ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3397/2021

Ședința publică din data de 04 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 11.09.2017, astfel cum a fost completată la data de 05.02.2018, reclamanta Societatea Națională de Radiocomunicații S.A. a chemat în judecată pârâții Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea în parte a Dispoziției obligatorii nr. 114753/19.05.2017 emisă de pârâta DGAMC, în ceea ce privește măsurile 1, 2 și 4 și anularea Deciziei nr. 75/P/12.10.2017 emisă de pârâtul MFP în soluționarea contestației administrative.

Prin sentința civilă nr. 2631 de la data de 06.06.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Totodată, a fost admisă acțiunea completată formulată de reclamanta Societatea Națională de Radiocomunicații S.A, în contradictoriu cu pârâții ANAF- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Ministerul Finanțelor Publice și petenții A. și B.. A fost anulată, în parte, Dispozitia obigatorie nr. 114753/19.05.2017 emisă de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce privește masurile 1, 2 și 4 și anulată Decizia nr. 75/P/12.10.2017 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței civile nr. 2631 din data de 06 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, care invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, care invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor critică sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În preambulul cererii de recurs, recurentul-pârât a precizat că înțelege să formuleze critici comune motivelor de casare prevăzute de punctele 5 și 6 ale art. 488 C. proc. civ., tratându-le împreună, dată fiind strânsa legătură dintre ele, urmând să dezvolte separat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

1.1. Motivele de casare întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Prima critică de nelegalitate formulată de recurentul - pârât Ministerul Finanțelor se referă la faptul că prima instanță a încălcat dispozițiile de la art. 425 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. în sensul că, din considerentele hotărârii judecătorești nu rezultă că la pronunțarea acesteia instanța a analizat apărările formulate de pârât prin întâmpinare.

Prin urmare, reiese că instanța de fond a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor, lipsind astfel hotărârea de indicarea elementelor care atrag criticile și în raport de care trebuie să fie formulat recursul.

Așadar, motivele de fapt și de drept pentru care Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată nu se regăsesc în cuprinsul considerentelor hotărârii, ceea ce conduce la concluzia că instanța de fond nu le-a avut în vedere atunci când a reținut situația de fapt și de drept și a pronunțat soluția.

Pe cale de consecință, susține recurentul- pârât că, întrucât art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. este reglementat prin norme imperative, aspect care rezultă din expresia folosită de legiuitor - hotărârea "va cuprinde", lipsa unor mențiuni poate atrage nulitatea hotărârii.

Ca atare, a susținut reurentul că instanța de fond nu a analizat punctual argumentele aduse în combaterea susținerilor intimatei-reclamante și nu a prezentat raționamentul juridic pentru care a considerat că apărările formulate nu sunt întemeiate.

Conchide recurentul-pârât în sensul că nerespectarea dispozițiilor legale menționate anterior echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătorești, situație ce atrage casarea hotărârii și trimiterea dosarului la instanța de fond, în vederea pronunțării unei hotărâri din a cărei motivare să rezulte că aceasta conține toate elementele prevăzute în mod imperativ de dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

1.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Cu referire la acest motiv de nelegalitate al sentinței civile recurate, a arătat pârâtul că, instanța de fond, în mod neîntemeiat, a admis acțiunea reclamantei și a anulat în parte Dispoziția obligatorie nr. 114753/19.05.2017 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce privește măsurile 1, 2 și 4 și a anulat Decizia nr. 75/P12.10.2017 emisă de MFP, încălcând sau aplicând greșit normele de drept material incidente speței.

După expunerea rezumativă a situației de fapt prin care recurentul arată că, urmare a inspecției economico-financiare, în temeiul O.U.G. nr. 94/2011, la care intimata-reclamantă a fost supusă, s-au reținut în sarcina acesteia o serie de abateri.

Cu privire la existența acestor abateri, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, nu au putut fi analizate susținerile intimatei-reclamante referitoare la împrejurările în care au fost săvârșite contravențiile, întrucât acestea s-au stabilit în mod definitiv prin emiterea proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, procese-verbale care nu au fost contestate în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001 și au rămas definitive.

Astfel, susține recurentul, ceea ce prezintă interes în soluționarea prezentei cauzei constă în determinarea posibilității legale a DGAMC de a dispune măsurile 1, 2 și 4 din Dispoziția obligatorie criticată, măsuri ce constau în obligarea intimatei-reclamante la recuperarea amenzilor contravenționale.

Se afirmă, în legătură cu acest aspect, că instanța de fond a interpretat și aplicat, în mod greșit, prevederile legale invocate de către organul de inspecție economico-financiară, reținând că la data emiterii dispoziției obligatorii textul de lege reprezentat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013 (în forma sa în vigoare anterioară modificării aduse prin O.G. nr. 1/2016) nu mai putea constitui temei pentru obligarea intimatei-reclamante la recuperarea amenzilor.

Prin considerentele sentinței civile atacate instanța de fond a nesocotit în totalitate argumentele prezentate de Ministerul Finanțelor Publice în apărările formulate cu privire la elementele necesare existenței contravenției, în special, pe cele privind latura subiectivă a contravenției.

Astfel, cadrul general în materie de contravenții, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, precizează în mod expres, la art. 1, faptul că pentru a ne afla în prezența unei contravenții este necesar ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, în lipsa vinovăției, folosind argumentul logic de interpretare a normelor juridice per a contrario, reiese că nu poate exista răspundere contravențională, astfel că în materia dreptului contravențional este exclusă categoric ideea de răspundere obiectivă.

Pe cale de consecință, având în vedere faptul că intimata-reclamanta a fost sancționată contravențional, aceasta implică și existența vinovăției anumitor persoane, întrucât, așa cum am precizat, existența unei fapte caracterizate ca fiind contravenție, nu este suficientă, ci este necesar ca acestea să fie imputabile unei persoane (imputatio facti).

Instanța de fond a aplicat în mod greșit cadrul normativ incident prezentei cauze, ignorând dispozițiile O.G. nr. 2/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar motivele prezentate de Ministerul Finanțelor Publice în susținerea legalității măsurilor dispuse nu se regăsesc în analiza instanței de fond, care, așa cum reiese din sentința recurata nu și-a îndeplinit obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt și de drept invocate de pârât, prin întâmpinare.

O altă critică are în vedere faptul că instanța de fond, în mod eronat, a reținut, contrar celor cuprinse în raportul de inspecție economico-financiară, care menționează că perioada verificată a fost 01.01.2015 - 30.09.2016, că măsura recuperării prejudiciilor nu putea avea în vedere decât prejudiciile create în această perioadă.

Așadar, susține recurentul, singurul argument adus de către instanța de fond în fundamentarea soluției sale, constă în faptul că, prejudiciul a cărui recuperare s-a dispus de către DGAMC s-a creat prin plata celor 3 amenzi contravenționale, în urma încheierii proceselor-verbale de contravenție, ulterior perioadei verificate, respectiv 01.01.2015 - 30.09.2016, motiv pentru care nu poate fi dispusă recuperarea unui prejudiciu creat ulterior perioadei menționate.

Cu privire la acest considerent al instanței de fond, arată că organul de inspecție economico-financiară indică, drept temei juridic, la pct. 2 paragraful 2 din Dispoziția obligatorie nr. 114753/19.05.2017, dispozițiile art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare și art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012, dispoziții care conferă competență organului de control să dispună măsuri pentru recuperarea pagubelor produse.

Așa cum indică și instanța de fond, posibilitatea de a însera astfel de măsuri în cadrul Dispoziției obligatorii trebuie circumstanțiată de contextul legal în care se emite dispoziția, art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 94/2011 dispunând că "în baza constatărilor din rapoartele de inspecție economico-financiară se dispun măsuri prin dispoziție obligatorie emisă de organul de inspecție economico-financiară competent."

Organul de inspecție economico-financiară a reținut, în mod expres, în Raportul de inspecție ce a stat la baza emiterii Dispoziției obligatorii, faptul că deficiențele constatate reprezintă contravenții și se sancționează cu amenzi contravenționale, dispunând recuperarea contravalorii acestora de la persoanele responsabile pentru abaterile de la prevederile legale.

Mai arată recurentul că argumentul, potrivit căruia, măsura recuperării pagubelor reprezentate de achitarea amenzilor contravenționale este o măsură ce excede perioadei verificate, respectiv perioadei 01.01.2015 - 30.09.2016, întrucât procesele-verbale de contravenție au fost emise în perioada 28.12.2016 și 03.05.2017, fiind astfel contrară dispozițiilor art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 94/2011, este neîntemeiat.

Însăși prin natura sa, noțiunea de sancțiune contravențională reprezintă atragerea răspunderii persoanei juridice pentru încălcarea, cu vinovăție, a normei care descrie contravenția.

Afirmă, în continuare, că ceea ce prezintă interes în soluționarea problemei de drept dedusă analizei instanței constă în determinarea unei legături între pagubele produse prin aplicarea unor amenzi contravenționale și constatările reținute în Raportul de inspecție economico - financiară în legătură cu perioadele și obiectivele verificate.

Așa cum reiese din Raportul de inspecție economico - financiară, amenzile contravenționale au fost dispuse ca urmare a constatării unor contravenții săvârșite în perioada supusă inspecției economico-financiară, respectiv perioada 01.01.2015-30.09.2016.

Pe cale de consecință, întrucât faptele ce constituie contravenție au fost săvârșite în perioada verificată de organul de inspecție, apreciază recurentul că evidentă legătura de cauzalitate între încălcarea normelor reprezentate de art. 6 alin. (1), (10) alin. (1) lit. b) și art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 26/2013 și aplicarea sancțiunii contravenționale, în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (2) din actui normativ anterior menționat.

În acest sens arată recurentul că, și dacă s-ar considera ca fiind corect raționamentul instanței de fond, prin care reține că pagubele produse prin aplicarea amenzilor contravenționale sunt ulterioare perioadei verificate, este important a avea în vedere faptul că emiterea dispoziției obligatorii nu se face exclusiv prin raportare la constatările în legătură cu perioadele verificate, textul art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 precizând, în mod expres, că dispunerea măsurilor cuprinse în dispoziția obligatorie se face inclusiv prin raportare la obiectivele verificate și cuprinse în Raportul de inspecție economico-financiară.

În concluzie, susține recurentul-pârât că instanța de fond nu a luat în considerare raportul de cauzalitate existent în prezenta cauză, în sensul că a ignorat faptul că aplicarea amenzilor contravenționale a fost generată de nerespectarea dispozițiilor aplicabile în materie de stabilire a bugetului de venituri și cheltuieli de către intimata - reclamantă.

Recurenta-pârâtă D.G.A.M.C. a invocat în susținerea căii de atac exercitate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., arătând că, în mod nelegal, prima instanța a reținut în paragrafele nr. 13-15 din pagina a 4-a a sentinței civile recurate, faptul că din cuprinsul raportului de inspecție economico-financiara, perioada verificată a fost 01.01.02015- 30.09.2016, astfel încât măsura recuperării prejudiciilor nu putea avea în vedere decât prejudiciile create în aceasta perioada.

Or, afirmă recurenta, prejudiciul a cărui recuperare s-a dispus de către D.G.A.M.C., s-a creat prin plata celor 3 amenzi contravenționale, în urma încheierii proceselor-verbale de contravenție, ulterior perioadei verificate, respectiv în datele de 28.12.2016 și 03.05.2017.

Susține recurenta că, în raport de obiectul acțiunii de inspecție economico-financiară, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, cu modificările și completările ulterioare, forma aflată în vigoare la momentul perioadei verificate, care prevedea că Organele de control ale Ministerului Finanțelor Publice, prin aparatul propriu și/sau al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, sunt abilitate să constate contravențiile de la alin. (1) și să aplice sancțiunile prevăzute la alin. (2)-(4) operatorilor economici prevăzuți la art. 1, după caz, urmând ca aceștia să recupereze atât contravaloarea amenzii, cât și eventualele prejudicii, în condițiile legii.

Totodată, în speță sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011, cu modificările si completările ulterioare, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, cu modificările și completările ulterioare și art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012, pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea si funcționarea inspecției economico-financiare.

In concluzie, pentru remedierea deficienților constate, in baza obiectivelor si compenentelor inspecției economico-financiare privind creșterea responsabilității operatorilor economici, întărirea disciplinei economico-financiare in utilizarea patrimoniului, echipa de inspecție a dispus măsurile din Dispoziția obligatorie.

Astfel, Dispoziția obligatorie nr. 114753/19.05.2017 emisa de DGAMC conține masuri de remediere a abaterilor de la prevederile legale încălcate si de reîntregire a patrimoniului operatorului economic, asa cum prevede legislația economico-financiara.

A arătat că sunt eronate si nelegale considerentele primei instanțe referitoare la faptul că, potrivit art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 94/2011, Raportul de inspecție economico-financiară cuprinde toate constatările în legătură cu perioadele și obiectivele verificate.

Or, după cum rezulta din cuprinsul raportului de inspecție economico-financiara, perioada verificata a fost 01.01.2015- 30.09.2016, astfel incat măsura recuperării prejudiciilor nu putea avea în vedere decât prejudiciile create in aceasta perioada, respectiv cel creat prin plata celor 3 amenzi contravenționale, in urma încheierii proceselor-verbale de contravenție, ulterior perioadei verificate, respectiv în datele de 28.12.2016 și 03.05.2017.

Prima instanța a neglijat a analiza dispozițiile întregului conținut din art. 21 din O.G. nr. 94/2011 precum și H.G. nr. 1257/2012 privind organizarea inspecțiilor si stabilirea atribuțiilor generale în efectuarea acestora în vederea aplicării Ordonanței Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv.

Având in vedere ca perioada verificată a fost 01.01.2015-30.09.2016, faptele de încălcare a legislației economico-financiare fiind săvârșite in aceasta perioada, organul de inspecție economico-financiar, în mod legal, cu respectarea termenului de prescripție a stabilit prin Dispoziția Obligatorie nr. 114753/19.05.2017, măsurile nr. 1, nr. 2 și nr. 4 de a se dispune recuperarea contravalorii amenzilor contravenționale de la persoanele responsabile pentru abaterile de la prevederile legale.

Concluzia primei instanțe este nelegală și eronată, raportat la faptul că organul de inspecție economico-financiară stabilește întotdeauna prejudiciul și măsurile de recuperare a acestuia printr-o Dispoziție obligatorie emisă ulterior Raportului de inspecție economico-financiară (RIEF) și având la baza constatările RIEF-ului. Or, și în prezenta speța, faptele generatoare ale prejudiciului au fost săvârșite în perioada supusă verificării, iar cuantumul prejudiciului constatat în sumele stabilite ca sancțiuni contravenționale au fost stabilite la data de 28.12.2016 si 03.05.2017, anterior emiterii Dispoziției obligatorii nr. 114753/19.05.2017.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și respingerea cererilor de intervenție în interesul reclamantei, depuse de intervenienții A. și B., ca neîntemeiate.

Prin întâmpinările depuse la dosar intimata-reclamantă Societatea Națională de Radiocomunicații S.A. și intimata-intervenientă A. au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Pentru a mai bună logică a redactării, Înalta Curte va analiza, cu prioritate, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 din C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, ulterior procedând la analiza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. invocat de ambii recurenți, criticile de nelegalitate subsumate acestuia fiind, în esență, similare, putând fi examinate împreună.

În prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., potrivit căruia "instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea", nefiind indicată nicio astfel de situație pentru fi întrunită ipoteza textului procedural.

În acest context, Înalta Curte constată că toată argumentația recurentului-pârât se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. care vizează nemotivarea hotărârii judecătorești prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prima critică de nelegalitate formulată de recurentul - pârât Ministerul Finanțelor se referă la faptul că prima instanță a încălcat dispozițiile de la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că, din considerentele hotărârii judecătorești nu rezultă că la pronunțarea acesteia instanța a analizat apărările formulate de pârât prin întâmpinare.

Analizând conținutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor prin întâmpinare, instanța de fond menționând expres, în prima parte a considerentelor referitoare la susținerile reclamantei și apărările pârâților, că "pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, afirmând, în esență, aceleași aspecte ca și pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili".

Această afirmație a instanței de fond se verifică în actele procedurale depuse la dosar, în sensul că argumentele formulate în apărare pe fondul cauzei de către ambele autorități pârâte, prin întâmpinările depuse la dosar, sunt similare atât pe situația de fapt, dar și din punct de vedere al interpretărilor juridice date normelor legale incidente.

Or, ca tehnică de redactare, instanța de fond a redat mai întâi, în conținutul hotărârii, argumentele esențiale aduse în apărare de către pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, făcând, ulterior,trimitere la aceleași apărări și în cazul întâmpinării depuse de Ministerul Finanțelor, context în care nu se poate reține critica vizând nesocotirea apărărilor formulate de această autoritate.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond, în cadrul raționamentul juridic elaborat pentru conturarea soluției pronunțate s-a raportat la apărările formulate de autoritățile pârâte, pe care le-a analizat, răspunzând prin argumente clare și concise și motivând implicit și respingerea acestora, concomitent cu exprimarea propriei interpretări juridice și a convingerii în temeinicia acțiunii.

Astfel, instanța de fond a tranșat aspectul existenței sau inexistenței contravențiilor, reținând în esență faptul că "acest aspect a fost stabilit definitiv în sarcina reclamantei prin procesele-verbale de contravenție din 28.12.2016 si 02.05.2017, acestea nefiind contestate și rămânând definitive. Ca atare instanța de fond nu mai poate analiza susținerile reclamantei referitoare la împrejurările în care au fost săvârșite contravențiile, analiza fiind inutilă, atâta timp căt contravențiile au fost săvârșite de reclamantă iar amenzile au fost aplicate și achitate".

De altfel, chiar recurentul-pârât Ministerul Finanțelor recunoaște în cuprinsul recursului formulat faptul că instanța de fond a analizat acest aspect invocat de către minister; "așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, nu au putut fi analizate susținerile intimatei reclamante referitoare la împrejurările în care au fost săvârșite contravențiile, întrucât acestea s-au stabilitit în mod definitiv prin emiterea proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, procese-verbale care nu au fost contestate în conformitate cu dispozițiile O.G.2/2001 și au rămas definitive ."

De asemenea, a fost redată în considerentele hotărîrii pronunțate și descrierea pe scurt a abaterilor pentru care au fost aplicate sancțiunile contraventionale, expusă inclusiv de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare.

Totodată, a fost luată în analiză, de către instanța de fond, și aplicabilitatea art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013, în forma sa în vigoare la data aplicării amenzilor, la data emiterii dispoziției contestate cât și anterior modificărilor aduse prin O.G. nr. 1/2016 precum și aplicabilitatea prevederilor art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011, ale art. 5 din O.G. nr. 119/1999 și ale art. 2 lit. d) și e) din H.G. nr. 1257/2012, invocate în argumentația din întâmpinare de către Ministerul Finanțelor.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat toate susținerile părților litigante și a exprimat judicios propria convingere în soluția dată în dezlegarea raportului juridic litigios, prin prezentarea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza raționamentului juridic exprimat în considerente, astfel încât, nu se poate reține că hotărârea pronunțată este afectată de viciul nemotivării astfel cum acesta este sancționat prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), punctul 6 din C. proc. civ.

Acest motiv de casare a fost invocat de ambii recurenți-pârâți și îi sunt circumscrise critici de nelegalitate similare, pe care Înalta Curte le va analiza împreună și va răspunde la ele prin argumente logico-juridice comune.

Instanța de control judiciar reține că instanța de fond a apreciat nelegalitatea actelor administrativ-fiscale a căror anulare s-a solicitat din dublă perspectivă și anume:

- dacă la data constatării uneia dintre abateri, art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013 prevedea că organele de inspecție, după aplicarea sancțiunilor contravenționale, pot dispune ca operatorii controlați să recupereze amenzile și prejudiciile de la persoanele responsabile, la data emiterii dispoziției de masuri, 19.05.2017, textul prevedea doar posibilitatea aplicării sancțiunilor contravenționale, fără a fi instituită obligația de recuperare a amenzilor de la persoanele responsabile. Ca atare, la data emiterii dispoziției de măsuri, acest text legal nu mai putea constitui temei pentru obligarea reclamantei la recuperarea amenzilor;

- situației societății reclamante nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011 și ale art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012, având în vedere că, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, recuperarea amenzilor contravenționale plătite în datele de 28.12.2016 și 03.05.2017, deci ulterior perioadei verificate, nu pot face obiectul dispoziției de măsuri contestate în prezenta cauză.

Recurentele-pârâte critică raționamentul juridic al instanței de fond, prin prisma celor două aspecte de nelegalitate reținute de prima instanță, susținând că:

- în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, cu modificările și completările ulterioare, forma aflată în vigoare la momentul perioadei verificate, care prevedea că organele de control ale Ministerului Finanțelor Publice, prin aparatul propriu și/sau al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, sunt abilitate să constate contravențiile de la alin. (1) și să aplice sancțiunile prevăzute la alin. (2)-(4) operatorilor economici prevăzuți la art. 1, după caz, urmând ca aceștia să recupereze atât contravaloarea amenzii, cât și eventualele prejudicii, în condițiile legii;

- prima instanță a neglijat a analiza dispozițiile întregului conținut din art. 21 din O.G. nr. 94/2011 precum și H.G. nr. 1257/2012, în temeiul cărora, având în vedere că perioada verificată a fost 01.01.2015-30.09.2016, faptele de încălcare a legislației economico-financiare fiind săvârșite în această perioadă, organul de inspecție economico-financiar, în mod legal, cu respectarea termenului de prescripție a stabilit prin Dispoziția Obligatorie nr. 114753/19.05.2017, măsurile nr. 1, nr. 2 și nr. 4 de a se dispune recuperarea contravalorii amenzilor contravenționale de la persoanele responsabile pentru abaterile de la prevederile legale.

Cu privire la primul aspect criticat, referitor la aplicabilitatea art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod corect, a luat în considerare regula aplicării legilor în timp apreciind, în mod just, că la data emiterii Dispoziției obligatorii 114753/19.05.2017, art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013 fusese modificat prin O.U.G. nr. 11/2016 (intrată în vigoare la data de 29.01.2016), în sensul eliminării din textul anterior a obligației de recuperare a amenzilor sau a eventualelor prejudicii de la persoanele responsabile și, prin urmare, nu mai putea constitui temei pentru recuperarea amenzilor potrivit dispoziției obligatorii.

Câtă vreme acest text de lege era modificat, în sensul arătat, la data la care au fost încheiate procesele-verbale de sancționare contravențională (28.12.2016, 02.05.2017 și 03.05.2017) și a fost emisă dispoziția obligatorie, este fără dubiu că organul de inspecție fiscală nu mai putea să prevadă în sarcina societății recuperarea prejudiciului, constând în contravaloarea celor 3 amenzi contravenționale achitate, de la persoanele responsabile.

Înalta Curte constată că perioada suspusă inspecției economico-financiare a fost 01.01.2015 - 30.09.2016, neavând relevanță pentru raționamentul juridic expus mai sus faptul că pentru o parte din perioada controlată, respectiv până la data de 29.01.2016 au fost în vigoare dispozițiile art. 13 alin. (5) din vechea formă a O.G. nr. 26/2013, atâta vreme cât procesele-verbale prin care s-au stabilit, în concret, amenzile contravenționale în sarcina societății, au fost întocmite sub imperiul noii reglementări, de imediată aplicare.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-pârâți sub acest aspect nu au fundament legal, norma legală veche neputând ultractiva, în sensul aplicării la o situație juridică născută după abrogarea acesteia, respectiv de a stabili o obligație financiară neprevăzută de lege la acel moment.

În ceea ce privește al doilea set de critici referitor la aplicarea în speță a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011 și ale art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012 care reglementează posibilitatea organului de inspecție ca prin dispoziția obligatorie să dispună măsuri pentru recuperarea pagubelor produse, iar în speță prejudiciul a fost produs în perioada supusă verificării de către inspecția economico-financiară, Înalta Curte, constată, în acord cu judecătorul fondului, că aceste prevederi generale, trebuie circumstanțiate situației de fapt dedusă judecății în speță.

Astfel, prejudiciul reclamat a fi recuperat de către societate, de la persoanele responsabile, prin Dispoziția obligatorie nu reprezintă o pagubă rezultată direct din abaterile constatate, ci constă în contravaloarea unor amenzi contravenționale stabilite ulterior perioadei verificate prin acte administrative distincte, respectiv procese-verbale de contravenție.

Or, esențial în dezlegarea acestei chestiuni de drept este stabilirea momentului în care s-a produs paguba/prejudiciul cert și exigibil în patrimoniul societății reclamante.

În acest sens, Înalta Curte constată că prejudiciul constând în cuantumul celor trei amenzi contravenționale s-a produs la momentul stabilirii sancțiunilor contravenționale prin procesele-verbale încheiate ca atare și, mai corect, la momentul achitării acestor amenzi, când s-a produs diminuarea patrimoniului societății.

Până la momentul la care nu au fost emise procesele-verbale de constatare a săvârșii faptei contravenționale, nu se poate vorbi de existența unui prejudiciu care să facă obiectul analizei inspecției pentru o perioadă anterioară stabilirii amenzilor, punctele din dispoziția obligatorie a căror anulare s-a solicitat nefăcând referire la alte fapte generatoare de prejudiciu patrimonial săvârșite în perioada controlată.

În concluzie, instanța de fond, în mod temeinic și legal, a apreciat că măsura recuperării prejudiciului de la persoanele responsabile nu putea avea în vedere decât prejudiciile create în perioada supusă inspecției economico-financiare; or amenzile contravenționale generatoare de prejudiciu au fost stabilite ulterior, iar la momentul întocmirii proceselor-verbale de constatare a contravențiilor și stabilire amenzi art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013 fusese modificat prin abrogarea textului vizând recuperarea prejudiciului de la personale responsabile.

Prin urmare, Înalta Curte constată, că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare invocate de recurenții-pârâți, soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice) și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 2631 din 06 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iunie 2021.