu puteau fi în mod obiectiv îndeplinite odată cu pronunțarea hotărârii care a justificat suspendarea judecării cauzei.

Prin decizia recurată s-a stabilit în mod greșit că termenul de perimare curge de la data pronunțării deciziei instanțelor italiene (27 octombrie 2020), de când părților le revenea obligația de a cere repunerea pe rol sub sancțiunea perimării, ignorându-se încheierea de ședință a curții de apel din 25 iunie 2020, prin care reluarea judecății după suspendare a fost condiționată de îndeplinirea unor obligații procesuale și anume, depunerea hotărârilor pronunțate de instanțele italiene în copie care să întrunească condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acestora, a unui certificat eliberat în conformitate cu art. 53 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, precum și a traducerilor în limba română certificate de un traducător autorizat a acestor înscrisuri.

De asemenea, Înalta Curte reține că, după suspendarea judecării cauzei, termenul de perimare își reia cursul său firesc după încetarea suspendării și curge împotriva părții care ar fi trebuit să ceară repunerea pe rol, în măsura în care era în cunoștință de cauză și în măsură să ceară redeschiderea judecății.

Deși părțile litigante erau datoare să țină sub observație procesul în legătură cu care s-a dispus suspendarea, în aprecierea culpei procesuale prezenta relevanță lipsa unei identități a raporturilor juridice între părțile litigante, litispendența internațională fiind parțială. Prin urmare, în mod greșit au fost înlăturate, fără a fi analizate prin hotărârea recurată, apărările reclamantelor privind exercitarea efectivă a dreptului de acces la actele dosarului, precum și comunicarea hotărârii definitive pronunțate de instanțele italiene către părți.

Totodată, eliberarea unui certificat european, în temeiul art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, presupunea o procedură distinctă, ulterioară pronunțării hotărârii judecătorești, de competența instanței care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se invocă, aspect cunoscut instanței de apel care a dispus eliberarea unui asemenea certificat, cu privire la încheierea de suspendare a judecății din 14 septembrie 2017, prin încheierea de ședință din 7 iunie 2018.

Prin urmare, sesizată cu excepția perimării, în aceste coordonate prestabilite în legătură cu cererea de repunere pe rol a cauzei, instanța de apel ar fi trebuit să verifice măsura în care era cazul unei lăsări a pricinii în nelucrare, în sensul unui rezultat exclusiv al dezinteresului manifest al reclamantelor care au declanșat procesul, prin ignorarea obligațiilor procesuale trasate imperativ și care le reveneau, în vederea asigurării finalizării judecății, obligații impuse și prin încheierea de ședință anterioară, din 30 septembrie 2021, cu concluzia că nu era împlinit termenul de perimare.

Astfel, pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul a fost admis și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia atacată a fost casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății apelului reclamantelor, urmând a fi analizate și cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată.