ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1666/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la data de 03.12.2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la predarea documentației tehnice, în conformitate cu art. 4.2 din contractul de antrepriză construcții încheiat la 28.07.2018, la plata avansului în cuantum de 12% din valoarea totală a contractului, potrivit art. 12.1 din contract, la plata unui prejudiciu în cuantum de 129.214,25 euro și a dobânzii legale remuneratorii aferente acestei sume, calculate până la data achitării efective a acestei sume.

Prin încheierea din 14.10.2020, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâtei și a prorogat discuția asupra probei cu expertiză contabilă.

Prin sentința civilă nr. 920/01.09.2021, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca lipsit de interes capătul de cerere referitor la predarea documentației tehnice, a admis excepția lipsei de interes pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata avansului în cuantum de 12% și l-a respins ca lipsit de interes; a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantei sumele de 53.408,00 euro, cu titlul de prejudiciu, la care se adaugă dobânda legală în cuantum de 6% pe an, calculată de la 03.12.2019 și până la data achitării efective și integrale a acestei sume, și de 3.749,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 14.10.2020 și a sentinței civile, pârâta a declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 57/19.04.2023, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți a respins apelul formulat împotriva încheierii din 14.10.2020, a admis apelul declarat împotriva sentinței civile atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 15.669,23 euro, precum și a dobânzii legale de 6% pe an, calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat intimata să achite apelantei suma de 3.844,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, a susținut că instanța de apel a admis în parte apelul și a diminuat obligația recurentei de a plăti prejudiciul de la suma de 53.408 euro la suma de 15.669,23 euro și a menținut obligația de a plăti dobânda legală de 6%/an aferentă sumei evocate, începând de la data introducerii acțiunii, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Potrivit recurentei, instanța de apel a menținut interpretarea tribunalului referitoare la clauza contractuală de la art. 4.2, considerând că aceasta instituie o obligație pură și simplă în sarcina sa, în calitate de beneficiar, și anume faptul că până cel mai târziu la data de 31.01.2019 să predea intimatei autorizația de construire modificată împreună cu proiectul tehnic de rezistență executiv; astfel, a fost respinsă interpretarea pe care a prezentat-o, respectiv aceea că este o obligație afectată de o condiție suspensivă (obținerea autorizației de construire modificate).

Recurenta a susținut că, instanțele au stabilit că întârzierea în obținerea autorizației de construire, abia la 08.05.2019, constituie o faptă ilicită ce îi este imputabilă, fiindu-i atrasă răspunderea sa contractuală, în baza art. 1.350 alin. (2) C. civ., context în care a fost obligată să repare prejudiciul de 15.669,23 euro, reprezentând salariile plătite de intimată celor trei angajați în perioada august- decembrie 2018, la care se adaugă și dobânda legală de 6%/an până la plata efectivă.

În continuare, a evidențiat că în luna aprilie 2019 a notificat unilateral intimatei, în temeiul art. 17.1, încetarea contractului, ca urmare a ivirii unui eveniment neprevăzut, însă instanța de apel a apreciat că recurenta este în culpă și că plata salariilor de către intimată a celor trei angajați a fost făcută în baza contractului aflat în discuție și în scopul executării acestuia, anticipând că va recupera costurile prin încasarea prețului.

Invocând nelegalitatea hotărârii recurate, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.266 alin. (1) C. civ. prin interpretarea strict literală a clauzei contractuale de la art. 4.2, paragraful 2, fără a ține seama de voința părților; or, instanța a omis faptul că eliberarea în sine a autorizației de construire nu ține de diligențele și voința sa directă, ci depinde în totalitate de un factor terț - autoritatea locală.

Cea de-a doua critică vizează aplicarea greșită a art. 1.350 alin. (2), coroborat cu art. 1.530 C. civ., în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre neexecutarea obligației și prejudiciul invocat de intimată, reprezentat de salariile plătite celor trei angajați în perioada august- decembrie 2018; potrivit recurentei, activitățile desfășurate de angajați nu se circumscriu obiectului contractului, iar prestațiile acestora au avut loc anterior datei de începere a executării, stabilită la 01.01.2019. În plus, a evidențiat că, plata salariilor nu a fost negociată de părțile litigante, iar încetarea contractului în aprilie 2019 nu reprezintă un impediment direct în recuperarea acestor costuri, deoarece activitatea celor trei salariați nu avea legătură directă cu obținerea autorizației de construire modificată și nici cu predarea proiectului tehnic la termenul limită - 31.01.2019.

O ultimă critică se referă la aplicarea greșită a art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1.516 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1.531 și art. 1.535 alin. (1) C. civ., în argumentarea căreia recurenta a susținut că instanța a apreciat eronat că se impune obligarea sa la plata unei dobânzi legale și că suma de 15.669,23 euro constituie o creanță certă și exigibilă și că aceasta are natura unor daune compensatorii, nicidecum a unei plăți pentru care părțile ar fi prevăzut un termen contractual.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 23.05.2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocată în mod formal de recurentă, deoarece deși face trimitere la mai multe norme de drept material încălcate sau aplicate greșit, cum ar fi art. 1.266 alin. (1), art. 1.350 alin. (2), coroborat cu art. 1.530 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1.516 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1.531 și art. 1.535 alin. (1) C. civ., precum și la interpretarea contractului de antrepriză construcții încheiat la 28.07.2018, aceasta doar reiterează motivele prezentate în cererea de apel, fără a identifica în ce a constat greșeala instanței devolutive ori a argumenta aplicarea greșită a normelor menționate; susținerile recurentei vizează în principal demonstrarea inexistenței culpei sale în neexecutarea obligației contractuale, atribuită unui factor terț - autoritatea locală -, considerând că respectiva clauză de la art. 4.2 este o obligație afectată de o condiție suspensivă, respectiv că salariile achitate angajaților în perioada august- decembrie 2018 nu au legătură cauzală cu neexecutarea obligației, deoarece activitatea acestora nu privea obiectul contractului și a avut loc înainte de termenul limită contractual; în plus, mai arată că instanța a apreciat eronat că se impune plata unei dobânzi legale și că suma de 15.669,23 euro ar constitui o creanță certă și exigibilă, opinia recurentei fiind în sensul că aceasta are natura unor daune compensatorii, nicidecum a unei plăți pentru care părțile ar fi prevăzut un termen contractual.

Așadar, recurenta-pârâtă nu propune un raționament care să invalideze aplicarea legii de către instanța de prim control judiciar care să poată fi analizat, ci urmărește o reevaluare a materialului probator în cauză, iar întreaga argumentație se focalizează pe lipsa culpei sale în generarea întârzierii obținerii autorizației.

Însă, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., deoarece, prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 57/19.04.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. - Sucursala Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2024.