ÎCCJ, decizie (scj.ro #172230)

Persoană cu dizabilități. Lipsa măsurilor de accesibilizare a infrastructurii urbane. Acțiune în despăgubiri. Prezumția de vătămare

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic: persoană cu handicap locomotor

despăgubiri

faptă ilicită

accesibilizarea mediului fizic

căi de acces

neadaptarea infrastructurii stradale

Legea nr. 448/2006, art. 4, art. 62

C.civ., art. 1357

Existența unei prezumții de vătămare a persoanelor destinatare ale Legii nr. 448/2006 se activează ori de câte ori n-au fost luate măsurile prevăzute de legislația pentru protecția persoanelor cu dizabilități, nefiind necesar așadar să se facă dovada că s-a solicitat accesul la anumite facilități pentru ca în condițiile inexistenței lor să se demonstreze vătămarea.

În evaluarea condițiilor răspunderii civile delictuale trebuie să se țină seama de împrejurarea că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acțiuni și inacțiuni, avându-se în vedere atât normele de drept comun în materie (art. 1.357 și urm. din Codul civil) cât și dispozițiile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care instituie o prezumție de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerințe speciale pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerințele minimale de deplasare și acces, prin neadaptarea spațiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit (adică fără limitare sau restricții la mediul fizic). În acest sens, autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, precum și persoanele fizice și juridice responsabile au nu doar obligația să promoveze, ci să respecte și să garanteze drepturile persoanelor cu handicap, în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, ratificată prin Legea nr. 74/1999 (conform art. 4 din Legea nr. 448/2006).

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1261 din 25 iunie 2020

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 25.07.2016, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Mangalia prin primar, Primăria Municipiului Mangalia prin primar, Consiliul Local al Municipiului Mangalia și SC B. SRL, să se constate inexistența rampelor, a grupurilor sanitare adaptate, a lifturilor de scară și a locurilor de parcare pentru persoanele cu dizabilități și să dispună sancționarea instituțiilor abilitate care aveau îndatorirea de a proiecta și amplasa căi de acces conform Legii nr. 448/2006; să oblige pârâții să efectueze lucrările necesare privind construirea pe cheltuiala acestora, potrivit Legii nr. 448/2006, în zonele stabilite prin lege la nivelul municipiului Mangalia, respectiv cu privire la Hotel X.; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune materiale și 100.000 euro, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea persoanelor cu handicap, O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Indicativul NP 051/2012 aprobat prin Ordinul nr.189/2013, Constituția României, Legea nr.74/1999, Strategia privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități 2014-2020, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art.1357 alin. 1 și art. 1385 Cod civil.

Prin cererea completatoare, reclamantul a solicitat instanței să constate inexistența rampelor, a grupurilor sanitare adaptate, a lifturilor de scară și a locurilor de parcare pentru persoanele cu dizabilități și să dispună sancționarea instituțiilor abilitate, în speță Municipiul Mangalia, prin primar, care avea îndatorirea de a proiecta și amplasa căi de acces conform Legii nr. 448/2006, să oblige pârâtul să efectueze lucrările necesare privind construirea pe cheltuiala acestuia, potrivit Legii nr. 448/2006, în zonele stabilite prin lege la nivelul Municipiului Mangalia, obligarea pârâtului alături de celelalte pârâte, la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune materiale și 100.000 euro, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată

Prin sentința nr.1297/2017, Judecătoria Mangalia a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Constanța, reținând că pretențiile deduse judecății se situează peste pragul de 200.000 lei.

2.Sentința Tribunalului Constanța

Prin sentința nr. 2609 din 31.10.2018, Tribunalul Constanța-Secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Mangalia; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Mangalia; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL; a respins excepția inadmisibilității acțiunii civile deduse judecății derivând din lipsa de concretețe a obiectului acesteia, invocată de către pârâta SC B. SRL; a luat act de renunțarea la judecata cererii de obligare a pârâților SC B. SRL, Consiliul Local al Municipiului Mangalia și Municipiul Mangalia la plata sumei de 5000 lei reprezentând daune materiale; a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Mangalia, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate juridică de folosință; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, Consiliul Local al Municipiului Mangalia și Municipiul Mangalia vizând constatarea inexistenței rampelor, a grupurilor sanitare adaptate, a lifturilor de scară și locurilor de parcare pentru persoanele cu dizabilități; a respins, ca nefondată, acțiunea în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, Consiliul Local al Municipiului Mangalia și Municipiul Mangalia.

3.Decizia Curții de Apel Constanța

Prin decizia nr. 81/C din 03.07.2019, Curtea de Apel Constanța-Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

4.Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant A.

Prin memoriul de recurs, redactat de o manieră exhaustivă și nesistematizată, reclamantul, prin avocatul acestuia, a prezentat o serie de elemente și situații de fapt, aspecte specifice devoluării fondului, critici îndreptate deopotrivă împotriva sentinței primei instanțe și împotriva deciziei din apel.

Procedând la sistematizarea aspectelor deduse judecății și reținându-le pe acelea apte să circumstanțieze criticile de nelegalitate, Înalta Curte constată acestea au vizat, în esență, următoarele:

- Decizia atacată conține considerente contradictorii deoarece deși face trimitere la adresa nr. 11984/ANPIS/23.06.2016, păstrează soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în despăgubiri întrucât nu ar exista faptă ilicită.

Potrivit adresei menționate, în urma controlului efectuat de agenți ai ANPIS, a fost confirmată neaccesibilizarea mediului fizic la nevoile persoanelor cu deficiențe locomotorii, fiind dispuse măsuri de remediere în concordanță cu atribuțiile specifice activității de inspecție socială, în temeiul Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și al prevederilor Ordinului MDRAP nr. 189/2013 de aprobare a Normativului privind adaptarea clădirilor civile și a spațiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap.

De asemenea, conform adresei menționate, s-au dispus măsuri urgente de accesibilizare a plajelor din Mangalia, dotarea cu grupuri sanitare și dușuri pentru uzul persoanelor cu dezabilități și s-a constatat faptul că Hotelul X. a adaptat un număr de cinci camere pentru uzul persoanelor utilizatoare de fotoliu rulant, ceea ce înseamnă că adaptarea a avut loc ulterior controlului, fiind inexistentă anterior, la data cazării recurentului.

În felul acesta, prin neaccesibilizarea mediului fizic la nevoile persoanelor cu deficiențe locomotorii, reclamantului i s-a încălcat dreptul la tratament recuperatoriu și întrucât aspectele erau confirmate prin, adresa instituției înființate (ANPIS) cu atribuții în acest domeniu, vizând respectarea drepturilor persoanelor cu handicap, înseamnă că faptele fiind constatate ca atare, era deschisă calea acțiunii în justiție întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

- Deși a fost solicitată proba cu expertiza tehnică de specialitate, instanța de fond a respins-o cu motivarea că nu este utilă, întrucât obiectivele sunt generice și administrarea probei ar conduce la tergiversarea nejustificată a procesului, fără a menționa însă, că a dispus șapte termene de judecată pentru a solicita în mod repetat precizări ale acțiunii.

În felul acesta, reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că deși avocatul părții a solicitat termen pentru a depune obiectivele expertizei, un astfel de termen nu a fost acordat, iar neadministrarea probei cu expertiză echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În mod similar, instanța de apel a greșit netrimițând cauza spre rejudecare pentru administrarea probei cu expertiză, încălcând astfel, dispozițiile art. 20 și ale art. 22 C.pr.civ. referitoare la respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil și la rolul judecătorului în aflarea și stabilirea adevărului.

- Prima instanță a soluționat procesul fără să intre în cercetarea fondului întrucât deși a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, din considerentele hotărârii rezultă că, în realitate, s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii, iar instanța de apel a menționat că reclamantul s-ar fi adresat prima dată cu o petiție către Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități abia după 6 luni de la data când a fost cazat la Hotelul X., respectiva sesizare nevizând exclusiv intimatele, ci mai multe entități juridice din țară.

Or, această constatare a instanței de apel nu justifică în niciun fel lipsa accesului, prin împiedicarea exercitării drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilități, cu atât mai mult cu cât în adresa nr. 11984/ANPIS s-a confirmat indubitabil că intimatele nu au respectat Legea nr. 448/2006 și Normativul NP051/2012.

Totodată, o asemenea apreciere a instanței de apel este irelevantă deoarece nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligativitatea sesizării instituției respective înăuntrul unui interval de timp, iar termenul de prescripție de 3 ani din materia răspunderii civile delictuale nu a fost depășit.

- În mod greșit instanța de apel a reținut că Hotelul X. ar deține dotările corespunzătoare, în acord cu Normativul NP051/2012 și că reclamantul ar fi recunoscut existența camerelor adaptate și a lifturilor speciale, deși reclamantul nu a făcut o asemenea afirmație, neexistând dovada accesibilizării niciunei camere, iar reclamantul neavând posibilitatea de a folosi dușul.

- În mod asemănător, instanța de apel a apreciat, discriminatoriu, că nu s-a dovedit cerința legală a vreunei vătămări câtă vreme reclamantul nu s-ar fi plâns de inconvenientul lipsei accesului la piscina hotelului. Or, reclamantul plătise aceleași servicii ca orice persoană, iar faptul că accesul la piscină nu era adaptat nevoilor unei persoane cu dizabilități îi încalcă în mod direct drepturile, faptul că nu s-a plâns de acest aspect nejustificând în niciun fel privarea de exercițiul unui drept.

- Instanța de apel reține în mod greșit că reclamantul nu ar fi indicat decât în mod generic lipsa infrastructurilor stradale în Municipiul Mangalia câtă vreme s-a specificat în mod clar în ce constau aceste deficiențe (lipsă rampe de acces, inexistența accesului la plajă, la terase, faleză, conform planșelor foto din anexe).

În felul acesta, instanța de apel a negat dreptul la acțiunea civilă pentru repararea prejudiciului creat prin faptele ilicite ale intimatelor.

- Decizia din apel a fost pronunțată pe baza unor înscrisuri din care s-a reținut că accesibilizarea la mediul fizic s-a realizat în anul 2016, în urma controlului Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS) care le-a impus intimatelor respectarea Legii nr. 448/2006. Or, faptele reclamate datau din perioada 22.04.2015 – 07.05.2015, când reclamantul a fost cazat la Hotel X. și nu a existat amenajată nicio accesibilizare.

De asemenea, cu privire la Municipiul Mangalia, instanța recunoaște că termenul de finalizare a măsurilor privind accesibilizarea la mediul fizic a persoanelor cu dezabilități a fost stabilit la 28.06.2016.

- În mod greșit nu s-a reținut îndeplinirea, raportat la datele speței, a condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1.357 C.civil.

Astfel, fapta ilicită, care nu poate consta doar în acțiuni, ci și în inacțiuni, a rezultat din lipsa unei infrastructuri stradale adaptate, iar în privința hotelului, a lipsei unei camere corespunzătoare nevoilor unei persoane cu dizabilități, precum și a lipsei accesului la piscina exterioară, prin încălcarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 448/2006.

Raportul de cauzalitate, care poate fi și unul mediat, când fapta ilicită produce o situație care permite unor factori să determine un prejudiciu, rezultă din modalitatea în care absența infrastructurii a afectat drepturi fundamentale ale unei persoane cu dezabilități.

În ce privește vinovăția, aceasta nu trebuia dovedită în cazul unei autorități administrative, căreia îi incumbă o răspundere obiectivă, iar prejudiciul este unul moral decurgând din atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană.

Criticile, astfel cum au fost identificate, se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 C.pr.civ. (hotărârea cuprinde motive contradictorii) și respectiv, art. 488 pct. 8 C.pr.civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material) și art. 488 pct. 5 C.pr.civ. (încălcarea normelor de procedură civilă cu privire la proba cu expertiză; deși neindicat expres, acest motiv de recurs este identificabil ca atare, în funcție de natura normelor pretins nesocotite).

Urmare a comunicării motivelor de recurs, la 19.11.2019, respectiv 25.11.2019, în termen legal, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimații - pârâți Consiliul local al municipiului Mangalia, Primăria municipiului Mangalia prin primar și Municipiul Mangalia prin primar, prin care, pe cale de excepție, a fost invocată nulitatea recursului, iar pe fond, s-a solicitat respingerea acestuia și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei curții de apel.

Au arătat că, în speță, reclamantul nu a făcut decât să reproducă situația de fapt și să reia motivele expuse în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel, fără să arate și să dezvolte motivele de nelegalitate. Astfel, în opinia intimaților - pârâți, deși recurentul și-a întemeiat în drept recursul pe art. 488 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, din motivarea acestuia nu reiese în mod clar care sunt criticile efective pentru care hotărârea atacată este lovită de nelegalitate prin raportare la motivarea instanței de apel.

Pe fond, intimații - pârâți au considerat că instanța de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.

In primul rând, contrar susținerilor recurentului, au apreciat că în mod corect s-a respins solicitarea acestuia privind anularea sentinței tribunalului, întrucât respectiva soluție se impune doar când prima instanță nu a judecat fondul.

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale, au susținut că în mod corect primele instanțe au constatat că nu sunt întrunite condițiile, precum și absența probelor în legătură cu existența faptelor ilicite imputate la data generării prezumtivului prejudiciu moral.

La 28.11.2019, în termen legal, a fost înregistrată și întâmpinarea formulată de intimata — pârâtă SC B. SRL, prin care s-a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimata - pârâtă a susținut că lecturarea cererii de recurs conduce fără putință de tăgadă la concluzia că aceasta nu corespunde exigențelor art. 486 lit. d Cod procedură civilă cu consecința aplicării sancțiunii prevăzute de textul de lege. Simpla referire la temeiul de drept indicat nu poate echivala, în opinia intimatei-pârâte, cu dezvoltarea motivelor de casare, recurentul optând în a expune pe larg situația sa personală și cele trăite cu prilejul sejurului la Hotelul X. din Mangalia.

Totodată, s-a arătat că prin cererea de recurs s-a criticat, în mod confuz, atât temeinicia sentinței tribunalului, cât și temeinicia deciziei din apel, în esență, constând în greșita încuviințare/neîncuviințare a probelor cât și interpretarea cu rea-credință a acestora.

Dacă se va trece peste excepție, intimata - pârâtă a solicitat a se observa că în hotărârile pronunțate în cauză se regăsesc aprecierile asupra speței deduse judecății, examinarea exhaustivă și punctuală a fiecăreia dintre problemele ridicate de reclamant, precum și dreptul material aplicabil.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora potrivit următoarelor argumente de drept:

- Decizia din apel se întemeiază pe considerente contradictorii care nu sunt apte să justifice soluția adoptată, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ.

Astfel, confirmând soluția primei instanțe, Curtea de apel arată că „subscrie raționamentului” acesteia în legătură cu neîntrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale întrucât evaluarea acestor aspecte „denotă absența probelor în legătură cu existența faptelor ilicite”.

Aceasta, în contextul în care prima instanță reținuse că deși au fost enumerate multiple lipsuri și deficiențe ale infrastructurii urbane din municipiul Mangalia, lipsuri care determină inaccesibilitatea orașului pentru o persoană cu handicap locomotor, în același timp, nu s-a indicat „în concret în ce ar consta fapta ilicită săvârșită cu vinovăție de autoritățile administrației publice locale” și că „aspectele cu caracter teoretic inserate în cererea de chemare în judecată nu devoalează conținutul faptei ilicite”, nefiind indicate „care anume acțiuni ori inacțiuni au fost săvârșite de către pârâții Consiliul local și Municipiul Mangalia și care au avut drept consecință lipsurile și deficiențele infrastructurii urbane”.

Această constatare a imposibilității determinării faptei ilicite a reținut-o prima instanță în același timp cu respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii dată de „lipsa de concretețe a obiectului” invocată de SC B., cu motivarea că reclamantului îi este deschisă calea acțiunii în instanță în vederea ocrotirii dreptului subiectiv pretins care izvorăște din Legea nr. 448/2006.

Arătând că subscrie la raționamentul primei instanțe (care în raport cu unitățile administrativ-teritoriale reține o imposibilitate de determinare a faptelor ilicite reclamante) Curtea de apel menționează, de asemenea, contradictoriu, absența probelor în legătură cu existența faptelor ilicite.

Acest considerent al deciziei din apel este contradictoriu sub un dublu aspect.

Pe de o parte

, întrucât imposibilitatea stabilirii faptelor ilicite nu poate presupune în același timp și probe în dovedirea lor, lipsind prin ipoteză, aspectul asupra căruia să se administreze dovezile.

Pe de altă parte

, argumentul în sine, al lipsei probațiunii – ignorând teza inițială, că nu ar fi fost circumstanțiate faptele ilicite, obiect așadar al probațiunii – este eronat.

Astfel, sub acest aspect, instanța de apel consideră deopotrivă, că reclamantul ar fi trebuit să procedeze la sesizarea autorităților, la data constatării pretinselor disfuncționalități, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 448/2006 și totodată, că cel care beneficiază de protecția specială a legii nu poate fi obligat să facă el însuși dovada disfuncționalității reclamate, fără a se considera că i se impune o sarcină excesivă.

Or, așa cum corect arată recurentul, dispozițiile Legii nr. 448/2006 nu impun, sub vreo sancțiune, un termen înăuntrul căruia să se facă sesizări privind încălcarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, iar sub aspectul învestirii instanței civile ceea ce interesa era respectarea termenului de prescripție extinctivă în promovarea acțiunii (condiție respectată în speță).

Tot astfel, deși respinge critica reclamantului cu privire la modalitatea în care a fost soluționată excepția de inadmisibilitate, constatând că judecătorul fondului a respins această excepție apreciind că demersul reclamantului „este clar, indică normele pe care le vizează”, în același timp, instanța de apel constată că pretențiile reclamantului cu privire la infrastructura urbană menită să asigure accesul persoanelor cu dezabilități „au fost formulate cu titlu general, fără indicarea elementelor certe de deficiență”.

Aceasta, în contextul în care aceeași instanță de apel reține depunerea la dosar a adresei nr. 11984/ANPIS/23.06.2016 (ca răspuns la sesizarea reclamantului) potrivit căreia inspectorii sociali au dispus măsurile necesare remedierii de către autoritatea publică locală a deficiențelor identificate, constatând că se impun măsuri de accesibilizare a plajei Mangalia „prin refacerea padinelor de lemn, dotarea plajei cu grupuri sanitare și dușuri pentru persoane cu dizabilități, precum și adaptarea falezei municipiului”.

De asemenea, potrivit adresei nr. 425/26.01.2016, menționată în considerentele deciziei atacate, ANPIS a comunicat mandatarului reclamantului că Primăria municipiului Mangalia a fost verificată în cursul anului 2015 cu privire la asigurarea accesului la mediul fizic al persoanelor cu dizabilități, stabilindu-se măsuri de remediere până la 31.12.2015, termen prelungit până la 28.02.2016.

Or, în contra acestor înscrisuri, instanța de apel concluzionează, lipsindu-le de orice forță probantă, că n-au fost indicate și identificate deficiențele semnalate – deși ele făcuseră obiect al remedierilor dispuse de autoritatea cu atribuții în domeniu, la sesizarea reclamantului.

- În mod asemănător, pe baza unor considerente care nu sunt apte să sprijine soluția, sunt analizate și pretențiilor respectiv, criticile reclamantului față de celălalt intimat, SC B. SRL, cu privire la Hotelul X.

Astfel, decizia din apel reține cu privire la susținerea inexistenței unei camere adecvate nevoilor unei persoane cu deficiențe locomotorii, că din „verificările efectuate de către Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială în perioada noiembrie 2015 – februarie 2016 a rezultat existența a cinci camere adaptate pentru utilizatorii de fotoliu rulant”.

Or, așa cum a arătat recurentul și cum rezultă din motivele acțiunii, deficiențele semnalate de acesta au vizat perioada aprilie – mai 2015, când a fost cazat la această unitate hotelieră. Faptul că, urmare a controlului dispus s-a constatat că în anul 2016 existau asemenea dotări nu înseamnă că ele erau și în intervalul reclamat, formularea din adresa nr.11984/23.06.2016 ANPIS (s-a constatat faptul că Hotelul X. „a adaptat un  număr de cinci camere pentru uzul persoanelor utilizatoare de fotoliu rulant”) neputând conduce

în sine

la o asemenea concluzie.

Fiind vorba de un fapt negativ reclamat (inexistența camerelor adaptate), sarcina probațiunii se inversa, revenindu-i ca atare intimatului, care afirma contrariul (conform art. 249 C.pr.civ.) obligația de a proba că avea astfel de dotări și în intervalul aprilie – mai 2015, ele nefiind aduse doar ulterior, pentru eliminarea deficiențelor ca urmare a sesizării reclamantului.

De asemenea, cu privire la lipsa accesului reclamantului la piscina hotelului – în absența dotărilor legate de scaun mobil și a personalului suficient – instanța de apel constată inexistența unei vătămări sub motiv că acesta nu s-ar fi plâns de existența inconvenientului la data cazării ori că ar fi  cerut asigurarea accesului în respectiva zonă de agrement și nu a beneficiat de el.

Acest argument al instanței vine în contradicție cu un alt considerent al acesteia conform căruia „în procedurile legate de drepturile persoanelor cu cerințe speciale este prezumată vătămarea generată de nerespectarea cerințelor minimale de deplasare și acces, prevederile art. 62 din Legea nr. 448/2006 impunând obligația adaptării spațiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilități”.

Or, existența acestei prezumții de vătămare a persoanelor destinatare ale  actului normativ menționat, corect reținută de instanță, se activează ori de câte ori n-au fost luate măsurile prevăzute de legislația pentru protecția persoanelor cu dizabilități, nefiind necesar așadar să se facă dovada că s-a solicitat accesul la anumite facilități pentru ca în condițiile inexistenței lor să se demonstreze vătămarea.

Pentru toate argumentele arătate, decizia instanței de apel se bazează pe considerente incoerente, ce se contrazic în statuările lor, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. și soluția de casare cu trimitere.

- Au însă caracter nefondat criticile recurentului referitoare la modalitatea în care instanța a cenzurat proba cu expertiză tehnică solicitată de reclamant.

Contrar susținerilor recurentului, în evaluarea acestei probe, s-a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor procedurale care reglementează sediul materiei.

Astfel, potrivit art. 255 alin. 1 C.pr.civ., probele se încuviințează în măsura în care sunt utile („duc la soluționarea procesului”)  iar potrivit art. 330 C.pr.civ., expertiza se încuviințează atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, încheierea de numire a expertului trebuind să stabilească obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunțe (art. 331 alin. 2 C.pr.civ.).

Așadar, pentru a se aprecia asupra utilității unui astfel de mijloc de probă în soluționarea cauzei, este necesar să se arate în ce fel ar contribui la dezlegarea pricinii, prin indicarea punctuală a obiectivelor expertizei și justificarea nevoii de a se apela la opinia unor specialiști.

Or, în fața primei instanțe, reclamantul, prin avocatul său, nu a respectat exigențele procedurale menționate, nefiind în măsură, la momentul discutării probelor, să indice obiectivele expertizei tehnice construcții solicitate. Dimpotrivă, acesta a pretins, de o manieră neprocedurală, încuviințarea probei și apoi formularea obiectivelor în termen de 5 zile, pentru ca ulterior să precizeze că deplasarea expertului la fața locului ar fi necesară pentru constatarea inexistenței rampelor.

În mod corect, față de teza probatorie avansată și raportat la conduita procesuală a părții, în aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. 1, art. 330 alin. 1 C.pr.civ., s-a procedat de către prima instanță la cenzurarea acestei probe.

De asemenea, în faza apelului unde, potrivit art. 478 alin. 2 C.pr.civ., art. 479 alin. 21 C.pr.civ., se poate solicita refacerea sau completarea probatoriului, reclamantul nu a cerut administrarea probei cu expertiză (care putea fi repusă în discuție în condițiile formulării unor obiective adecvate aspectelor ce erau aduse în dezbaterea judiciară).

În acest context, recurentul nu poate susține cu temei că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 20 C.pr.civ., art. 22 C.pr.civ. referitoare la principii ale desfășurării procesului civil și la rolul activ al judecătorului întrucât acesta nu se poate substitui conduitei procesuale a părții. În plus, potrivit art. 254 alin. 6 C.pr.civ., „părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii”.

Ca atare, criticile pe acest aspect, al probatoriului cu expertiză, au fost găsite nefondate.

- În ce privește modalitatea în care s-a făcut aplicarea normelor de drept material (art. 1.357 C.civil coroborat cu dispozițiile Legii nr. 448/2006) referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, felul în care se identifică faptele ilicite reclamate, prejudiciul de ordin moral, vinovăția și raportul de cauzalitate, ele vor fi avute în vedere de către instanța de trimitere la momentul rejudecării, față de soluția de casare cu trimitere ce va fi dispusă.

La reluarea judecății se va ține seama de faptul că soluția primei instanțe de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii – pentru că nu ar putea fi identificate faptele ilicite – a rămas definitivă, în absența atacării acesteia de către intimați și a confirmării soluției de către instanța de apel care a reținut că „demersul reclamantului este clar, indică normele pe care le vizează”.

De asemenea, se va avea în vedere, în stabilirea și identificarea eventualelor deficiențe semnalate, perioada vizată prin acțiune (aprilie – mai 2015), iar nu o perioadă ulterioară, care nu se circumscrie obiectului acțiunii, urmând să fie valorificate sub aspect probator și adresele emise de autoritatea în domeniul  (Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială) referitoare la măsuri dispuse ca urmare a constatărilor făcute de inspectori sociali.

În evaluarea condițiilor răspunderii civile delictuale se va ține seama de împrejurarea că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acțiuni și inacțiuni  și vor fi avute în vedere atât normele de drept comun în materie (art. 1.357 și urm. C.civ.) cât și dispozițiile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care instituie o prezumție de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerințe speciale pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerințele minimale de deplasare și acces, prin neadaptarea spațiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit (adică fără limitare sau restricții la mediul fizic). În acest sens, autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, precum și persoanele fizice și juridice responsabile au nu doar obligația să promoveze, ci să respecte și să garanteze drepturile persoanelor cu handicap, în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, ratificată prin Legea nr. 74/1999 (conform art. 4 din Legea nr. 448/2006).