Decizia nr. 824/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva deciziei nr. 944/2023 a Curții de Apel București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. x/02.03.2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la repararea pagubei ce i-a fost pricinuită pe nedrept prin privarea de libertate, evaluând prejudiciul la suma de 100.000 euro echivalentul RON, cu titlu de daune morale. În drept, s-au invocat prevederile art. 539-541 C. proc. pen.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 193/27.09.2022, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 RON, cu titlu de prejudiciu moral. Împotriva acestei sentințe au formulat apeluri atât reclamantul A., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public și Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 944 din 13 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 193/27.09.2022, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. x/2022. Au fost admise apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și în consecință: A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că suma reprezentând contravaloare prejudiciu moral pe care trebuie să o plătească apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, apelantului-reclamant A. este în cuantum de 15.000 RON.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 944 din 13 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul A., și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu. i) Recursul reclamantului A. În dezvoltarea cererii de recurs, încadrată în drept pe ipteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a invocat, în esență, următoarele aspecte: Reclamantul consideră că decizia recurată este netemeinică în ceea ce privește stabilirea cuantumului just și echitabil privind suferințele recurentului și solicită, în raport cu probele existente la dosarul cauzei, o evaluare echitabilă și justă, prin aplicarea criteriilor personale și reale în ceea ce îl privește și obligarea Statului Român la o despăgubire de aproximativ 10.000 euro pentru o zi de detenție, respectiv la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul în moneda națională la data pronunțării sentinței). Mai mult decât atât, motivarea instanței de apel în ceea ce privește criteriul de stabilire al cuantumului prejudiciului suferit de către reclamant nu poate fi reținută, instanța de apel considerând că durata măsurilor preventive luate față de reclamant nu a fost "o durată de timp excesivă". Pe de alta parte, este greșită motivarea instanței de apel în ceea ce privește temeiul legal in baza căruia reclamantul a solicitat despăgubirile în cauză. Astfel, Curtea de Apel București, așa cum motivează in conținutul deciziei recurate, a avut în vedere la pronunțarea cauzei faptul că "despăgubirile se acordă ca urmare a măsurilor preventive devenite nedrepte ca urmare a achitării, și nu ca urmare a cercetării sau duratei cercetărilor și judecății până la data achitării". În plus, instanța de apel a dovedit nerespectarea unei aprecieri echilibrate care să poată compensa suferințele pricinuite, practic neluând în calcul suferințele ce au fost probate și există la dosarul cauzei, manifestând doar prudență față de acordarea unei sume care să echilibreze cu adevărat prejudiciul moral suferit de către reclamant, dar și de către familia acestuia. În acest mod, instanța de apel a avut în vedere doar prudența solicitată de către jurisprudența CEDO, dar nu și criteriile reale de evaluare determinate de nivelul actual al economiei statului nostru, ajungând astfel la o soluție nedreaptă și care nu are posibilitatea de a compensa suferințe morale, ci doar de a dezamăgi persoane aflate deja în situații nedrepte. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii reclamantului astfel cum a fost formulată. ii)Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu În dezvoltarea cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat, în esență, următoarele aspecte: Pârâtul precizează că, în susținerea pretențiilor sale, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. x/2013 din 31.10.2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, dosar înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. x/2014. În cursul urmăririi penale s-a dispus reținerea reclamantului pentru 24 ore, iar ulterior arestarea preventivă pentru perioada 21.10.2014-31.10.2014. Dosarul penal nr. x/2014 s-a finalizat definitiv cu achitarea reclamantului. Menționează că soluția de achitare a reclamantului s-a întemeiat pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. În opinia sa, această soluție nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor necesare dispunerii măsurii reținerii și măsurii arestării preventive (perioada 21.10.2014-31.10.2014), întrucât la momentul la care aceste măsuri au fost dispuse, instanța penală a interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune. Arată că în considerentele Deciziei nr. 136/2021(paragraful 26), decizie invocată și de reclamant în motivarea cererii sale, Curtea Constituțională a reținut că, "spre deosebire de probele ce au stat la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut și din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârșirii de către inculpat a infracțiunii pentru care este judecat, standardul de probațiune necesar dispunerii măsurilor preventive este cel al capacității de a determina formarea unei bănuieli sau a unei suspiciuni. Aceasta din urmă trebuie să fie rezonabilă. Cum noțiunea de rezonabil nu beneficiază de o definiție specifică dreptului penal sau celui procesual penal, Curtea reține că legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare sintagma "suspiciune rezonabilă" specifică existența unor probe, pe baza cărora, recurgând la un raționament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune". Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, ca o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru ca textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit). În cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, Curtea a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei naștere unei bănuieli legitime să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar a formula o acuzație împotriva unei persoane. În cauza Brogan și alții contra Regatului Unit, s-a stabilit că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală. În cauza Varga contra României, s-a statuat că reținerea sau arestarea preventivă este considerată legală, fără a fi necesar ca faptele care ar putea da naștere unei bănuieli legitime să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar a formula o acuzație împotriva unei persoane. Bănuiala plauzibila de a fi săvârșit o infracțiune, de care se tine seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluția pronunțată, ci semnifică existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea. Așadar, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. În consecință, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Apărările formulate de părți Recurentul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție i)Cu privire la recursul declarat de reclamantul A. Examinând recursul, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte urmează a anula recursul reclamantului, pentru următoarele considerente: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Prin urmare, motivarea recursului presupune invocarea și argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluția pronunțată de instanța de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În cauză, se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale, întrucât recurentul-reclamant nu aduce nicio critică soluției pronunțate de către instanța de apel, ci susține doar să se recalculeze suma reprezentând daunele morale, în raport de probele administrate în dosar, aspect ce reprezintă o chestiune de netemeinicie și de apreciere a probelor, prin care se pretinde că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a făcut o apreciere nerezonabilă, neechitabilă și fără corelare între prejudiciul suferit și despăgubirile acordate și că prin decizia recurată ar fi greșit temeiul de drept pentru care a solicitat daunele morale. Astfel, prin decizia civilă recurată, a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului doar în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, reținându-se că despăgubirile au fost solicitate de către reclamant în temeiul art. 539 C. proc. civ., coroborat și cu cele statuate în Decizia nr. 136/2021 pronunțată de Curtea Constituțională și la calculul cuantumului daunelor morale a avut în vedere că despăgubirile se acordă ca urmare a măsurilor preventive devenite nedrepte ca urmare a achitării și nu ca urmare a cercetării sau duratei cercetărilor și judecății până la data achitării. Or, recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să privească soluția de anulare a apelului și/sau raționamentul logico-juridic care a stat la baza pronunțării acesteia, memoriul de recurs conținând doar prezentarea unor aspecte de fapt, care sunt străine de soluția și de considerentele instanței de apel. O atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulțumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. De altfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere criteriile în materie, confirmate doctrinar și jurisprudențial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Față de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată din oficiu la termenul din 21 martie 2024, și va anula recursul declarat de către reclamant. ii)Cu privire la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, Înalta Curte reține următoarele: Critica din recurs, întemeiată pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. nu este fondată. În cauză, față de ansamblul considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, instanța de apel a apreciat că soluția de achitare este suficientă, prin ea însăși, pentru a se recunoaște dreptul la repararea pagubei și persoanei care a fost privată de libertate în mod injust și nedrept în cursul procesului penal finalizat cu o soluție de clasare sau achitare, având în vedere că forma restrictivă a conținutului normativ a art. 539 din C. proc. pen. (care recunoaște un drept la reparație doar în cazul unei privări nelegale de libertate) a fost sancționată prin admiterea excepției de neconstituționalitate. Într-o astfel de ipoteză, nu este necesară stabilirea nelegalității măsurii privative de libertate în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, așadar, prin actele jurisdicționale enumerate de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. Astfel, din conținutul normativ al art. 539 din C. proc. pen., reiese că legea procesual penală reglementează o procedură specială în privința reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal. Într-o jurisprudență constantă a instanței de contencios constituțional (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 179/2016 și 133/2017), s-a reținut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant. În continuare, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională. Efectuând, așadar, controlul de constituționalitate, Curtea Constituțională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispozițiile legii fundamentale, și anume că statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Este aceasta o decizie interpretativă, mai exact una de constatare a neconstituționalității cu rezervă de interpretare, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că norma juridică se interpretează numai într-un anumit sens, orice altă interpretare fiind eo ipso neconstituțională. Conferindu-se, astfel, o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituția, textul de lege a fost "salvat", în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituțională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituțională. Astfel, păstrând textul art. 539 în fondul activ al dreptului, instanța de contencios constituțional a avut în vedere că "Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire" (par. 38). Totodată, "Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. (...) De aceea, Curtea constată că situația analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conținutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară și corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, tratamentul lor juridic sub aspectul felului și întinderii reparației, precum și al acțiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic." (par. 45). "În consecință, Curtea reține că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare (...)" (par. 47). Efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat în art. 147 alin. (4) din Constituția României, se atașează, în egală măsură, dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic, obligativitatea considerentelor fiind proclamată începând cu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 și mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudența ulterioară a acesteia. Pe de altă parte, se cuvine notată decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. În considerentele ce fundamentează dezlegarea obligatorie, s-a reținut că: "45. Evident, Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. 46. Astfel, pe lângă existența dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existența constituțională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen..". Drept urmare, se impune cu forța evidenței concluzia că acțiunea în despăgubiri civile dedusă judecății instanțelor de fond valorifică dreptul reclamantului la repararea pagubei de către stat, plasat prin efectul deciziilor obligatorii anterior analizate în sfera de aplicare a art. 539, extinsă la ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate dispuse în cursul unui proces penal soluționat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Or, contrar susținerilor din recursul pârâtului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de acesta nu se aplică în cauză, având în vedere că, în mod constant, curtea de contencios european a subliniat că, dacă drepturile au în dreptul intern un conținut mai larg, favorabil, se aplică cu prioritate dispozițiile interne. Prin urmare, chiar dacă instanța europeană ar recunoaște numai acoperirea prejudiciului cauzat prin măsuri nelegale, câtă vreme sistemul român de drept admite repararea prejudiciilor cauzate prin măsuri legale, dar nedrepte, se vor aplica dispozițiile interne, mai favorabile. În acest sens, au fost și argumentele instanței de apel, care a reținut, în mod legal, "că jurisprudența invocată de apelanți se referă exclusiv la acoperirea prejudiciilor în cazul unor măsuri nelegale, însă concluziile acestora sunt greșite având în vedere că, în mod constant, curtea de contencios european a subliniat că, dacă drepturile au în dreptul intern un conținut mai larg, favorabil, se aplică cu prioritate dispozițiile interne". Aceste statuări ale instanței de apel nu au fost criticate însă de recurentul-pârât, care se limitează doar a relua jurisprudența instanței europene, invocată și în apel, fără a explica de ce s-ar aplica aceasta în cauza de față și care ar fi greșeala de nelegalitate a instanței de apel, în raport și cu raționamentul logico-juridic expus în decizia recurată. Față de aceste considerente, în raport cu dezlegările date de Curtea constituțională și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată nefondate criticile pârâtului referitoare la legalitatea măsurilor preventive și la răspunderea pecuniară numai în cazul constatării nelegalității acestora, întrucât în speța de față nu s-a contestat legalitatea măsurilor ci, în temeiul legii și a deciziei Curții constituționale, general obligatorie, s-a reținut în mod corect că reținerea și arestarea preventivă a reclamantului a fost nedreaptă, față de hotărârea de achitare a acestuia în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., cu consecința legalității cererii de acordare a despăgubirilor. Pentru toate cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 944 din 13 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, iar recursul declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, împotriva aceleiași decizii, urmează a fi respins, ca nefondat.