ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 346/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 4 august 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, următoarele: (i) să se constate inexistența rampelor, a locurilor de parcare adaptate și marcate cu panou de informare, a grupurilor sanitare adaptate, a ascensoarelor pentru persoanele cu dizabilități, precum și să se dispună sancționarea pârâtului, care avea îndatorirea de a proiecta și de a amplasa căi de acces la nivelul instituțiilor și în zonele aflate în administrația publică locală, respectiv în Stațiunea Mamaia; (ii) să fie obligat pârâtul la efectuarea lucrărilor necesare, pe cheltuiala lui, potrivit Legii nr. 448/2006, în zonele stabilite prin lege, la nivelul Stațiunii Mamaia; (iii) să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale; (iv) să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea modificatoare depusă la 7 noiembrie 2018, reclamantul a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, și a Administrației Naționale Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în contradictoriu cu care a formulat aceleași pretenții.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din 7 noiembrie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a constatat că reclamantul este decăzut din dreptul de a-și modifica cererea introductivă, reținând că cererea modificatoare a fost depusă după împlinirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. și că pârâtul nu a fost de acord cu primirea acestei cereri peste termenul legal. Prin sentința civilă nr. 3195 din 28 decembrie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active în privința capătului de cerere privind obligarea pârâților la efectuarea lucrărilor necesare, potrivit Legii nr. 448/2006, în zonele stabilite de lege, la nivelul stațiunii Mamaia; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în privința capătului de cerere privind obligarea la construirea de grupuri sanitare adecvate pentru persoanele cu handicap, atât în unitățile hoteliere, cât și în cafenele existente pe raza Municipiului Mangalia, precum și la construirea de dușuri pe plaja Mamaia și rampe de acces către plajă; a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea inexistenței amenajărilor pentru persoanele cu dizabilități și sancționarea pârâtului; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 87 din 31 martie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Recursurile formulate în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 2 septembrie 2022, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând, admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată. Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în susținerea cărora a învederat, în sinteză, următoarele argumente: Instanța de apel a încălcat regulile de procedură, atunci când a înlăturat criticile de apel ce au vizat greșita respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare, prin care s-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administrației Bazinale de Apă Dobrogea Litoral. Mai mult, instanța de apel nu a analizat cauza în raport și cu pârâta Administrația Națională Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, care a fost citată în apel, fiind parte în proces. Instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, atunci când a respins proba cu expertiză tehnică de specialitate, ca neutilă, neadmiterea acestei probe esențiale echivalând cu necercetarea fondului. Existența personalului asigurat în data de 7 mai 2015 nu a fost probată în cauză, reprezentând o simplă prezumție a instanței de apel, contrazisă de adresa x din 23 iunie 2016, din care rezultă că, în urma verificărilor efectuate în perioada noiembrie 2015- februarie 2016, s-a constatat că aspectele sesizate se confirmă la entitățile din județul Constanta, dispunându-se măsuri urgente pentru asigurarea serviciilor de sprijin pentru traversarea pasarelelor pietonale din Mamaia, deci și a pasarelei Iaht, inclusiv pentru perioadele de extrasezon. Din considerentele deciziei recurate rezultă că, în ceea ce privește primul și al treilea capăt de cerere, instanța de apel își însușește argumentele primei instanțe, fără să analizeze problema litigioasă și fără să arate propriul raționament. Instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 62 din Legea nr. 448/2006 prevăd adaptarea drumurilor publice, pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, dar aceasta nu înseamnă că fiecare loc trebuie adaptat în acest sens, atât timp cât pentru aceeași activitate s-a asigurat accesul persoanelor. Acest argument vine în contradicție cu un alt considerent, conform căruia în procedurile legate de drepturile persoanelor cu cerințe speciale este prezumată vătămarea generată de nerespectarea cerințelor minimale de deplasare și acces, prevederile art. 62 din Legea nr. 448/2006 impunând obligația adaptării spațiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilități. Existența acestei prezumții de vătămare se activează ori de câte ori nu au fost luate măsurile prevăzute de legislația pentru protecția persoanelor cu dizabilități, nefiind necesar să se pretindă existența unor căi alternative de acces, pentru ca, în condițiile inexistenței lor, să se demonstreze vătămarea cu privire la neadaptarea pasarelei. Instanța de apel a reținut că singurele fapte ilicite a căror săvârșire a fost dovedită sunt lipsa asigurării rampelor dintre trotuar și carosabil la trecerile de pietoni din Faleza Mamaia pe traseul dintre B. și C. și la trecerea de pietoni din dreptul Satului de vacanță (de lângă pasarela Iaht), precum și lipsa locurilor de parcare și a toaletelor publice accesibile persoanelor cu dizabilități în aceeași zonă dintre B. și C.. Instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește accesul către zona C., zona D., E., F., G., aceste sectoare de plajă sunt folosite de operatori economici privați, care exploatează zonele respective pe baza contractelor de închiriere încheiate cu administratorul plajei, respectiv cu Administrația Bazinală Dobrogea Litoral. Or, accesul către plajă (nu pe plajă) nu intră în responsabilitatea operatorilor economici, deoarece se realizează de pe faleza Stațiunii Mamaia, iar pe faleză către plajă există un zid de sprijin din beton de 60 cm înălțime, care nu asigură accesul către plajă pentru o persoană aflată în fotoliu rulant. Instanța de apel a fost sesizată și cu privire la lipsa accesului pe plajă, astfel că trebuia să exercite un rol activ, conform dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., și să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului. Prin stabilirea unui cuantum derizoriu al daunelor morale (5.000 RON), instanța de apel nu doar că a urmărit umilirea reclamantului, dar și descurajarea unei acțiuni în justiție pentru orice persoană cu nevoi speciale. 4.2. Împotriva sentinței civile, la 10 august 2022, a declarat recurs și pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul declarat de către reclamant, respingerea acestuia, ca nefondat. Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente: În cauză, nu există faptă ilicită, întrucât la nivelul Municipiului Constanța au fost efectuate mai multe controale din partea autorităților centrale, din care rezultă modalitatea de îndeplinire a obligațiilor stabilite prin Legea nr. 448/2006, fiind puse în aplicare toate măsurile impuse de autoritățile de control, astfel că afirmațiile reclamantului din cuprinsul acțiunii sunt nefondate. Deficiențele constatate de către Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială au fost remediate, iar majoritatea deficiențelor invocate de reclamant vizează obiective care nu se află în proprietatea/administrarea Municipiului Constanța și nu coincid cu cele constatate de Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială. Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1.349 alin. (1) și (2) din C. civ. reiese că săvârșirea unei fapte ilicite este o condiție sine qua non pentru atragerea răspunderii civile delictuale, art. 1.353 din C. civ. stabilind că exercitarea drepturilor în limitele lor nu atrage nicio obligație de răspundere. Soluția de obligare la plata daunelor morale este greșită, din moment ce reclamantul nu arată în ce constă prejudiciul și nici modul în care l-a cuantificat. Mai mult, simpla atingere a drepturilor nepatrimoniale pretinsă de reclamant nu este suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, câtă vreme nu este dovedită culpa. Simpla invocare a unor drepturi prevăzute abstract de lege nu atrage incidența unei situații concrete, câtă vreme partea interesată nu dovedește îndeplinirea tuturor condițiilor pentru a se atrage răspunderea civilă delictuală. Totodată, maniera de acordare a daunelor morale este eronată, întrucât nu s-a realizat o detaliere obiectivă a criteriilor avute în vedere, raportat la cuantum. Suma acordată de către instanța de apel, cu titlu de daune morale, este excesivă, disproporționată și nu conturează caracterul rezonabil al despăgubirilor morale.

Apărările formulate în cauză Intimata Administrația Națională Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de către reclamant.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 26 octombrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile, stabilind termen în ședință publică, pentru judecata lor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând ambele recursuri, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual. Se constată că ambii recurenți au respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriile de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. Referitor la acele critici care vizează netemeinicia deciziei recurate, invocate de către ambii recurenți, acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond sau reevaluarea situației de fapt. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, atunci când a înlăturat criticile ce au vizat greșita respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare, prin care s-a solicitat introducerea în cauză a Administrației Bazinale de Apă Dobrogea Litoral. Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată, întrucât instanța de apel a respins, în mod corect, criticile de apel care au vizat soluția primei instanțe de respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare, prin care s-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administrației Naționale Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în condițiile în care această cerere nu a fost depusă până la primul termen la care reclamantul a fost legal citat (5 februarie 2018), astfel cum impun dispozițiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., iar pârâtul nu și-a dat acordul pentru primirea cererii peste termenul legal, conform art. 204 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la 7 noiembrie 2018. Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel nu a analizat cauza în raport și cu pârâta Administrația Națională Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, care a fost citată și a fost parte în proces. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici de recurs, întrucât fapta ilicită constând în lipsa accesului pe plajă, imputată Administrației Naționale Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, în mod corect nu a fost analizată de către instanța de apel, din moment ce, în fața primei instanțe, a fost respinsă, ca tardivă, cererea modificatoare prin care s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale și a acestei pârâte, iar soluția a fost menținută, în mod legal, de către instanța de apel. Este de subliniat că, după cum s-a consemnat în încheierea de ședință de la 16 decembrie 2020, instanța de apel a dispus citarea în cauză, în calitate de intimată, a Administrației Naționale Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, doar în considerarea faptului că, prin cererea de apel, reclamantul a criticat soluția primei instanței de respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare. Ca atare, este greșită susținerea recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administrației Naționale Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, o atare măsură procesuală nefiind posibilă prin prisma dispozițiilor art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe". În consecință, nu pot fi primite criticile vizând neanalizarea, de către instanța de apel, a faptei ilicite imputate și Administrației Naționale Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, instanțele de fond nefiind legal învestite cu cercetarea acestei fapte. Recurentul-reclamant a mai învederat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, ci anularea sentinței și reținerea cauzei pentru evocarea fondului. Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită. Potrivit celor consemnate în încheierea de ședință din 21 octombrie 2020, la interpelarea instanței de apel, apărătorul apelantului-reclamant a învederat că solicită anularea sentinței apelate și soluționarea cauzei pe fond de către instanța de apel, cu citarea pârâtei Administrația Națională Apele Române-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, iar nu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În situația în care ar exista anumite erori cu privire la susținerile apărătorului apelantului-reclamant, la art. 442 din C. proc. civ. este reglementată procedura îndreptării hotărârii, care nu poate fi solicitată pe calea recursului, în acest sens fiind dispozițiile art. 445 din C. proc. civ. Recurentul-reclamant a mai arătat că, deși la termenul din 20 octombrie 2021, instanța de apel a amânat judecata, în vederea comunicării înscrisurilor, totuși acestea nu i-au fost comunicate, iar, la termenul din 2 martie 2022, instanța a rămas în pronunțare asupra apelului, fără să acorde termen pentru dezbateri, încălcând dreptul la apărare și principiile contradictorialității și egalității armelor. Înalta Curte constată că nici aceste critici de recurs nu sunt fondate. Pe de o parte, prin încheierea de ședință din 20 octombrie 2021, instanța de apel a dispus comunicarea către apelantul-reclamant a înscrisurilor depuse de către intimat, respectând dreptul la apărare și principiul egalității armelor. Pe de altă parte, se constată că, prin cererea depusă la 2 martie 2022, apărătorul apelantului-reclamant a solicitat acordarea unui nou termen, pentru ca intimatul-pârât să depună înscrisuri referitoare la parcări, treceri pietonale și faleza Mamaia. Instanța de apel a respins această cerere de amânare, reținând faptul că toate înscrisurile de care intimatul-pârât a înțeles să se folosească în cauză au fost depuse la dosar și au fost comunicate apelantului-reclamant, precum și faptul că nu mai sunt înscrisuri noi de administrat, după care a acordat reprezentantului intimatului-pârât cuvântul asupra apelului, a rămas în pronunțare și a amânat pronunțarea, pentru ca părțile să depună concluzii scrise. În acest context, se reține că instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii apelantului-reclamant de administrare a unor înscrisuri noi, apreciind că acestea nu sunt utile soluționării apelului. Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, întrucât a respins, ca neutilă, proba cu expertiza tehnică judiciară de specialitate. Înalta Curte nu pot primi aceste critici de recurs, întrucât aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, instanța de recurs neavând competența legală de a repune în discuție probele solicitate și/sau administrate în fața instanțelor de fond. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă se observă că recurentul-reclamant nu critică încălcarea, de către instanța de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci tocmai soluția de respingere, ca neutile, a unor probe (înscrisuri și expertiză). Or, în ceea ce privește criticile privitoare la probele a căror administrare nu a fost încuviințată de către instanța de apel, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea probei, instanța de apel fiind suverană în această privință. Cu alte cuvinte, atunci când partea recurentă înțelege să invoce motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru a critica neîncuviințarea unei probe pe care o socotește utilă, această critică privește temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel, context în care nu poate fi primită în recurs. În privința considerentelor invocate de recurentul-reclamant din cuprinsul deciziei nr. 2517 din 29 mai 2014, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, este de menționat că, în prezenta cauză, instanța de apel nu a omis să analizeze pertinența și concludența unui mijloc de probă esențial, administrat în condițiile legii, ci a respins, ca neutilă, proba cu expertiză tehnică judiciară solicitată în apel, măsură care, astfel cum s-a arătat deja, nu poate face obiectul controlului de legalitate în recurs. Referitor la respingerea cererii de amânare formulate de către apărătorul apelantului-reclamant pentru termenul de la 2 martie 2022, urmată de acordarea cuvântului în dezbateri și rămânerea în pronunțare asupra apelului, se constată că recurentul-reclamant nu a suferit nicio vătămare sub aspectul dreptului la apărare și la un proces echitabil, întrucât instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., amânând pronunțarea la 31 martie 2022, pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise. În considerarea celor expuse, se constată că nu este fondată niciuna dintre criticile subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, pe de o parte, nemotivarea deciziei recurate, iar, pe de altă parte, existența unor motive contradictorii. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și dezvoltat în jurisprudența Curții de la Strasbourg. Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a reținut următoarele: "Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența". Totodată, Curtea Europeană a mai statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenție instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble împotriva Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse, nu doar să reia concluziile unei instanțe inferioare" (cauza Helle împotriva Finlandei). Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a analizat criticile referitoare la soluția primei instanțe de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere având ca obiect constatarea inexistenței amenajărilor pentru persoanele cu dizabilități și sancționarea pârâtului, ci și-a însușit considerentele primei instanțe. Contrar acestor susțineri, se constată că instanța de apel a prezentat, la paginile 18-19 ale deciziei recurate, propriile argumente de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile de apel relative la soluția dată de tribunal primului capăt de cerere, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile. În acest context, decizia recurată respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind asigurate garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil. Nemulțumirea recurentului-reclamant cu privire la neînsușirea, de către instanța de apel, a criticilor de apel nu poate fi asimilată nemotivării hotărârii. Pe de altă parte, nu au fost decelate nici considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, din moment ce instanța de apel a înfățișat, într-o manieră clară și coerentă, argumentele de fapt și de drept pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere, ca nefondat, a apelului. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, considerentele instanței de apel, potrivit cărora "dispozițiile art. 62 din Legea nr. 448/2006 prevăd adaptarea drumurilor publice pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, dar aceasta nu înseamnă că fiecare loc trebuie adaptat în acest sens, atât timp cât pentru aceeași activitate s-a asigurat accesul acestor persoane" nu vin în contradicție cu argumentele subsecvente, potrivit cărora "în procedurile legate de drepturile persoanelor cu cerințe speciale este prezumată vătămarea generată de nerespectarea cerințelor minimale de deplasare și acces, prevederile 62 din Legea nr. 448/2006 impunând obligația adaptării spațiilor în vederea asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilități". Aceasta, întrucât instanța de apel a reținut faptul că "Legea nr. 448/2006 instituie o prezumție de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerințe speciale, pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerințele minimale de deplasare și acces, prin neadaptarea spațiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit", precum și faptul că, în ceea ce privește pasarela Iaht, "traversarea Bulevardului Mamaia, dinspre Satul de vacanță spre Stațiunea Mamaia și invers, se realizează, de regulă, prin utilizarea trecerii de pietoni și doar în sezonul estival, când circulația pietonală este foarte intensă, se utiliează pasarela Iaht. Or, la data menționată de reclamant, și anume 7 mai 2015, nu era necesară utilizarea pasarelei, astfel că nu s-ar putea reține că s-a săvârșit fapta ilicită indicată de reclamant, de a nu se asigura accesul către Stațiunea Mamaia". În considerarea celor expuse, se constată că nu este fondată niciuna dintre criticile subsumate celor două ipoteze prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant și recurentul-pârât au formulat mai multe critici prin care, deși au invocat, în mod formal, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.349 și art. 1.357 din C. civ., în realitate, aduc în discuție situația de fapt stabilită de instanțele de fond și mijloacele de probă administrate în cauză, chestiuni care vizează temeinicia deciziei recurate, iar nu legalitatea acesteia. Or, după cum s-a arătat deja, criticile care vizează netemeinicia deciziei recurate nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel), neputându-se pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant și ale recurentului-pârât privind cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de apel (5.000 RON), în recurs se poate verifica doar dacă cuantumul daunelor morale a fost rezultatul aplicării criteriilor conturate în practica judiciară și în doctrină, fără a se putea cenzura concluzia la care instanța de apel a ajuns în urma acestei analize. De altfel, dispozițiile legale în vigoare nu prevăd o modalitate concretă de evaluare a cuantumului daunelor morale, dată fiind natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar. Se reține că instanța de apel a respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, instituit de dispozițiile art. 1.385 din C. civ., neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la criteriile particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul moral. Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a indicat criteriile pe care le-a avut în vedere, reținând contextul comiterii faptei ilicite, prejudiciul moral reprezentat de frustrarea resimțită de reclamant, ca urmare a lipsei accesului la mediul fizic, respectiv imposibilitatea de a ajunge la Faleza Mamaia fără ajutor din partea altor persoane sau de a folosi locurile de parcare accesorializate în vederea deplasării. În consecință, instanța de apel a aplicat, în mod corect, normele de drept material, atunci când a analizat și condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv modalitatea de reparare a prejudiciului moral, fiind nefondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat atât de către recurentul-reclamant, cât și de către recurentul-pârât. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.