ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 45/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, la data de 11 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, la repararea pagubei ce i-a fost pricinuită pe nedrept prin privarea de libertate, evaluând prejudiciul la suma de 300.000 euro, echivalentul RON, cu titlu de daune morale.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 237 din data de 22 noiembrie 2022, Tribunalul Giurgiu, secția civilă. a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 100.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit și a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă 750A din data de 16 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu împotriva sentinței civile nr. 237 din data de 22 noiembrie 2022 pronunțate de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 237 din data de 22 noiembrie 2022 pronunțate de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A. și cu apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a diminuat suma la care a fost obligat pârâtul să o plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri, la 20.000 RON.

A menținut restul dispozițiilor.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 750A din data de 16 mai 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 24 august 2023, sub nr. x/2022, fiind repartizată aleatoriu spre soluționare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, în opinia sa, hotărârea pronunțată de către instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, a invocat faptul că instanța de apel nu a arătat în mod clar și concis care au fost motivele reducerii la 20.000 RON a sumei acordate cu titlu de despăgubiri și de ce suma de 100.000 RON, stabilită de instanța de fond, era prea mare.

A învederat că instanța de apel s-a raportat doar la perioada arestării sale preventive, apreciind-o ca fiind una relativ scurtă, însă nu a indicat care sunt motivele pentru care a considerat-o ca atare, în contextul în care o perioadă de 24 de zile de privare de libertate pe nedrept este una enormă; a considerat că o astfel de motivare a instanței nu poate justifica o reducere drastică (de cinci ori mai mică) a sumei ce reprezintă despăgubirile acordate.

Recurentul-reclamant a invocat și faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 540 C. proc. pen., întrucât a avut în vedere doar durata privării nelegale de libertate și nu și consecințele pe care măsura arestării preventive pe nedrept le-a produs asupra sa.

A subliniat că aceste consecințe le-a dovedit cu declarațiile martorilor, despre care instanța de apel nici nu a făcut vorbire, care se coroborează cu actele medicale pe care le-a depus la dosar.

În opinia sa, din probele menționate, rezultă legătura de cauzalitate dintre momentul luării măsuri arestării pe nedrept și declanșarea problemelor sale de sănătate, care s-au manifestat ani de zile și se manifestă și în prezent.

A susținut că instanța de apel nu a motivat și a aplicat greșit prevederile art. 540 C. proc. pen., fără a ține seama de prejudiciul moral suferit și de problemele grave de sănătate de care suferă și în prezent ca urmare a măsurii preventive dispuse împotriva sa și a acuzațiilor neadevărate ce i s-au adus și, totodată, nu a apreciat în echitate cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin.

A considerat că instanța de apel, la aprecierea și cuantificarea cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin pentru prejudiciul moral suferit, a aplicat și a interpretat greșit dispozițiile legale anterior menționate, deși din probele administrate rezultă clar că reținerea, arestarea sa și durata foarte lungă de judecare a cauzei, timp de 7 ani, au avut efecte devastatoare asupra întregii sale existențe, asupra sănătății sale fizice și, în special, psihice, asupra vieții sale de familie, asupra profesiei sale, asupra relațiilor sale cu oamenii etc.

Recurentul-reclamant a arătat și că dezdăunarea ce i se cuvine trebuie să fie stabilită astfel încât să asigure un echilibru cât mai corect între suferința provocată și consecințele pe care le suportă pe plan psihic și suma acordată cu titlu de reparație financiară.

De asemenea, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere prevederile legale și să le aplice și să le interpreteze în mod corect și just, astfel încât principiul reparării corecte a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile să fie una reală, cu funcție reparatorie.

A susținut și că instanța de apel a apreciat doar că suma de 20.000 RON este de natură să dea eficiență principiului reparării măsurii preventive aplicate pe nedrept, fără a argumenta acest considerent; în ceea ce privește modul de stabilire a despăgubirilor pentru atingerile aduse valorilor nepatrimoniale care se referă la existența omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate și prestigiu, instanța de apel doar a arătat că practica judiciară a consacrat principiul potrivit căruia repararea prejudiciilor morale nu trebuie să ocazioneze o îmbogățire fără just temei a persoanelor prejudiciate.

În opinia recurentului-reclamant, în cauză nu poate fi vorba despre o îmbogățire fără just temei, sens în care a făcut trimitere la o speță în care au fost acordate daune morale de 500.000 RON unui judecător care a avut calitatea de reclamant.

Făcând referire la probele pe care le-a administrat în cauză, a subliniat că, prin acestea, a dovedit urmările și consecințele grave pe care le-a avut măsura arestării pe nedrept asupra sănătății sale, la nivel fizic și psihic, aspect pe care instanța de apel l-a nesocotit, aplicând greșit prevederile legale în materie de întindere a reparației ce i se cuvine și pe cale de consecință a cuantificat greșit despăgubirile acordate.

Recurentul-reclamant a apreciat că este de netăgăduit că arestarea sa pe nedrept i-a produs suferințe enorme, la nivel fizic și psihic, dar și suferințe pe plan moral, social și profesional, că măsura arestării i-a lezat demnitatea și onoarea, precum și raporturile personale ocrotite de lege și că toate acestea i-au produs un prejudiciu care justifică pe deplin acordarea unei compensații materiale pe măsura daunelor suferite; aceste compensații sunt justificate mai ales față de problemele de sănătate generate, de care suferă și în prezent, după aproximativ 9 ani.

Susținând că toate aceste elemente, arătate anterior, nu au fost avute în vedere de către instanța de apel în aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 540 C. proc. pen., a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei instanței de apel, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului pe care l-a declarat și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că, în opinia sa, soluția de achitare a recurentului-reclamat, care s-a întemeiat pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor necesare dispunerii măsurilor reținerii și a arestului la domiciliu (perioada 20 octombrie 2014 – 12 noiembrie 2014), întrucât, la momentul la care aceste măsuri au fost dispuse, instanța penală a interpretat și a aplicat în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) C. proc. pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune.

Raportându-se la considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale și la jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a susținut că bănuiala plauzibilă de a fi săvârșit o infracțiune, de care se ține seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluția pronunțată, ci semnifică existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauza să fi săvârșit infracțiunea.

Recurentul-pârât a subliniat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu

În termen legal recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., solicitând respingerea acestuia și, rejudecându-se cauza pe fond, respingerea acțiunii reclamantului.

În esență, reluând cele susținute prin propriul recurs, a arătat că solicitarea de despăgubiri formulată de recurentul-reclamant este neîntemeiată, în condițiile în care, din probele administrate în dosarul penal nr. x/2014, a rezultat săvârșirea infracțiunii pentru care acesta a fost anchetat, insuficiența probelor fiind cea care a dus la achitarea părții adverse, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În opinia recurentului-pârât, suferințele și umilințele îndurate de recurentul-reclamant sunt consecința faptelor acestuia, astfel că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate fi obligat la plata unui prejudiciu pe care nu l-a cauzat.

II.3.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A.

În termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, susținând că motivele de recurs formulate de către acesta sunt neîntemeiate.

A mai invocat faptul că, deși a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material [motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..], recurentul-pârât nu a arătat în concret care sunt normele de drept material care au fost încălcate sau aplicate greșit.

A mai arătat și că este adevărat că arestarea sa preventivă a fost dispusă în condițiile legii, dar această măsură a devenit una nedreaptă, odată cu achitarea sa pentru fapta care i-a fost pusă în sarcină și pentru care a fost reținut și arestat preventiv.

Față de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și de cele reținute în considerentele deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, a menționat că, în ceea ce îl privește, achitarea care s-a pronunțat a transformat arestarea preventivă luată în condiții de legalitate de ordin procedural într-o arestarea nedreaptă, netemeinică.

Totodată, a arătat că partea adversă nu a făcut nicio referire la cuantumul despăgubirilor pe care instanța de apel i le-a acordat și a reluat pe scurt cele susținute prin propria cerere de recurs, în sensul că, prin probele administrate, a dovedit urmările grave pe care le-a avut măsura arestării preventive, atât în plan psihic, cât și fizic.

Ca atare, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

II.3.3. Răspunsul la întâmpinare

Nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză.

II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluția din data de 6 noiembrie 2023, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică, la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, asupra excepție nulității recursurilor și, în subsidiar, pe fondul acestora.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În condițiile art. 248 alin. (1) și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., grefate pe cele reținute în hotărârea recurată, obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

II.5.1. Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

În speță, deși reclamantul a invocat ca temei de drept al recursului său dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., motivarea acestuia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare reglementate de acest texte legale, invocarea lor fiind doar formală.

Astfel, criticând diminuarea de către curtea de apel a cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță (de la 100.000 RON la 20.000 RON), recurentul-reclamant a susținut, circumscris motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., că instanța de apel nu a arătat în mod clar și concis care au fost motivele acestei reduceri, exprimându-și, totodată, nemulțumirea față de aprecierile pe care instanța le-a făcut cu privire la durata relativ scurtă a măsurii arestării preventive și la consecințele pe care aceasta le-a avut asupra lui.

Or, aceste aspecte nu vizează nelegalitatea deciziei atacate ci, cel mult, netemeinicia acesteia, astfel că nu pot forma obiect de analiză pentru instanța de recurs.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă în dispozitiv instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Prin urmare, raportat la acest caz de casare, reclamantul ar fi trebuit să invoce și să demonstreze incidența uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, așa cum s-a arătat deja, toate susținerile sale constituie, în realitate, doar critici la adresa modului în care instanța de apel a analizat și interpretat probele administrate în cauză, solicitarea expresă a acestuia fiind aceea de a se reanaliza situația de fapt prin prisma probelor administrate.

Or, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor dacă aceasta presupune reevaluarea situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de operațiune excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi analizat recursul. Se poate invoca, doar, nesocotirea criteriilor legale de stabilire a despăgubirilor, în măsura în care acestea există.

În speță, pentru a stabili cuantumul despăgubirilor pe care le-a acordat recurentului-reclamant, instanța de apel a reținut că, din cauza valorii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

Astfel, cu referire la susținerea părții în sensul că arestarea preventivă i-a afectat starea de sănătate, instanța a constatat că actele medicale invocate atestă anumite afecțiuni, că acestea datează din anul 2021 și 2022 și atestă o deficiență ușoară a recurentului-reclamant, și că acesta este apt limitat pentru îndeplinirea serviciului în poliție, ca urmare a evaluărilor din iunie și decembrie 2021 și ianuarie 2023; de asemenea instanța a constatat că din scrisorile medicale și biletele de externare rezultă că recurentul suferă de tulburare de stress post-traumatică și episod depresiv sever fără simptome psihotice, tulburări mentale și de comportament, datorită folosirii altor stimulanți, incluzând cofeina, sindromul de dependență, însă între toate aceste afecțiuni și măsura privativă de libertate nedreaptă nu se face dovada existenței unei legături de cauzalitate, mai ales că măsura privativă a fost dispusă în anul 2014.

Mai mult, instanța de apel a reținut că durata măsurilor preventive ce au fost luate împotriva recurentului-reclamant nu a fost una care să pericliteze grav valorile sociale ocrotite reclamate de acesta, arestarea fiind dispusă la domiciliul său, iar despăgubirile se acordă ca urmare a măsurilor preventive devenite nedrepte ca urmare a achitării și nu ca urmare a cercetării sau duratei cercetărilor și judecății până la data achitării, astfel că este greu de stabilit o legătură de cauzalitate între aceste afecțiuni și măsura preventivă nedreaptă.

A apreciat că declarațiile martorilor în sensul că episoadele depresive severe de care suferea s-au manifestat mulți ani după perioada măsurii arestării și se manifestă și în prezent nu pot fi apreciate ca făcând proba legăturii de cauzalitate între acestea și măsura preventivă, nefiind elemente certe care să confirme fără putință de tăgadă că episoadele depresive au fost declanșate în perioada arestării preventive sau că acestea nu erau preexistente.

În ceea ce privește afirmațiile recurentului-reclamant că imaginea și prestigiul său profesional au fost lezate de intensa mediatizare a situației sale, în esență, instanța de apel a reținut că statul român nu poate fi ținut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informațiile astfel apărute în presă, mai ales că era vorba despre un interes general și anume fapte de corupție săvârșite de către polițiștii de frontieră, iar măsurile preventive au vizat un număr mai mare de agenți, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut și garantat de Constituția României, republicată.

La cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere că, în mod unanim a fost apreciat, atât de instanțele naționale, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic și nu de a îl acoperi în întregime, iar practica instanțelor de judecată în materie oferă o mai concretă aplicare a criteriilor pe care le regăsim la art. 540 C. proc. pen., pentru stabilirea felului și întinderii reparației.

Din coroborarea prevederilor art. 541 alin. (1) cu cele ale art. 538 C. proc. pen., a reținut că rezultă faptul că una din cerințele prevăzute de lege și care urmează a fi avută în vedere de către instanța de judecată pentru a se stabili întinderea reparației o reprezintă dovedirea consecințelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, sau a cărui libertate a fost restrânsă, ca urmare a privării sale de libertate și durata măsurii preventive.

Față de situația concretă a speței și de probele administrate, curtea de apel a apreciat că suma globală de 20.000 RON este de natură să dea eficiență principiului reparării măsurii preventive nedrepte, iar partea să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, după cum recunoașterea dreptului în sine la despăgubire, reprezintă o reparație suficientă și echitabilă, alături de măsura achitării definitive dispuse prin sentința penală.

Rezultă cu evidență din cele mai sus arătate că instanța de apel a soluționat cauza după analizarea detaliată a tuturor probelor administrate, împrejurarea că recurentul reclamant este nemulțumit de concluziile la care aceasta a ajuns și de modul în care au fost apreciate probele și celelalte elemente de fapt ale cauzei nejustificând incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât aceasta nu echivalează cu lipsa motivării, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale mai sus menționate.

Prin urmare, câtă vreme susținerile recurentului circumscrise acestui motiv de recurs nu pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate ci netemeinicia acesteia, nu pot constitui obiect al analizei instanței de control judiciar în recurs.

Înalta Curte constată că, nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. cererea de recurs formulată de reclamant nu conține critici concrete de nelegalitate. Astfel, deși recurentul invocă nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 540 C. proc. pen., în dezvoltarea acestei critici se raportează la aceleași aspecte de fapt susținute în cadrul motivului anterior de recurs, respectiv la faptul că instanța a ținut seama doar de durata arestării și nu și de consecințele pe care această măsură le-a avut asupra sa.

Or, nelegalitatea la care se referă textul art. 488 alin/1 punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă, iar nu de chestiuni de fapt și de apreciere a probelor administrate în cauză.

Încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt etc., însă, cauză, recurentul-reclamant, în dezvoltarea criticilor formulate prin cererea de recurs, nu a invocat și nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea eronată a probelor ceea ce nu echivalează cu aplicarea greșită a legii, în sensul motivului de casare invocat, care se referă la acele situații în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic, ceea ce, în speță, în mod evident, nu este cazul.

În plus, deși partea a invocat nesocotirea unui criteriu legal care ar fi trebuit să stea la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor – consecințele pe care arestarea nelegală le-a avut asupra sa –, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu aduce argumente care să susțină această afirmație, ci prezintă propria opinie cu privire la valoarea probelor administrate în cauză și la aspectele care ar rezulta din acestea.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestora.

Cu alte cuvinte, critica recurentului-reclamant ce vizează stabilirea situației de fapt în urma analizei probelor administrate (înscrisuri, declarații de martori), nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor de fond.

Raportat la toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că modalitatea de motivare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susținute de recurentul-reclamant nefiind apte de încadrare nici în motivele de casare invocate și nici în vreuna dintre celelalte ipoteze la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nereprezentând critici de nelegalitate a hotărârii recurate, ci de netemeinicie a acesteia. Invocarea ca temei de drept al recursului a unor dispoziții legale nu este suficientă pentru a atrage admisibilitatea căii de atac promovate în condițiile în care, în motivarea acesteia, nu se regăsesc și critici concrete de nelegalitate.

Prin urmare, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A..

II.5.2. Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu

Prin recursul formulat, în esență, recurentul-pârât a susținut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă nu a indicat în mod concret care sunt dispozițiile legale nesocotite sau aplicate greșit de către instanța de apel și care este eroarea de judecată aptă a atrage incidența motivului de casare invocat.

În concret, în apel, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor a susținut că soluția de achitare nu poate constitui un temei suficient pentru acordarea de despăgubiri în cazul în care măsura preventivă dispusă a fost legală, soluția adoptată în cauză fiind contrară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, detenția provizorie legală nedând dreptul la reparație.

Analizând apelul pârâtului, instanța devolutivă a reținut că, pentru soluționarea unei cereri prin care se solicită repararea prejudiciului moral de către o persoană care a fost privată de libertate în cursul unui proces penal finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca printr-unul dintre actele jurisdicționale prevăzute de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. să se fi constatat caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, este necesară stabilirea regulilor de drept aplicabile, dar și a interpretărilor oficiale obligatorii date acestor norme și, dacă acestea sunt contrare și în mod concomitent incidente, stabilirea celei prioritar aplicabile.

Instanța de apel a constatat că, în timp ce prin decizia nr. 15/2017, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., între altele, că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, prin decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, s-a stabilit că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

În consecință, față de ansamblul considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, instanța a apreciat că soluția de achitare este suficientă, prin ea însăși, pentru a se recunoaște dreptul la repararea pagubei și persoanei care a fost privată de libertate în mod injust și nedrept în cursul procesului penal finalizat cu o soluție de clasare sau achitare, având în vedere că forma restrictivă a conținutului normativ a art. 539 din C. proc. pen. (care recunoaște un drept la reparație doar în cazul unei privări nelegale de libertate) a fost sancționată prin admiterea excepției de neconstituționalitate.

Mai mult, a reținut că, ulterior pronunțării sentinței de către tribunal, a fost pronunțată decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2022, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele deciziei Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate; în acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.

De asemenea, s-a apreciat că faptul că soluția de achitare s-a bazat pe un probatoriu insuficient, ca urmare a eliminării din probatoriul administrat a unor mijloace de probă în temeiul unei decizii a Curții Constituționale, nu poate reprezenta un impediment și nici un criteriu în raport cu admisibilitatea unei astfel de acțiuni întemeiată pe caracterul nedrept al măsurii, esențială fiind soluția de achitare dispusă pe lit. c) prin hotărârea judecătorească, acesta constituind temeiul valorificării dreptului la repararea pagubei.

Pe calea prezentului recurs, pârâtul a reluat susținerile formulate în apel (paginile 2 și 3 ale cererii de apel) arătând că despăgubirile pot fi acordate doar dacă arestarea sau detenția au avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate, iar soluția de achitare dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor necesare dispunerii măsurilor preventive aplicate recurentului-reclamant, întrucât, la momentul la care acestea au fost dispuse, instanța penală a interpretat și a aplicat în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, în recurs, pârâtul nu a făcut nimic altceva decât să reitereze criticile formulate în fața instanței de apel cu privire la hotărârea pronunțată la fond, deci critici formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, fără a arăta în ce modalitate decizia Curții de Apel nu este conformă legii.

Or, obiectul recursului este decizia pronunțată de către instanța de apel, iar criticile formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze dezlegările date prin aceasta și judecata ce a avut loc în fața instanței de apel, iar nu doar reiterarea susținerilor părții făcute în fața instanței de prim control devolutiv, susțineri care au fost deja analizate și soluționate prin decizia atacată potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Necombătând în niciun fel argumentele instanței de apel și neformulând critici susceptibile de cenzură în recurs, pârâtul a nesocotit, practic, existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului. Prin urmare, câtă vreme criticile formulate de acesta nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

Ca atare, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. iar criticile formulate de recurentul pârât nu se circumscriu acestui cadru legal, constatând, totodată, că în speță nu pot fi reținute nici motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

II.5.3. Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu împotriva deciziei civile nr. 750A din data de 16 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2024.