ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1246/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige, în principal, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 125.819.54 USD, în echivalentul în RON moldovenești, datorată în temeiul contractelor de agenție încheiate în legătură cu proiectul "Reabilitare sistem de irigații în Republica Moldova" și a sumei de 17.102,97 USD, reprezentând penalități de întârziere aferente sumei menționate, calculate până la 19 decembrie 2018, și în continuare, până la data plății efective a debitului principal. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei indicate mai sus, cu titlu de îmbogățire fără justa cauză.

Prin sentința civilă nr. 1611 din 9 iunie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2.883,51 USD, echivalentul în MDL la data plății, și a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei acordate, începând cu 22 martie 2021 și până la data plății debitului principal, a respins celelalte pretenții ca nefondate și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 866,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1739A din 20 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 108.716,57 USD, reprezentând debit principal, a sumei de 17.102,97 USD, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului până la data plății efective a acestuia, precum și a sumei de 5.212,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Sub un prim aspect, a arătat că, față de împrejurarea că hotărârea atacată a avut ca premisă un demers de reapreciere a probatoriului, aceasta nu cuprinde motive inteligibile în ceea ce privește conținutul concret al datelor de fapt avute în vedere de instanța de apel și pe care trebuia să se întemeieze decizia dată, prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b), coroborat cu art. 264 alin. (1) C. proc. civ. astfel, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același act normativ.

În susținere, a arătat că hotărârea este nemotivată în ceea ce privește concluziile instanței de apel referitoare la faptul că facturile emise de intimată se regăsesc în contabilitatea recurentei și respectă legislația financiar-contabilă și fiscală din România și Republica Moldova.

De asemenea, a afirmat existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, motivat de faptul că statuările instanței de prim control judiciar în sensul că intimata nu ar fi contestat situația de fapt nu se coroborează cu nicio probă care să fi fost indicată de către instanța de apel și sunt contradictorii celor potrivit cărora "instanța de apel nu poate reține apărările pârâtei (...) referitoare la lipsa documentelor justificative, în condițiile în care acestea se regăsesc în contabilitatea acesteia și în facturile fiscale".

În ceea ce privește cea de-a treia ipoteză a motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că sunt străine de natura pricinii considerentele instanței de prim control judiciar în sensul că intimata nu poate să conteste necesitatea efectuării anumitor plăți de către intimată, în condițiile în care convențiile nu au fost modificate sub aspectul serviciilor care urmează a fi achitate de intimată.

Astfel, a arătat că recurenta nu a contestat acest aspect, ci faptul că plățile efectuate nu aveau legătură cu aceasta și cu raporturile juridice dintre părți.

A mai susținut că instanța de apel nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și a apărărilor sale, pe care să le respingă motivat. Din considerentele hotărârii rezultă confuzia instanței de prim control judiciar cu privire la probatoriul administrat, respectiv "concluziile rapoartelor de expertiză", în măsura în care în prima etapă procesuală a fost efectuată o expertiză judiciară și s-a întocmit un raport de expertiză judiciară.

De altfel, a susținut că punctul de vedere al expertului parte al intimatei nu avea valoare probatorie, astfel că valorificarea lui în apel este lovită de nulitate și că instanța de prim control judiciar și-a fundamentat soluția pronunțată de concluziile unui raport de expertiză contabilă supus anulării pentru nerespectarea procedurii de convocare a părților.

În continuare, a susținut că instanța de apel a preluat concluziile raportului de expertiză contabilă referitoare la conformitatea și legalitatea facturilor pretinse la plată, fără o analiză proprie și o motivare adecvată asupra respectării dispozițiilor legale incidente la întocmirea respectivelor facturi, astfel încât să existe prezumția analizării legalității acestora. Aceasta, în condițiile în care în fața instanței de fond, recurenta, prin intermediul cererii de anulare a raportului de expertiză și a obiecțiunilor la acesta a arătat faptul că expertul nu a analizat și nu a precizat îndeplinirea condițiilor de legalitate și conformitate a facturilor pretinse la plată prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal, rezumându-se a răspunde generic și neargumentat.

De asemenea, a afirmat că instanța de prim control judiciar nu a răspuns motivat criticilor sale referitoare la lipsa înscrisurilor justificative în baza cărora au fost emise facturile pretinse la plată, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul cauzei, deci nu au fost analizate de către instanța de apel, aceasta constatând indirect că există, prin prisma concluziilor expertizei realizate.

În aceste condiții, a apreciat că statuările instanței sub acest aspect sunt nemotivate, pretinsele documente justificative nefiind nici analizate și nici comunicate recurentei pentru a putea formula apărări. Instanța de apel a preluat întocmai concluziile expertului judiciar, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În opinia recurentei, acest aspect, fără indicarea raționamentului care a stat la baza înlăturării apărărilor recurentei în legătură cu lipsa documentelor la emiterea facturilor pretinse și determinarea legăturii dintre sumele pretinse și obiectul obligațiilor asumate de autoarea căii de atac prin acordul de consorțiu și prin acordurile de agenție, echivalează cu nemotivarea hotărârii recurate, în măsura în care, înscrisurile și expertiza reprezintă mijloace de probă reglementate de art. 265 și următoarele și de art. 330 C. proc. civ.

În acest context, a arătat că instanța de apel avea obligația de a evalua toate mijloacele de probă, de a le examina prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie și de a prezenta propriile considerente care justificau omologarea concluziilor raportului de expertiză.

Potrivit autoarei căii de atac, administrarea probei cu expertiza contabilă în primă fază procesuală nu justifică lipsa analizei efective a situației de fapt de către instanța de apel, prin raportare la cadrul legal aplicabil și la argumentele prezentate de părți. Nu este suficientă achiesarea instanței la concluziile raportului de expertiză, fără expunerea propriului raționament juridic care a stat la baza soluției pronunțate. În acest sens, a evocat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

A mai arătat că din analiza considerentelor hotărârii atacate se constată că, deși instanța de apel a reținut apărarea recurentei referitoare la lipsa documentelor justificative, respectiv lipsa legăturii cheltuielilor pretinse cu obligațiile ce îi reveneau în cadrul proiectului, instanța de prim control judiciar nu a prezentat motivele care au condus-o la înlăturarea ei, simpla referire la existența "în contabilitatea reclamantei și în facturile fiscale" nereprezentând o motivare care respectă exigența legii.

În atare condiții, a apreciat că instanța de prim control judiciar nu a lămurit pe deplin situația de fapt prin prima susținerilor părților și a mijloacelor de probă administrate, nefiind evaluat întreg materialul probator. Astfel, a apreciat că această conduită echivalează cu o necercetate efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.

Prin omisiunea instanței de apel de a examina, în mod efectiv, temeinicia pretențiilor în litigiu din perspectiva argumentelor ambelor părți și a cererii de anulare/obiecțiuni la raportul de expertiză depuse la dosar, care impuneau un răspuns specific și explicit, recurenta a considerat că au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și dreptul părților la un proces echitabil.

De altfel, a precizat că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât în cuprinsul ei s-a reținut, pe de o parte, că, (...) facturile fiscale se regăsesc în contabilitatea apelantei (...), însă nu au fost evidențiate în contabilitatea reclamantei (...)", iar, pe de altă parte, că "în cauză, intimata-pârâtă nu a contestat situația de fapt (...)".

Or, neînregistrând în contabilitate facturile pretinse de intimată, este evident că recurenta nu a recunoscut situația de fapt.

Mai mult, recurenta a precizat că a contestat facturile în litigiu.

De asemenea, a arătat că instanța de prim control judiciar a reținut că pârâta a contestat "necesitatea efectuării anumitor plăți către apelantă (comision garanție, recuperare materiale, chirie auto, recuperare servicii construcție, montare panouri, pompe etc. servicii detaliate în cuprinsul fiecărei facturi fiscale), în condițiile în care convențiile nu au fost modificate sub aspectul serviciilor care urmează a fi achitate de către apelantă". Or, recurenta nu a contestat necesitatea efectuării respectivelor cheltuieli, ci, raportat la specificul obligațiilor și al lucrărilor asumate de părțile asocierii, a negat legătura dintre acestea și cheltuielile pretinse la plată.

În opinia sa, aceste statuări relevă neclarificarea contextului factual în raport cu probele administrate, chestiune ce echivalează cu nemotivarea deciziei recurate.

Mai mult, autoarea căii de atac, contrar instanței de apel, a arătat că niciunul dintre contractele de agenție indicate de aceasta nu conține o detaliere a serviciilor ce urmau a fi facturate de intimată și că dispozițiile art. 3.3 și 3.4 din contractele de agenție prevăd, în mod generic, obligația de plată în condițiile agreate de părți.

Astfel, a considerat că trimiterea instanței de apel, ca temei al soluției pronunțate, la obligații nespecificate de părți echivalează cu lipsa motivării.

Potrivit recurentei, instanța de apel era obligată să motiveze și să indice atât dispoziția contractuală avută în vedere la identificarea obligației sale de plată, cât și probele care relevau legătura dintre obligația asumată de aceasta și cheltuielile pretins efectuate de intimată.

Un alt motiv de recurs l-a constituit încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, în susținerea căruia, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.350 C. civ., cu referire la prevederile art. 3.3 și 3.4 din contractele de agenție, întrucât potrivit acestora și preambului lor, intimata era îndreptățită la încasarea costurilor aferente activităților necesare executării lucrărilor de construire din Acordul de execuție de lucrări, așa cum au fost individualizate conform art. 5.4 din acordul de consorțiu - cheltuielile avansate de acesta pentru lucrările mecanice, electrice și automatizate.

Or, în măsura în care autoarea căi de atac și-a executat cu bună-credință obligațiile contractuale, achitând toate cheltuielile aferente obiectului înțelegerii părților, justificate de intimată prin documente, solicitarea altor costuri, cu încălcarea dispozițiilor contractuale și a celor legale, este neîntemeiată.

Totodată, a precizat că din analiza dispozițiilor art. 6 din Legea contabilității, pct. 4, 25, 26 și 27 din cadrul Anexei 1 a O.M.F.P. nr. 2634/2015, raportat la facturile emise în justificarea pretențiilor cu încălcarea dispozițiilor legale, concluzia instanței de prim control judiciar în sensul că facturile fiscale se regăsesc în contabilitatea intimatei și respectă dispozițiile legislației financiar contabile și fiscale atât din România, cât și din Republica Moldova, fără a fi evidențiate în contabilitatea pârâtei, este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii.

A mai susținut că facturile trebuiau evaluate prin raportare la cerințele Codul fiscal, având în vedere că se punea în discuție însăși realitatea operațiunii de achiziție, așa cum rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel nu a analizat legalitatea facturilor pretinse la plată, în măsura în care concluzia legalității nu este raportată la dispozițiile legale incidente, ci este o mențiune generică, nesusținută de texte de lege și de repere probatorii.

Mai mult, a afirmat că la dosarul cauzei nu a fost depus niciun document justificativ în baza căruia au fost emise facturile în litigiu și că existența acestuia a fost constatată exclusiv de expertul judiciar, fără a fi anexate raportului de expertiză întocmit. În acest sens, recurenta a prezentat facturile în litigiu și argumentele din perspectiva cărora nu s-a făcut dovada cheltuielilor pretinse la plată.

Un ultim set de critici invocate în susținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a vizat modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile O.G. nr. 13/2011.

Astfel, a arătat că hotărârea recurată în privința capătului de cerere privind dobânda legală penalizatoare este motivată generic și formal, apărările recurentei fiind respinse nemotivat.

De asemenea, a precizat că facturile nr. x din 31 decembrie 2015 și nr. 53 din 31 decembrie 2016 nu i-au fost comunicate anterior sesizării primei instanțe, așa încât, conform dispozițiilor art. 4 și art. 6 din O.G. nr. 13/2011, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 începea să curgă de la data la care recurenta a primit cererea de chemare în judecată, respectiv 20 februarie 2019.

La 13 martie 2024, intimata a depus întâmpinare, susținând, în esență, nulitatea recursului, întrucât criticile invocate de recurentă privesc probatoriul, ce nu poate fi examinat în această etapă procesuală. În acest sens, a arătat că prin susținerile sale, autoarea căii de atac își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de către instanța de apel. Totodată, a afirmat că prin criticile de recurs se contestă circumstanțele de fapt reținute de instanța de prim control judiciar, probatoriul cauzei, tinzându-se la reexaminarea lor. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 3 aprilie 2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recursul se motivează, prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind indicate în mod limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același Cod, iar art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instituie regula că recursul este nul dacă motivele nu se încadrează în cazurile de casare anterior amintite.

Analiza textelor legale enunțate impune concluzia că este necesar ca motivele invocate în recurs să poată fi circumscrise ipotezelor de nelegalitate pe care legea le reglementează expres și limitativ, în caz contrar, calea de atac este lovită de nulitate.

Cu toate că, în memoriul său de recurs, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, și 8 C. proc. civ., niciuna dintre criticile dezvoltate nu poate fi circumscrisă vreuneia dintre aceste texte legale.

Astfel, printr-un prim set de critici se aduce în dezbatere modalitatea în care instanța de apel a examinat probatoriul administrat în cauză; sub acest aspect, titulara recursului a apreciat că nu au fost respectate dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., nefiind evaluat întreg materialul probator prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie și nefiind prezentate propriile argumente de către instanța de apel care au determinat omologarea concluziilor raportului de expertiză .

Toate aceste chestiuni au, însă, caracterul unor critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate, prin intermediul cărora recurenta-pârâtă urmărește reevaluarea elementelor circumstanțiale și a cadrului probatoriu reținut de către instanța de prim control judiciar la stabilirea situației de fapt, analiză exclusă din controlul de legalitate realizat în recurs.

În procesul de judecată, instanța de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate înlătura unele probe neconcludente, și, în același timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut sau s-a făcut dovada în modalitatea cerută de lege a pretențiilor deduse judecății.

Nici criticile ce deduc verificării în recurs respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu pot fi integrate ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, prin demersul judiciar de față, recurenta afirmă că în cauză hotărârea este nemotivată, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În argumentare, autoarea căii de atac reproșează instanței de apel, în esență, necercetarea efectivă a fondului cauzei și neclarificarea situației de fapt prin raportare la apărările părților, la probatoriul administrat în cauză, la cererea de anulare/obiecțiuni la raportul de expertiză. De asemenea, critică referirile instanței de apel la obligații pretins nespecificate în contract, preluarea de către aceasta a concluziilor raportului de expertiză fără o analiză proprie. Mai susține lipsa din cuprinsul hotărârii a motivelor care au stat la baza înlăturării criticilor recurentei privind lipsa documentelor justificative în baza cărora au fost emise facturile pretinse la plată sau cele privind O.G. nr. 13/2011.

Existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate este afirmată din perspectiva faptului că instanța de apel a înlăturat argumentele sale privind lipsa înscrisurilor ce au stat la baza emiterii facturilor pe motiv că acestea s-ar regăsi în contabilitatea recurentei și în facturile fiscale, aspect nesusținut de probatoriul cauzei, precum și a reținut că facturile nu au fost contestate de către recurentă, în măsura în care ele nu au fost înregistrate în contabilitatea sa.

Pentru cea de-a treia ipoteză a textului de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - motive străine de natura pricinii-, recurenta indică considerentele hotărârii prin care s-a stabilit că nu mai poate fi contestată necesitatea efectuării unor plăți în temeiul contractelor dintre părți. Aceasta, în condițiile în care, autoarea căii de atac nu a contestat acest aspect în apel, ci faptul că plățile efectuate nu aveau legătură cu raporturile dintre părți.

Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinate folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor.

Ignorarea probelor sau interpretarea eronată a celor administrate nu poate fi integrată controlului de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dat fiind că situația nemotivării, așa cum aceasta este invocată în cauză, nu poate viza decât chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au stat la baza pronunțării acesteia și nu aspecte de netemeinicie a căror verificare este permisă numai instanțelor de fond, nu și instanței de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Invocând omisiunea de analiză a apărărilor formulate, în contextul în care considerentele deciziei cuprind o examinare amplă a argumentelor prezentate de părți, recurenta își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de soluția dată care nu a fost concordantă cu punctul său de vedere; aceasta nu demonstrează că decizia atacată nu ar fi motivată și, în contextul conținutului concret al considerentelor, nu constituie o critică cu reale valențe de nelegalitate.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei referitoare la valorificarea probatoriului în ceea ce privește documentele justificative și concluziile raportului de expertiză tind la o reapreciere a probelor administrate și a situației de fapt reținută în apel de instanța de control devolutiv, demers inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în actualul context legislativ. Critica formală a încălcării de către prima instanță a dreptului la un proces echitabil ca urmare a neclarificării situației de fapt nu este de natură să genereze încadrarea în motivele de nelegalitate în măsură să atragă casarea hotărârii, prevăzute de art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impune instanțelor o motivare a tuturor aspectelor invocate de părți, ci doar a celor fundamentale, care sunt susceptibile să influențeze hotărârea. Or, instanța de apel a interpretat raportul de expertiză în coroborare cu celelalte probe administrate, așa încât soluția pronunțată nu este rezultatul unei analize care să fi vizat, în mod exclusiv, raportul în discuție, ci este efect al examinării tuturor probelor și apărărilor, în ansamblu, și al formării unui silogism judiciar.

Nici aspectele sesizate cu privire la existența unei eventuale contradicții în cuprinsul hotărârii nu se încadrează în situațiile avute în vedere de legiuitor la reglementarea cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, chestiunile deduse judecății privesc neconcordanța considerentelor indicate cu probatoriul cauzei și maniera în care instanța de apel a înțeles să dea eficiență probatoriului administrat în cauză, nicidecum elemente care, pe de o parte, susțin soluția dată, iar, pe de altă parte, o exclud.

Referitor la motivele străine cauzei, după cum rezultă din textul legal evocat, o hotărâre poate fi casată când conține numai motive străine de cauză, adică atunci când este, practic, nemotivată, neadaptată naturii cauzei, nu pentru ipoteza unor anumite considerente referitoare la cauză, cum este cazul în speță.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că sunt incompatibile cu natura acestei căi de atac criticile care deduc judecății în această această etapă procesuală reevaluarea materialului probator și a clauzelor contractuale, în vederea stabilirii cheltuielilor la care intimata era îndreptățită în temeiul contractelor dintre părți, precum și realitatea efectuării lor.

În continuare, recurenta invocă și aplicarea greșită a art. 1.350 C. civ., însă nici această critică nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate că autoarea acestei căii de atac a indicat normele de drept material pretins încălcate, întreaga construcție juridică a acestui motiv de recurs este fundamentat pe chestiuni de netemeinice care scapă cenzurii instanței de recurs, circumscrise acelorași elemente de fapt și probatorii ce vizează interpretarea clauzelor contractuale, executarea obligațiilor asumate de recurentă, temeinicia costurilor pretinse la plată, și, implicit, legătura lor cu cele prevăzute de contractele de agenție.

În motivarea incidenței cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac mai arată că au fost încălcate și dispozițiile art. 6 din Legea contabilității, pct. 4, 25, 26 și 27 din cadrul Anexei 1 a O.M.F.P. nr. 2634/2015, subliniind că forța probantă facturilor trebuia apreciată în raport cu cerințele Codul fiscal și că instanța de apel nu a analizat legalitatea acestora prin prisma textelor de lege și a probelor.

Aceste critici reflectă aceeași încercare de repunere în discuție a temeiniciei soluției pronunțate de instanța de apel prin prisma ansamblului probator în ceea ce privește dovada efectuării cheltuielilor pretinse la plată, chestiune incompatibilă cu natura nedevolutivă a recursului.

Mai mult, Înalta Curte constată că ele nu au fost sesizate instanței de prim control judiciar, deși demersul judiciar al intimatei în apel s-a fundamentat și pe concluziile raportului de expertiză, context în care ele nu pot face obiectul verificărilor în recurs.

Nici criticile subsumate motivului de casare privind interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor O.G. nr. 13/2011 nu pot fi integrate ipotezelor de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât deduc judecății aspecte atașate elementelor de fapt ale cauzei, respectiv comunicarea facturilor înscrise, asupra cărora instanța de recurs nu poate statua, întrucât în privința lor legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție, nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte amintește că în temeiul principiului legalității căilor de atac, consacrat la nivel constituțional de art. 129 din Constituția României și prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), părțile sunt obligate să exercite căile de atac numai în condițiile și termenele prevăzute de lege.

Așa fiind, reținând că modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie încadrarea chestiunilor sesizate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză devine aplicabilă sancțiunea nulității reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sens în care urmează a admite excepția nulității recursului și a anula recursul declarat de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1739A din 20 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 mai 2024.