Decizia nr. 916/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. - reporter special al publicației C., autor al articolelor: "MAE acaparat de loaze din D. - Tinerii secretari de stat care conduc treburile diplomației sunt grobieni și incompetenți", publicat la data de 7 septembrie 2018 în numărul 18 al C. (pag. 22-23) și în publicația on-line C. (https:/newsweek.ro/actuaUtate/Ministerul-aranjam și "EXCLUSIV Secretarul de stat MAE A., executat silit de recuperatori - A., secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe a ajuns la mâna recuperatorilor de credite. Firma E. a obținut în instanță o decizie de executare silită a lui A. fără drept de apel", publicat la data de 18 septembrie 2018 în publicația on-line C. (https:/newsweek.ro/actuaUtate/secretarul-de-stat-mae-cristianw, precum și pe pârâta S.C. F. S.A. (titular al publicației C.), persoană juridică română, solicitând ca, prin soluția ce se va pronunța: să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi nepatrimoniale aparținând reclamantului, prin formularea, publicarea și răspândirea deliberată/premeditată de către pârâtul B. a unor judecăți de valoare fără bază factuală, a unor afirmații mincinoase și a unor cuvinte/expresii denigratoare, defăimătoare și calomnioase; să dispună obligarea pârâtului B., în solidar cu persoana juridică S.C. F. S.A. (titular al publicației C.), la plata sumei de 370.000 (treisuteșaptezecimii) RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine ale reclamantului; să se dispună obligarea pârâților la prezentarea de scuze publice scrise reclamantului în cadrul publicației C.; să se dispună obligarea pârâților la eliminarea din mediul on-line (www.x.ro) a articolelor în cuprinsul cărora se regăsesc judecățile de valoare fără bază factuală, afirmațiile mincinoase și cuvintele/expresiile denigratoare, defăimătoare și calomnioase; să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 202 din 12 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. F. S.A..

Decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 267A din 2 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 202 din 12 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a fost obligat apelantul la plata către fiecare intimat a sumei de 595 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 267A din 2 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul susține aplicarea greșită a normelor de drept material vizând dreptul la viață privată, în componenta sa privind dreptul la onoare și reputație, precum și dreptul la propria imagine, învederând că, în mod nelegal, a reținut instanța de apel că expresiile/cuvintele defăimătoare, ofensatoare și calomnioase folosite de intimați, judecățile de valoare vădit excesive, fără nicio bază factuală și afirmațiile mincinoase ale acestora, reprezintă simple afirmații critice, care fac parte dintr-un limbaj aspru ce se circumscrie dozei de exagerare permise, fiind subsumate unei probleme de interes public. Arată că intimații nu au pus în dezbatere anumite subiecte de interes public, aspect recunoscut de aceștia, în mod direct, prin întâmpinarea depusă în faza procesuală de fond, din care rezultă că au realizat și au expus în cuprinsul articolelor denigratoare doar simple judecăți de valoare, fără bază factuală, constând în aprecieri, opinii, afirmații și interpretări. Apreciază că instanța de apel a reținut greșit că sunt doar judecăți de valoare aspre cuvintele folosite, nesancționabile tocmai pentru că se circumscriu unei simple doze de exagerare și susține că acestea sunt denigratoare. Arată că nu se poate aprecia că intimații au pus în dezbatere pretinsa lipsă de experiență profesională a recurentului, din moment ce au stabilit, fără niciun probatoriu, doar pe baza unor simple aprecieri subiective, că acesta ar fi "loază", "grobian", "incompetent", "grosolan", "neprofesionist", "politruc găunos" și "spaima Externelor", după ce au stabilit că "a fost executat silit de recuperatori" și "a ajuns la mâna recuperatorilor de credite" întrucât "nu a returnat banii împrumutați" și afirmă că toate aceste aprecieri au avut rolul clar de a contura un profil și o imagine negativă a recurentului, precum și de a modela opinia publică pe baza unor poziții prestabilite și a unor interese particulare ale intimaților pârâți. Arată că intimații ar fi trebuit să aibă reprezentarea împrejurării că un articol negativ publicat are un impact extrem de mare, dovadă în acest sens fiind faptul că articolul publicat la data de 18 septembrie 2018 cu titlul "Exclusiv, Secretarul de stat MAE A., executat silit de recuperatori" a fost preluat întocmai și redistribuit și de alte publicații, care au folosit titluri negative și șocante ce au avut zeci de mii de vizualizări și distribuiri în mediul on-line, fără o minimă investigație și fără solicitarea unui punct de vedere din partea recurentului. Învederează că instanța de apel a preluat, fără temei și fără o explicație logico-juridică, teza intimaților, potrivit căreia recurentul nu era calificat pentru a fi numit în funcția de demnitate publică de secretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, arată că nu a exercitat, direct sau indirect, atribuții în domeniul afacerilor externe/europene, având funcția de secretar de stat pentru relații interinstituționale și juridice în cadrul ministerului, și susține că ceea ce a criticat în raport cu considerentele instanței a fost lipsa de temei faptic și juridic a unei astfel de aprecieri vădit subiective a instanțelor, care au adăugat la lege, stabilind ce criterii trebuie să îndeplinească o persoană pentru a ocupa o funcție de demnitate publică. Susține că nu avea nevoie de experiență diplomatică pentru ocuparea acestei demnități publice întrucât, în virtutea legii, secretarii de stat MAE au calitatea de membri ai corpului diplomatic, fără a putea fi considerați diplomați de carieră, context în care nu este exoneratoare de răspundere a intimaților împrejurarea că recurentul nu a adus la cunoștința acestora date referitoare la pregătirea sa profesională, neavând o obligație în acest sens. Instanța de apel a confirmat că, în cazul recurentului, analiza existenței sau inexistenței unei experiențe profesionale a avut la bază doar atitudinea subiectivă, nefundamentată, lipsită de imparțialitate și neraportată la vreun element concret și obiectiv, a intimaților. Susține că argumentul instanței, potrivit căruia recurentul s-a eschivat de la a răspunde investigației jurnalistice a pârâților, împrejurare care a condus la apariția articolelor, astfel cum aceștia au reușit să strângă informațiile jurnalistice, este vădit contrară Rezoluției nr. 1003/1993, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de la 1 iulie 1993 care instituie o serie de principii jurnalistice precum respectarea adevărului, efectuarea verificărilor de rigoare și modul imparțial de prezentare, descriere și narațiune. Arată că abordarea instanței de apel lipsește de substanță Codul deontologic al Jurnalistului, elaborat de Convenția Organizațiilor Media, care prevede că jurnalistul este dator să exprime opinii pe baza factuală și, în relatarea faptelor și opiniilor, acesta va acționa cu bună credință, precum și Codul deontologic al ziaristului, adoptat de G., potrivit căruia ziaristul poate da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigur, după ce, în prealabil, le-a verificat din cel puțin două surse credibile, nu poate să prezinte opiniile personale drept fapte, trebuie să respecte viața privată a cetățenilor, să evite detalierea unor vicii, să nu distorsioneze informația, să nu facă acuzații nefondate și să nu calomnieze. Învederează că, dincolo de realitatea juridică obiectivă, potrivit căreia nicio persoană nu are obligația de a răspunde unui demers jurnalistic, orice activitate de informare a publicului presupune responsabilitate, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului statuând că garanția pe care art. 10 din Convenție o conferă jurnaliștilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună credință, să ofere doar informații exacte și demne de crezare, și nu așa cum jurnaliștii reușesc să strângă informații, cum a reținut instanța de apel. Apreciază că instanța de apel a reținut greșit buna credință a pârâților dat fiind utilizarea premeditată a unor judecăți de valoare vădit excesive, situate în afara protecției conferite de art. 10 din Convenție, a unor afirmații false, fără nicio bază factuală, și a unor cuvinte denigratoare, defăimătoare și calomnioase menite să îl supună pe recurent disprețului public, prin conturarea falsă a ideii acaparării Ministerului Afacerilor Externe de oameni care nu merită a exercita această înaltă demnitate publică. În analiza caracterului ofensator premeditat al actului jurnalistic, prin raportare corelativă la mesajele primite de la angajați MAE cu care recurentul a colaborat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, instanța de apel a reținut că aceste mesaje sunt laude generice, însă recurentul apreciază că relevanța acestora este una deosebită tocmai pentru că demonstrează și conturează profilul profesional și uman al acestuia, diferit de cel descris de intimați în cuprinsul actului jurnalistic. În mod greșit s-a apreciat în hotărârea atacată că este nerelevant speței tocmai faptul că persoane cu care recurentul a lucrat mai bine de un an au apreciat sprijinul acordat cu multă determinare, putere de muncă, profesionalism și răbdare, buna colaborare, rigurozitatea, sprijinul și încrederea acordate, acestea fiind elementele factuale concrete ale modului în care și-a exercitat atribuțiile profesionale în exercitarea mandatului acordat recurentului. Arată că afirmațiile neadevărate privind așa-zisa contestare a sa și a colegilor săi, precum și catalogarea acestora ca fiind spaima externelor conturează reaua credință a intimaților și evidențiază intenția deliberată de denigrare și alterare a reputației și a imaginii recurentului. Afirmă că reaua credință a intimaților rezultă și prin raportare la articolul din 18 septembrie 2018, apărut în publicația C. sub semnătura numitului B., cu titlul "Exclusiv Secretarul de stat MAE A., executat silit de recuperatori", însoțit de subtitlul "A., secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, a ajuns la mâna recuperatorilor de credite", în cuprinsul căruia se fac noi judecăți de valoare, fără bază factuală, în mod premeditat, cu privire la persoana recurentului, prin formularea și diseminarea unor afirmații mincinoase, denaturate, defăimătoare și calomnioase, respectiv "Firma, în calitate de creditor, a solicitat Judecătoriei Sector 3 să aprobe executarea silită a lui A. pentru că acesta nu a returnat banii împrumutați". Susține că este o diferență între a afirma, chiar prin folosirea a ceea ce instanța de apel reține ca fiind afirmații care șochează, că a fost executat silit de recuperatori și că a ajuns la mâna recuperatorilor de credite pentru că nu a returnat banii împrumutați și a releva și promova, cu bună credință și cu respectarea adevărului, informații exacte, recurentul afirmând că față de acesta nu a fost demarat vreun act de executare silită, procedura de încuviințare a executării silite nu a fost realizată la solicitarea recuperatorilor de credite și nu a vizat întreg creditul, ci doar suma de 517,07 RON. Susține lipsa bunei credințe a intimaților și având în vedere că aceștia au publicat dreptul la replică a recurentului însoțit de aprecierea potrivit căreia, în cadrul dreptului la replică recurentul nu doar că admite că a refuzat să răspundă întrebărilor C. înainte de apariția textului, dar nici nu neagă vreo informație din cele deja publicate. Subliniază că prin dreptul la replică a oferit informații corecte și credibile și a infirmat tezele elucubrante promovate de jurnalistul B., context în care conduita acestuia din urmă de a prezenta publicului ca fiind adevărate informații despre al căror conținut cunoștea că este fals, de a interpreta aceste informații, de a le denatura și a le promova insistent în mediul on line reprezintă o dovadă incontestabilă a relei sale credințe. Arată că imediat ce a aflat de existența încuviințării executării silite a achitat suma de 758 RON, la 7 august 2018, astfel încât la data de 10 septembrie 2018, când pârâtul B. a solicitat Ministerului Afacerilor Externe informații privind această situație, trecuse mai bine de o lună de la clarificarea definitivă a lucrurilor, iar subiectul nu mai era de actualitate. Învederează că toate expunerile sunt înfățișate și aduse la cunoștința publicului ca având valoare de certitudine, deși sunt alterate profund, cu intenție direct defăimătoare, prin denaturare, diseminare și prelucrare insistentă în timp, intimații neprezentând argumente, fundamente logice, probe, totul fiind rezumat la simple aprecieri subiective/judecăți de valoare neadevărate, menite să altereze deliberat imaginea, onoarea, reputația și imaginea recurentului. Subliniază că intimații nu au efectuat o investigație/verificare corespunzătoare în legătură cu persoana recurentului și pretinsele aspecte relevate în cuprinsul articolelor publicate, înainte de redactarea și promovarea acestora, iar opinia critică nu este întemeiată pe vreun aspect factual precis. Arată că afirmațiile/expresiile intimaților se încadrează în noțiunea de judecată de valoare, fără bază factuală, unicul scop al textelor redactate și promovate fiind acela de a induce opiniei publice o percepție și imagine negativă în privința recurentului. Afirmă că prin conotația negativă atribuită unor evenimente/persoane este asigurată și accesarea informației de către un segment larg de cititori, fiind de notorietate apetența unui segment important al cititorilor pentru asemenea informații. Apreciază că actele și faptele materiale ale intimaților nu pot fi justificate de dezbaterea unui subiect de interes public și nu se încadrează în limitele dozei de exagerare și provocare permise de dispozițiile art. 10 și jurisprudența CEDO. Învederează că, în speță, trebuie constatată existența faptei ilicite, în raport și de jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia neîndeplinirea obligației de a furniza o bază factuală constituie o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă a jurnalistului și a publicației.

Apărările formulate în cauză La 21 decembrie 2022, intimații au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Au afirmat că instanța de apel a reținut, în mod corect, inexistența unei fapte ilicite, fiind respectate limitele libertății de exprimare garantate de art. 10 din Convenție, iar pârâții au acționat cu bună credință, în exercitarea activității jurnalistice. Au învederat că judecățile de valoare incriminate de recurent sunt fondate pe fapte concrete, având o bază factuală suficientă, astfel cu rezultă din probele administrate în cauză.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 12 ianuarie 2023 a fost fixat termen de judecată la data de 11 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. Prin încheierea din 11 mai 2023, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ. Urmare a cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurentul A., a fost acordat termen de judecată la data de 28 martie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, îl constituie aplicarea normelor interne de drept material care reglementează libertatea de exprimare, dreptul la viață privată și răspunderea civilă delictuală, în privința condițiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, dar și a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, cu referire și la păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâților și drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la onoare și reputație (art. 71 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv, dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) și la art. 10 alin. (2) din Convenția europeană. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâții s-au aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință și cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție și al art. 30 din Constituția României, încălcarea drepturilor sale personale nepatrimoniale. Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea unor afirmații denigratoare ce ar fi adus atingere demnității, onoarei, reputației și imaginii reclamantului, prin conținutul informațiilor transmise în cadrul articolelor publicate pe site-ul newsweek.ro la datele de 7 și 18 septembrie 2018. Curtea de apel, confirmând soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată, a reținut că afirmațiile aduse la cunoștința publică de pârâți, incriminate prin cererea de chemare în judecată, nu au caracter ilicit, câtă vreme au avut o bază factuală concretă și au fost făcute cu bună credință, în exercitarea calității jurnalistice a pârâtului B. la pârâta S.C. F. S.A., cu ocazia dezbaterii unei teme de interes general, a numirilor în funcții publice a persoanelor care au sau nu cea mai bună experiență profesională, neputând fi antrenată răspunderea civilă delictuală, deoarece este înlăturată de art. 75 C. civ. În contextul analizei efectuate de instanța de apel din perspectiva art. 75 alin. (1) C. civ., coroborat cu art. 8 alin. (2) din Convenție, recurentul contestă existența unei baze factuale pentru judecățile de valoare exprimate de pârâți, precum și reținerea bunei credințe a acestora. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Conform prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane. Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului. Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75. Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Dispozițiile art. 73 C. civ. sunt în sensul că: (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile. În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Aceste norme de drept intern se corelează cu cele ale art. 10 din Convenție, care prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Trebuie a fi avute în vedere și dispozițiile art. 8 din Convenție, care prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora". Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, trebuie să păstreze un just echilibru între protejarea celor două valori garantate de Convenție și aflate în conflict, justificând ingerința în dreptul la libertatea de exprimare pe baza unor motive relevante și suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germaniei, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale enunțate și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a identificat și a aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății și a ajuns la concluzia corectă că intimații pârâți nu au săvârșit o faptă ilicită, nefiind depășite limitele libertății de exprimare. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pornit în analiza sa prin alegerea standardului corect în privința reclamantului (din perspectiva art. 8 alin. (2) din convenție), anume calitatea acestuia de persoană publică la data publicării articolelor în litigiu, ceea ce presupune stabilirea unui grad de toleranță mai ridicat cu privire la postările incriminate prin acțiunea civilă ce formează obiectul prezentului dosar. Se impune a se face o distincție necesară între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice. Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde un grad de protecție mai ridicat a dreptului la onoare și reputație. Cum reclamantul era o persoană publică, interesul crescut cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ținea de activitatea sa era justificat, fiind așadar judicioasă reținerea din hotarârea recurată a necesității unei toleranțe mai mari cu privire la postările incriminate, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții Europene, mai restrânsă într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare trebuie să fie analizată pornind de la această premisă. În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanță cu drepturile reclamantului la onoare și reputație, instanța de apel a analizat distincția dintre faptele concrete și judecățile de valoare, precum și atitudinea subiectivă a autorilor artilolelor denunțate ca fiind denigratoare. Este de subliniat că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă și Mazăre c. României). Distincția dintre fapte și judecăți de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul național, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenție (cauza Dyuldin și Kislov c. Rusiei, § 49). Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmații concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand și alții c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franței, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuși, trebuie precizat că, atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputației (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franței, § 38-41). Pornind de la aceste principii jurisprudențiale, analizând în concret faptele imputate intimaților pârâți, instanța de apel a calificat opiniile exprimate de intimați ca fiind judecăți de valoare, formulate într-o manieră acidă, care au la bază circumstanțe factuale concrete, și a reținut buna credință a intimaților în exercitarea funcțiilor jurnalistice pe o temă de inters public. În înclinarea balanței între art. 8 și art. 10 din Convenție, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul și limbajul folosite, precum și modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenție protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se dorește a fi transmis, ci și forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credință a autorului mesajului (cauza Reklos și Davourlis c. Greciei, § 68). În acest context, Înalta Curte constată că forma, stilul și modalitatea de prezentare a afirmațiilor nu depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, intimații urmărind a atrage atenția asupra unei probleme de interes general, respectiv a numirilor în funcții publice, de către reprezentanții unui partid politic în perioada sa de guvernare, a persoanelor care au sau nu au cea mai bună experiență profesională, iar nu de a afecta, în mod intenționat și gratuit, onoarea și reputația reclamantului. Aducerea la cunoștința publicului interesat a unor asemenea informații reprezintă un mod de exercitare a libertății de exprimare, apărată de art. 10 din Convenție, în condițiile în care afirmațiile litigioase nu conțin informații referitoare la viața privată a reclamantului și nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate exagerată. Instanța de contencios european a acordat o importanță deosebită activității presei, în sensul că, pentru a se circumscrie normelor Convenției, ingerința în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească cerințele cumulative prevăzute la art. 10 paragr. 2, respectiv ca măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime și să fie necesară într-o societate democratică, necesitatea oricărei restricții trebuind a se stabili în mod convingător (cauzele Tammer contra Estoniei, Nilsen și Johsen contra Norvegiei, Ligens împotriva Austriei). Astfel, a apreciat că trebuie să se aibă în vedere realizarea unui just echilibru între protecția dreptului prevăzut la art. 10 din Convenție și cea a dreptului la reputație garantat de art. 8 din acest act normativ. Curtea Europeană a statuat (în cauza Petrina contra României) că libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că aceasta este valabilă nu numai pentru "informațiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc. (…) Totodată, a arătat că presa joacă un rol esențial într-o societate democratică. Astfel, dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general, libertatea jurnalistică cuprinzând și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, de provocare. Ținând cont de regula potrivit căreia în cazul judecăților de valoare nu este posibilă probarea adevărului acestora, ci este suficient ca cel în cauză să dovedească existența unei minime baze factuale a afirmațiilor sale, instanța de apel a reținut că judecățile de valoare ale intimaților au la bază circumstanțe factuale concrete privind parcursul profesional al reclamantului, modul de exprimare a preocupărilor acestuia în public, pe H., angajarea surorii reclamantului la Ambasada României din Londra cu contract civil, care a intervenit în perioada ocupării de către reclamant a unei funcții importante în Ministerul Afacerilor Externe, cât și în contextul efectelor "Brexit" în ceea ce privește necesitatea obținerii diplomatice a reglementării celei mai bune protecții a drepturilor tinerilor români aflați la studii în Marea Britanie, deschiderea unei proceduri de executare silită și eschivarea reclamantului de la a răspunde investigației jurnalistice a pârâților ce a condus la apariția articolelor incriminate. Astfel, instanța de apel, pornind de la aceste împrejurări reținute, ce au natura unor circumstanțe factuale ale cauzei, imposibil de reevaluat în recurs, a apreciat că intimații au furnizat publicului o temă de interes vizând modul de ocupare a funcțiilor publice în administrația centrală. Recurentul reclamant susține că, în mod greșit, a fost reținută buna credință a intimaților, în contextul în care aceștia nu au realizat o investigație jurnalistică în legătură cu pretinsele aspecte relevate în cuprinsul articolelor, în cadrul cărora au folosit cuvinte denigratoare menite să îl supună pe reclamant disprețului public. În analiza atitudinii subiective a autorilor afirmațiilor denunțate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmațiilor, cât și cu scopul demersului lor, reaua - credință nu poate fi reținută dacă aceștia nu au acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins. Totodată, prezumția bunei credințe a jurnalistului nu poate fi înlăturată, în lipsa unei probe contrare, dacă acesta a acționat cu minime diligențe ale investigației jurnalistice. Este de observat că, în circumstanțele particulare ale cazului, curtea de apel a valorificat, în mod corespunzător, prezumția de bună credință a jurnalistului. Astfel, a reținut că pârâtul ziarist a efectuat investigații jurnalistice, prin adresarea de solicitări scrise Ministerului Afacerilor Externe prin care a cerut informații în legătură cu activitatea desfășurată de sora reclamantului și în legătură cu motivul pentru care societatea E. a solicitat executarea silită a acestuia, reclamantul eschivându-se de la a da un răspuns prompt și menționând că informația vizând executarea sa silită nu este de interes public. Totodată, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută reaua credință a pârâtului ziarist nici în raport cu mențiunea acestuia, ce însoțea dreptul la replică al reclamantului, constatând că ziaristul a dorit să-și informeze publicul că judecățile de valoare din cadrul articolelor publicate au o anumită bază factuală. În aceste condiții, în mod judicios curtea de apel nu a reținut reaua-credință a pârâților, care au intenționat să supună atenției cititorilor un subiect de interes public. Pe de altă parte, se constată că acesta nu a urmărit să afecteze în vreun fel reputația recurentului, ancheta jurnalistică desfășurată nerelevând o preocupare a pârâților față de persoana acestuia, în mod particular, ci de un subiect care putea prezenta interes pentru opinia publică. Ca atare, se constată că expresiile folosite de jurnalist în cuprinsul articolelor de presă nu au cauzat un prejudiciu recurentului, de natură a reclama încălcarea dreptului la onoare și reputație, ci au fost uzitate în context jurnalistic, înscriindu-se în marja de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare emise. Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, afirmațiile pârâtului justifică o bază factuală, nefiind făcute într-o campanie mediatică de denigrare a recurentului, ci în contextul furnizării unor informații credibile. Totodată, în jurisprudența sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează și informații sau idei cu ton virulent și polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei). În raport de toate aceste argumente și având în vedere criteriile desprinse din jurisprudența europeană, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de prim control judiciar a conchis că dreptul la liberă exprimare al pârâților justifică ingerința în dreptul reclamantului la onorare, demnitate și reputație, dând, astfel, prevalență art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce, din perspectiva dreptului intern, echivalează cu lipsa săvârșirii de către pârâți a unei fapte ilicite, ce constituie fundamentul răspunderii civile delictuale. Nu se poate reține nici o încălcare a normelor europene și naționale care reglementează principiile de etică jurnalistică, prevăzute în Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993, la Codul Deontologic al Jurnalistului, elaborat de Convenția Organizațiilor de Media sau la Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de G., întrucât instanța de apel a procedat la analiza criteriilor în baza cărora se tranșează concursul dintre dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, prin raportare la elementele ce se desprind din jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul particular al exercitării dreptului recunoscut de art. 10 din Convenție de către jurnaliști, care sunt aceleași cu cele ce rezultă din rezoluția și codul invocat de recurentul-reclamant și în raport cu care, partea a înțeles să își contureze criticile aduse prin cererea de recurs. Relativ la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că acesta a fost invocat formal, în cuprinsul memoriului de recurs nefiind dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestui caz de casare "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 267 A din 2 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.