ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în data de 4 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, să constate prescripția obligației reclamantei de plată către bugetul de stat a sumelor reprezentând chirie datorată anterior datei de 01 septembrie 2017, aferentă spațiilor puse la dispoziție de reclamantă către A. S.R.L., B. S.A., C. S.A., D., E. S.A., cabinet medical S.C. F. S.R.L., Dr. G., S.C. H. S.R.L., cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 35 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1554 din 19 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanțelor- Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 478A/2023 din 20 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelul declarat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 1554 din 19 octombrie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea judecății pe fond. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat motivul de apel relativ la nemotivarea soluției primei instanțe de respingere a acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în opinia recurentei, instanțele de fond încălcând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a analizat și interpretat eronat prevederile art. 7 pct. 13 din H.G. nr. 520/2013, întrucât în cauză nu este vorba despre o executare silită, astfel încât să se poată vorbi despre necesitatea existenței unui titlu executoriu din perspectiva Codului de procedură fiscală, iar colectarea creanței bugetare nu este condiționată de preexistența unui titlu executoriu. Recurenta a mai arătat că demersul său se circumscrie prevederilor art. 35 din C. proc. civ. și are drept scop paralizarea oricărei acțiuni a Ministerului Finanțelor, prin organele din subordine, în speță DGAMC, în realizarea creanței bugetare decurgând din neexecutarea obligației reclamantei de a vira la bugetul de stat chiria, respectiv orice acțiune de emitere a unui titlu care să oblige reclamanta la plata unor sume către bugetul de stat. În mod greșit, instanța de apel a respins apelul reclamantei, reținând că, potrivit art. 4 alin. (2) și (4) din Codul de procedură fiscală, normele de procedură fiscală nu se aplică pentru administrarea de creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice extracontractuale, cu excepția celor prevăzute la alin. (2) lit. b). În acest sens, recurenta a făcut trimitere la dispozițiile art. 184 alin. (5) lit. b) Codul fiscal, potrivit cu care "în scopul eșalonării la plată sunt asimilate obligațiilor fiscale (...) creanțele bugetare stabilite de alte organe și transmise spre recuperare organelor fiscale, potrivit legii, inclusiv creanțele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale stabilite prin hotărâri judecătorești sau alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii." Prin urmare, rolul organului fiscal, al pârâtei DGAMC, de recuperator/colector (inclusiv în ceea ce privește creanțele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale) se corelează cu obiectului cererii de chemare în judecată privind constatarea prescripției obligației de plată a reclamantei, sens în care nu se poate interpreta sub nicio formă că pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă, raportat la art. 36 C. proc. civ. A mai arătat recurenta că nici trimiterile instanței de apel la prevederile art. 226 din Codul de procedură fiscală, nu pot susține lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, în măsura în care în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ a respins definitiv, prin decizia nr. 1026/23.02.2023, contestația reclamantei SRR împotriva măsurilor Curții de Conturi a României legate de constatarea în sarcina sa a prejudiciului produs bugetului de stat prin nevirarea chiriei aferente închirierii unor spații proprietatea statului și aflate în administrarea sa. Instanța de apel a concluzionat eronat că teoria dreptului de administrare invocată de reclamantă nu este incidentă în cauză, motivând că administrarea creanțelor bugetare este o noțiune specifică legilor speciale care o reglementează și în atribuția organelor desemnate de aceste norme. Prin urmare, instanța de apel nu a luat în considerare prevederile invocate de reclamantă în combaterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, nu le-a analizat și nici combătut. De asemenea, nefondat și nemotivat a statuat instanța de apel că noțiunea de titular al dreptului de administrare nu ar putea fi aplicată cu referire la art. 866 C. civ., în condițiile în care C. civ. reprezintă o normă generală, iar aceste prevederi nu impun nicio restricție în acest sens, iar instanța de apel nu a oferit nicio altă alternativă în reglementarea dreptului de administrare, corespunzătoare cu natura bunurilor la care care se referă. În continuare, recurenta a arătat că art. 866 din C. civ. reglementează dreptul de administrare ca fiind un drept real corespunzător proprietății publice, iar art. 868 din C. civ. menționează faptul că titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire, aceste prevederi susținând, în opinia recurentei, calitatea procesuală a pârâtei. În ceea ce privește veniturile/creanțele bugetare, legea conferă instituțiilor abilitate, cum este și cazul pârâtei, dreptul/obligația de administrare a acestora, noțiunea de administrare implicând automat si pe cea de colectare la care se referă instanța de fond, aspect care reiese și din art. 4, art. 6 și art. 13 1 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Finanțelor Publice. În acest sens, recurenta a susținut că pârâta are calitate procesuală pasivă pentru că are printre atribuții administrarea creanțelor bugetare, inclusiv cele datorate de reclamantă, aceasta fiind inclusă în categoria marilor contribuabili. În referire la considerentele instanței de apel potrivit cu care titularul dreptului de creanță cu privire la sumele în cauză este Statul Român, recurenta a opinat că, raportat la obiectul cererii de judecată, nu are relevanță că titularul dreptului de creanță este Statul Român, ci important este a se identifica cine are autoritatea de a colecta contribuțiile datorate bugetului de stat, de a administra și încasa creanțele bugetare, corelativ cu obligația de plată a reclamantei, prescrisă de asemenea. Or, recurenta a arătat că nu a contestat că Statul Român ar fi titularul dreptului de creanță, însă instanța de apel nu a justificat motivat trimiterile la titularul dreptului de creanță (Statul Român), prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată și anume constatarea prescripției extinctive, acest lucru echivalând cu o nemotivare în fapt și în drept, încălcându-se și în acest caz prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Instanța de apel nu a analizat și nu a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și anume "constatarea, prescripției extinctive", prin prisma obligațiilor pârâtei în raportul juridic dedus judecății, a atribuțiilor prevăzute de lege în ceea ce privește creanțele bugetare. Astfel, calitatea procesuală pasivă a pârâtei presupune o identitate între aceasta și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, respectiv persoana față de care se urmărește să se stabilească un drept al reclamantei. În acest sens, trebuie avut în vedere înțelesul, definiția prescripției extinctive date de literatura de specialitate și anume aceea de "sancțiune juridică" care privește doar dreptul material la acțiune, iar nu și dreptul subiectiv privit în întregul său, potrivit art. 2500 din C. civ. Concluzionând, recurenta a susținut că acțiunea în constatare a prescripției nu vizează în sine dreptul subiectiv asupra creanței, ci acțiunea de valorificare a dreptului subiectiv, prin înlăturarea creanței.

Apărările formulate în cauză Intimta-pârâtă Direcția Generală a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că recurenta, reluând argumentele din cuprinsul cererii de apel, este nemulțumită de soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. Relativ la critica privind insuficienta motivare, intimata a susținut că, din modul cum au fost formulate considerentele, instanța a răspuns, în ansamblu, tuturor criticilor aduse prin cererea de apel. Intimata a mai susținut că nu sunt relevante atribuțiile pârâtei de colectare a creanțelor bugetare, întrucât sumele ce fac obiectul cauzei nu sunt stabilite și colectate în mod direct de pârâtă în baza unor prevederi legale sau prin emiterea unor decizii de impunere, ci trebuie determinate de reclamantă pentru raporturile juridice desfășurate cu persoanele juridice fără a încasa chirie. Potrivit deciziei Curții de Conturi nr. 14/25.10.2016 și a hotărârilor judecătorești pronunțate cu privire la legalitatea acestei decizii, recurenta are obligația de a dispune toate măsurile legale pentru stabilirea întinderii prejudiciului adus bugetului de stat prin nerealizarea de venituri din închirierea de spații proprietate publică și nevirarea acestora la bugetul de stat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul acțiunii deduse judecății și asupra căruia au statuat instanțele de fond îl constituie constatarea prescripției obligației reclamantei de plată către bugetul de stat a sumelor reprezentând chirie datorată anterior datei de 01 septembrie 2017, aferentă spațiilor pe care le-a pus la dispoziția mai multor societăți. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, reținând, în esență, că pârâta nu este titulara dreptului în raport cu care reclamanta a solicitat constatarea prescripției, pârâta fiind doar autoritatea care colectează contribuțiile datorate bugetului de stat de marii contribuabili, iar nu titularul dreptului de creanță, care este Statul Român. Prin decizia recurată, prima instanță de control judiciar a validat soluția tribunalului, respingând ca nefondat apelul declarat de reclamantă și apreciind, în esență, că pârâta are doar posibilitatea executării silite a unor creanțe bugetare derivând din relațiile contractuale dar doar în executarea unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, care în cauză nu a fost invocat pentru a se putea reține teza reclamantei. Prin recursul formulat, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat motivul de apel relativ la nemotivarea soluției primei instanțe de respingere a acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv că instanța de apel nu a analizat și nu a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, încălcând astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Motivul de recurs invocat reglementează trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri și anume: i) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; ii) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; iii) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative, motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii, recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. În cuprinsul memoriului de recurs, se susține acest motiv sub primul aspect. Cu privire acesta, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171). Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare. Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel este exhaustivă, fiind menționate în mod clar și coerent argumentele avute în vedere de instanța devolutivă la soluționarea cauzei. Astfel, instanța de apel a relevat situația de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză și a transpus în mod logic și coerent raționamentul juridic, prin care și-a întemeiat soluția pronunțată, făcând trimitere la dispozițiile legale în materie. Recurenta, prin critica formulată, impută instanței de apel faptul că nu a fost analizat motivul de apel constând în nemotivarea soluției primei instanțe de respingere a acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Critica este nefondată, întrucât instanța de apel a constatat expunerea de către prima instanță a raționamentului juridic adoptat, prezentând suplimentar argumentele pentru care a reținut ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive. Astfel, instanța de apel, contrar argumentelor recurentei, a analizat criticile aduse soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și a expus propriul raționament cu privire la excepția invocată în cauză, făcând trimitere și analizând atât dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., cât și dispozițiile speciale din Codul de procedură fiscală, respectiv din H.G. nr. 520/2013. Prin urmare, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, orice eventuală vătămare a părții a fost acoperită prin motivarea cuprinzătoare a deciziei din apel, sens în care criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate și urmează a fi respinse în consecință, nemulțumirile părții neechivalând cu o nemotivare a hotărârii astfel cum se pretinde. Mai departe, în analiza recursului, criticile cu privire la menținerea de către instanța de apel a soluției admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive vor fi analizate din perspectiva art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât pun în discuție pretinse încălcări ale normelor de procedură, dar și ale dispozițiilor de drept material în ceea ce privește creanțele bugetare. Recurenta a reproșat instanței de apel analiza și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 7 pct. 13 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală dat fiind că nu este o executare silită în curs astfel încât să fie necesar un titlu executoriu din perspectiva Codului de procedură fiscală, care să condiționeze colectarea creanței bugetare. Înalta Curte reține că potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, calitate procesuală activă, precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, calitate procesuală pasivă. Rolul instanței constă în verificarea identității dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum și a identității dintre cel care promovează cererea și titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes. Situația de fapt stabilită în cauză și necontestată relevă că prin acțiunea în constatarea prescripției obligației reclamantei de plată către bugetul de stat a sumelor reprezentând chirie datorată anterior datei de 01 septembrie 2017, reclamanta urmărește stingerea dreptului ce ar putea fi exercitat de pârâtă în acțiunea în realizare a creanței bugetare. Această acțiune a fost formulată ca urmare a unui control efectuat de Curtea de Conturi în activitatea reclamantei, în urma căruia a fost emisă Decizia nr. 14/2016, în cuprinsul căreia s-a constatat la pct. 4 și pct. 5 că aceasta a pus la dispoziția unor persoane juridice spații proprietate publică a statului fără a stabili și încasa chiria/redevența aferentă conform legii, cu consecința prejudicierii bugetului de stat cu suma de 280.000 RON, respectiv 96.000 RON. În acest sens, Curtea de Conturi a stabilit un set de măsuri legale la pct. nr. II.4- II.6 pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora, fixând termen de realizare 10.02.2017 pentru remedierea abaterilor consemnate la pct. 4 și pct. 5. Reclamanta a formulat acțiune în anularea Deciziei nr. 14/2016, înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, iar prin decizia nr. 1026/23.02.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost admis recursul și casată în parte sentința pronunțată în cauză, relevant fiind aspectul că măsurile consemnate la nr. II.4-II.6 nu au fost anulate, fiind deci menținute. În acest context factual, se reține că referirea instanței de apel la dispozițiile art. 7 pct. 13 din H.G. nr. 520/2013 s-a efectuat prin raportare la art. 13 1 alin. (1) și (3) din același act normativ, texte legale care reglementează atribuțiile Agenției și activitatea pârâtei, ca instituție publică în subordinea Agenției, care are ca obiect de activitate ansamblul activităților de administrare fiscală a marilor contribuabili, prin preluarea atribuțiilor și a activității corespunzătoare din cadrul aparatului propriu al Agenției. Așa cum chiar recurenta afirmă permanent, principala atribuție a pârâtei este aceea de colectare/recuperare a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, or, în cauză, astfel de raporturi nu există pentru că reclamanta a dat în folosință gratuită către diverse persoane juridice spațiile publice pe care le avea în administrare. Mai mult, creanța pretinsă nu este stabilită și colectată în mod direct de pârâtă în baza unor prevederi legale sau prin emiterea unor decizii de impunere, ci trebuie determinată de reclamantă pentru raporturile juridice desfășurate cu persoanele juridice fără a încasa chirie. Calitatea procesuală pasivă presupune, ca situație premisă, existența unui raport juridic de drept substanțial între reclamantă și pârâtă. Or, dacă principala atribuție a pârâtei este aceea de colectare a creanțelor bugetare, raportat la ceea ce s-a imputat reclamantei prin decizia Curții de Conturi, se constată că un raport de drept material între societate și organism nu există în lipsa unei creanțe. Este lipsită de relevanță și trimiterea recurentei la dispozițiile art. 184 alin. (5) lit. b) Codul fiscal în justificarea legitimității procesuale a pârâtei, în condițiile în care textul legal prevede expres că sunt asimilate obligațiilor fiscale creanțele bugetare stabilite de alte organe și transmise spre recuperare organelor fiscale, inclusiv cele rezultate din hotărâri judecătorești sau alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Cum prin Decizia Curții de Conturi s-au dispus măsuri în sarcina reclamantei în vederea recuperării prejudiciului, fiind stabilit și un termen de realizare, fără a se dispune transmiterea creanței spre recuperare către organele fiscale, se constată că nu există o creanță care să fie stabilită în condițiile textului legal invocat și neexistând o creanță nu există raporturi juridice, iar lipsa raporturilor juridice determină, în consecință, lipsa calității procesuale pasive a pârâtei. Printr-o altă critică, de asemenea nefondată, recurenta a susținut calitatea procesuală a pârâtei prin raportare la dispozițiile art. 866 și art. 868 C. civ., considerând greșită concluzia instanței de apel potrivit cu care aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză pentru că administrarea creanțelor bugetare este specifică legilor speciale care o reglementează și în atribuția organelor desemnate de aceste norme. Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal (art. 2 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), privind administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală). Reglementarea nu se aplică însă pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului (art. 2 alin. (4) din Codul de procedură fiscală). Așadar, sub incidența Codului de procedură fiscală intră veniturile fiscale datorate statului, cu excepția celor rezultate din raporturi juridice contractuale. Instanțele de fond au reținut corect că sumele care fac obiectul cauzei nu sunt stabilite și colectate în mod direct de pârâtă în baza unor prevederi legale și prin emiterea unor decizii de impunere, ci acestea trebuie determinate de reclamantă pentru raporturile juridice desfășurate cu persoanele juridice fără a încasa chirie, iar în final, bugetul Statului român este cel prejudiciat cu sumele ce trebuiau percepute și virate la buget. Cât privește teoria dreptului de administrate invocat de reclamantă, s-a reținut că nu este incidentă în cauză, noțiunea dreptului de administrare neputând fi aplicată cu referire la art. 866 C. civ., în relație cu natura bunurilor la care se referă. Aceasta întrucât dispozițiile art. 866 C. civ. statuează că drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit, iar la art. 868 din cod sunt reglementate aspecte cu privire la exercitarea dreptului de administrare. Or, raportat la scopul urmărit de reclamantă prin demersul său judiciar și la natura bunurilor la care se referă, se reține că administrarea creanțelor fiscale este diferită, ca instituție juridică, de dreptul de administrare din C. civ., pe care se întemeiează criticile recurentei. Recurenta a susținut că noțiunea de administrare include automat și pe cea de colectare, însă așa cum s-a arătat anterior și cum s-a reținut în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală care reglementează expres la art. 2 alin. (4) situațiile în care nu se aplică. Prin urmare, judicios s-a stabilit că Statul român este titularul dreptului de creanță și are dreptul de a încasa sumele pe care reclamanta, în urma controlului efectuat, va trebui să le stabilească și să le vireze către bugetul de stat. În fine, referirile recurentei la definiția prescripției extinctive, potrivit art. 2500 C. civ., nu vor fi analizate în condițiile în care instanțele de fond s-au pronunțat cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, fără a analiza dacă se impune sau nu constatarea prescripției extinctive așa cum a solicitat reclamanta. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.