ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1256/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.523.813.88 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de pârâtă, sumă ce urmează a se actualiza cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1310 din 5 iulie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.523.813,88 RON, cu titlu de despăgubiri, a dobânzii penalizatoare aferente debitului, calculată de la 2 februarie 2021 și până la plata efectivă a acestuia, precum și a sumei de 18.863,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta A. S.A. a declarat apel, solicitând, în principal, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1352 din 29 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 16.868,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a recurat această din urmă hotărâre, solicitând casarea ei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În susținere, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.270, 1.350, art. 2.017 alin. (2), art. 2.018 alin. (2), art. 2019 alin. (1) și ale art. 2.034 C. civ. pentru motivele ce succed.

Astfel, a arătat că statuările instantei de apel în sensul că recurenta nu a solicitat finanțatorului să transmită titlurile executorii sau să solicite redeschiderea executării silite este greșită și că, în acord cu prevederile art. 2.034 C. civ., intimata era cea care trebuia să o notifice asupra faptului că a renunțat la mandat.

Potrivit recurentei, instanța de prim control judiciar nu putea modifica contractul, în condițiile în care exista un acord expres al părților care reglementa drepturile și obligațiile acestora în procedurile de recuperare a debitelor și nu se putea considera că intimata nu este în culpă pentru motivul că recurenta ar fi cunoscut din anul 2016 încetarea executării silite. În acest sens, a subliniat că mandatele au fost încheiate în baza convenției nr. 156/2011, astfel că obligațiile intimatei trebuiau interpretate prin corelare cu acest contract, iar interpretarea art. 10.6 din convenție trebuia făcută după voința comună a părților, în sensul producerii unor efecte juridice.

A mai arătat că instanța de prim control judiciar a aplicat în mod greșit normele de interpretare a contractelor, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal, deoarece intimatei îi revenea obligația să răspundă pentru decizia de a renunța la executarea silită și să predea titlurile executorii înainte de împlinirea termenului de prescripție, în considerarea obligațiilor contractuale și a bunei-credințe.

A afirmat că în decizia recurată s-a reținut în mod greșit inexistența culpei intimatei motivat de o presupusă pasivitate a recurentei, de altfel, neprobată.

De asemenea, recurenta a criticat considerentele instanței de apel în cuprinsul cărora s-a reținut că intimata nu ar fi în culpă, întrucât nu a renunțat în mod clar la recuperarea creanțelor.

În susținere, autoarea căii de atac a arătat că părțile au stabilit convențional ca în situația în care intimata nu va continua executarea silită pornită împotriva garanților, aceasta are obligația de a preda recurentei titlurile executorii însoțite de o declarație specifică.

De asemenea, a precizat că dispozițiile art. 10.6 din convenție trebuiau interpretate cu bună-credință, în raport cu cerintele echității în contracte și conform scopului urmărit de părți, respectiv în sensul că în situațiile în care intimata înțelege să nu mai reia executarea silită împotriva debitorilor, aceasta este obligată să predea titlurile executorii în interiorul termenului de prescripție, astfel încât să poată continua procedura de recuperare a creanțelor.

În opinia recurentei, nu existau temeiuri pentru a se considera îndeplinită obligația prevăzută de art. 10.6 din Convenție și pentru a se reține că din culpa recurentei nu a intrat în posesia titlurilor deținute de intimată.

Mai mult, a susținut că art. 10.4 din convenție nu împiedica intimata să reia executarea silită, iar mandatul nu condiționa obligația de predare a titlurilor executorii de o solicitare expresă din partea recurentei, după renunțarea la executarea silită, intimata necomunicând în timp util titlurile executorii pentru a demara propriile proceduri de recuperare.

În continuare, a arătat că în mod eronat s-a reținut că intimata și-a executat cu bună-credință obligația de a întreprinde demersuri pentru recuperarea creanței, în condițiile în care aceasta a rămas în pasivitate în perioada ulterioară închiderii dosarelor de executare, fără a preda titlurile în discuție.

Astfel, a arătat că, în lipsa titlurilor executorii nu a putut învesti un executor judecătoresc cu o cerere de executare silită pentru a-și putea să realiza creanța. Modul în care părțile au înțeles să reglementeze aceasta obligație nu poate fi cenzurat de instanță, aceasta fiind învestită să aplice legea și nu să se exprime asupra oportunității revocării sau modificării contractului de mandat în ipoteza în care mandatarul ar fi comunicat încetarea, respectiv renunțarea la executarea silită.

A mai arătat că instanța a modificat în mod nelegal convenția, cerințele executării cu bună-credintă a contractului impunându-se instanței întocmai ca și părților, aceasta neputând să distorsioneze prin interpretare înțelesul evident al art. 10.6 din contract.

În final, a subliniat că prin convenție, intimata era obligată să predea titlurile în toate situațiile în care nu mai continua executarea silită și că intimata nu a răspuns solicitărilor sale repetate de comunicare a stadiului procedurilor de recuperare a creanțelor.

Pentru ca art. 10.6 din convenție să poată avea un efect, predarea titlurilor trebuia realizată în interiorul termenului de prescripție. Prin urmare, a apreciat că nu i se poate imputa o lipsă de diligență, în condițiile în care tocmai conduita culpabilă a intimatei a dus la producerea prejudiciului a cărui recuperare a fost solicitată prin acțiunea ce face obiectul prezentei cauze. Contrar celor reținute de către instanța de apel, culpa intimatei consta în starea de pasivitate care a dus la împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a executa silit garanții.

În opinia recurentei, împrejurarea că intimata nu a renunțat în mod clar la recuperarea creantei, nu justifica pasivitatea acesteia în reluarea executării silite sau predarea la timp a titlurilor executorii, iar aspectul că mandatul intimatei s-ar fi redus doar la participarea la distribuirea sumelor rezultate din valorificare nu prezenta relevanță, dacă intimata ar fi anunțat la timp încetarea executării și ar fi predat titlurile executorii pentru declanșarea de către recurentă a procedurilor de executare silită.

Faptul că intimata nu a insistat în executare reprezintă o renunțare neechivocă ce o obliga la predarea titlurilor. Așadar, intimata nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 10.6 din convenția nr. 156/2011.

Astfel, a apreciat că prin pasivitatea intimatei recurenta este prejudiciată în mod direct, fiind în imposibilitatea de a-și recupera sumele plătite cu titlu de garanție.

În final, recurenta a susținut că hotărârea apelată ignoră voința părților, golind de conținut clauzele contractuale și cauza pentru care convenția a fost încheiată în forma asumată de intimată, prin interpretări subiective și eronate.

De asemenea, a susținut că a decide că părțile nu ar fi putut modifica mandatul sau ca recurenta nu ar fi demarat executarea silită dacă ar fi fost anunțată asupra stadiului procedurilor de executare contravine modului în care părtile au configurat conventional drepturile și obligațiile. Nu se poate considera ca recurenta putea relua executarea silită, câtă vreme nu avea titlurile executorii.

A mai arătat că instanța de apel, reținând imposibilitatea modificării mandatului, a încălcat prevederile art. 2.017 alin. (2) C. civ., în temeiul cărora intimata, în calitate de mandatar, avea obligația să aducă la cunoștința recurentei, calitate de mandant, de îndată, încetarea executării silite.

De altfel, în opinia recurentei, soluția instanței de prim control judiciar contravine și prevederilor art. 2.019 alin. (1) și ale art. 2.034 C. civ., potrivit cărora intimata avea obligația de a da socoteală mandantului despre gestiune, respectiv de a notifica renunțarea la mandat, precum și dispozițiilor art. 2.018 alin. (2) C. civ., întrucât renunțarea la executarea silită reprezenta o împrejurare importantă, ce obliga intimata să o informeze, astfel încât să mandatul să poată fi modificat sau revocat.

În consecință, a apreciat că intimata, prin conduita sa, a creat o falsă aparență de continuare a raporturilor juridice de mandat până când dreptul de executare silită a garanților s-a stins prin prescripție, punând recurenta în imposibilitate de a-și mai putea recupera creanța. Astfel, a susținut că intimata este în culpă, iar concluzia instanței de apel este nelegală, în cauză fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

La 8 mai 2024, intimata A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În susținerea excepției, a arătat că argumentele părții recurente reprezintă, în esență, critici de netemeinicie ce nu pot fi încadrate în cazul de casare indicat, fiind incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) din același Cod, recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci trebuie să cuprindă criticile de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute același text de lege.

În speță, recurenta a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analiza memoriului de recurs relevă, însă, lipsa criticilor ce ar putea fi circumscrise ipotezei legale invocate, autoarea căii de atac prezentând în argumentare elemente atașate situației de fapt și probatoriului administrat.

Astfel, subsumat cazului de casare sus-menționat, recurenta reclamă încălcarea prevederilor art. 1.270, 1.350, art. 2.017 alin. (2), art. 2.018 alin. (2), art. 2.019 alin. (1) și ale art. 2.034 C. civ.. În susținere, făcând trimitere la clauzele contractuale, contextul factual și probatoriului cauzei, recurenta afirmă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării eronate a elementelor indicate mai sus, care, în opinia sa, relevau faptul că acțiunile intimatei echivalau cu o renunțare la procedurile de executare silită aflate în derulare și că intimata avea obligația de a notifica recurenta cu privire la renunțarea sa la procedurile de executare silită.

Distinct de faptul că interpretarea greșită a unei clauze contractuale nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text care se referă la încălcarea normelor de drept material, argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a elementelor circumstanțiale stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator.

Or, astfel de susțineri scapă cenzurii instanței de recurs, al cărei control judiciar este limitat, de conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala de judecată a instanței devolutive.

Aceasta, întrucât, ca premisă, aplicarea greșită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanța care a judecat procesul, a semnificației ori sensului legii, deturnarea normei de la intenția legiuitorului, ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinței părților, de natură a conduce la soluționarea greșită a chestiunii litigioase.

Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea nu au fost respectate, ci de propria interpretare a clauzei bazată pe propria valorizare a contextului factual, nu poate avea funcția solicitată de recurentă.

Recursul promovat nu deduce verificării modul în care clauzele convenției au fost interpretate și li s-a dat efect prin prisma normelor legale incidente, ci reprezintă propria interpretare a recurentei din perspectiva elementelor probatorii, cu ignorarea raționamentului expus de către instanța de apel.

Art. 1.270 C. civ., invocat de recurentă, reglementează efectele contractului, forța obligatorie a contractului și conținutul contractului. Or, verificarea acestor elemente, în varianta propusă de recurentă, presupune analiza situației de fapt, aspect incompatibil cu calea de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, dovedirea sau nu a condițiilor răspunderii civile reprezintă o chestiune de temeinicie a deciziei instanței de apel, de apreciere a probatoriului, ce excedează sferei motivelor de nelegalitate în recurs.

Astfel, în măsura în care prin criticile formulate partea nu demonstrează sensul în care instanța de apel a încălcat legea, ci tinde la o reapreciere a cerințelor răspunderii civile, bazată pe elemente de circumstanță, recurenta solicită instanței de recurs un control de fond, și nu de nelegalitate, ceea ce contravine dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așa fiind, examenul memoriului de recurs impune concluzia că autoarea căii de atac nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură a fost invocat doar formal.

Cum sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural a recursului, situație incidentă și în speță, Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, dând eficiență dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul, în baza art. 496 alin. (1) din același Cod.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei în această etapă procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimată a sumei de 4.233,74 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit art. 452 din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1352 din 29 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.233,74 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 mai 2024.