ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1588/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Primarul Municipiului Tulcea, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat admiterea acțiunii și modificarea în parte a Hotărârii nr. 357/11.05.2016 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) atacate, în sensul anularii amenzii contravenționale aplicate instituției Primarului Municipiului Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 144 din 15 septembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 144 din 15 septembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Instituția Primarului Municipiului Tulcea, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și modificarea în parte a hotărârii CNCD, în sensul anulării amenzii și, în subsidiar, înlocuirea amenzii cu sancțiunea "avertismentului".

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu eludarea unor aspecte referitoare la situația de fapt expusă în întâmpinare.

Recurenta a arătat că sancțiunea a fost aplicată pentru neadaptarea tuturor mijloacelor de transport existente în parcul auto al operatorului economic delegat să presteze acest serviciu public.

Instanța de fond, în mod greșit, a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că reclamantul nu a contestat situația de fapt reținută, respectiv existența pe teritoriul Municipiului Tulcea a unor mijloace de transport în comun care nu au fost adaptate pentru transportul persoanelor cu dizabilități locomotorii.

Recurenta a apreciat că această concluzie nu poate fi de natură să conducă în mod repetat la sancționarea instituției, atât timp cât la nivelul municipiului Tulcea au fost aduse la îndeplinire măsuri specifice ce revin autorităților administrației publice locale de a asigura transportul în comun al persoanelor cu handicap prin achiziționarea de mijloace de transport în comun adaptate, respectiv de adaptare a mijloacelor de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare.

De asemenea, nu se poate reține un comportament pasiv în sarcina instituției Primarului Municipiului Tulcea întrucât în perioada iulie 2014 - august 2016 au fost achiziționate și puse în funcțiune la nivelul municipiului Tulcea șapte autobuze noi pentru transport public de călători prevăzute cu rampe speciale pentru persoane cu dizabilități, iar sub aspectul dotărilor, prevăzute cu locuri pentru persoane cu mobilitate redusă.

Față de aceste împrejurări, recurenta consideră că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că în speța de față nu ar fi vorba despre dubla sancționare a aceleiași fapte contravenționale, în condițiile constatării în mod vădit false de către C.N.C.D. a faptului că la nivelul municipiului Tulcea nu au fost luate măsuri pentru asigurarea condițiilor de transport în comun persoanelor cu handicap locomotor.

Prin urmare, în condițiile în care la nivelul municipiului Tulcea au fost achiziționate mijloace de transport noi, adaptate condițiilor de transport în comun pentru persoanele cu handicap locomotor, C.N.C.D. a aplicat în mod discreționar sancțiuni din ce în ce mai grave, eludând astfel dispozițiile legale referitoare la individualizarea sancțiunii, potrivit art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a textelor de lege incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 357 din 11 mai 2016 s-a constatat că neasigurarea condițiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii, prin neluare de măsuri concrete pentru facilitarea persoanelor cu dizabilități motorii la transportul local, le încalcă dreptul la demnitate a acestora și reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4) coroborate cu art. 10 lit. g) și h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și potrivit prevederilor art. 9, art. 19 și art. 20 din Convenți pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, "(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.", "(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.".

Conform art. 10 din actul normativ mai sus menționat, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:...g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace; h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități.".

De asemenea, conform art. 15, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.".

Din perspectiva normelor mai sus enunțate, în mod corect s-a constatat existența discriminării, potrivit art. 2 alin. (1) și (4), din O.G. nr. 137/2000, prin deosebirea pe criteriul dizabilității, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Neasigurarea în toate mijloacele de transport în comun al transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii reprezintă o discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilității, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii nu este asigurată acordarea drepturilor stabilite de lege și se refuză accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.

Dispozițiile art. 19 din Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, prevăd că "Pentru a da persoanelor cu dizabilități posibilitatea să trăiască independent și să participe pe deplin la toate aspectele vieții, Statele Părți vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți, la mediul fizic, la transport, informație și mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile și sistemele informatice și de comunicații și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât și rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea și eliminarea obstacolelor și barierelor față de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele la: (a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport și alte facilități interioare sau exterioare, inclusiv școli, locuințe, unități medicale și locuri de muncă;...".

De asemenea, în mod legal s-a reținut comportamentul pasiv al recurentului, raportat la obligațiile care îi reveneau, în calitate de autoritate a administrației publice locale. Au fost validate în mod corect constatările C.N.C.D. potrivit cărora reclamantul a avut un comportament pasiv în ceea ce privește măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun pe raza administrativ teritorială a municipiului Tulcea, îndeplinindu-și parțial obligațiile legale, comportament care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilități locomotorii, concluzia CNCD fiind aceea că până la noua verificare nu s-au înlăturat faptele ce constituie contravenție.

Obligațiile cu privire la adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie sunt prevăzute de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit cărora "Autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare", și art. 64 alin. (1) din aceeași lege, conform cărora "Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie, până la 31 decembrie 2010, autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsuri pentru: a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație".

În aceste circumstanțe legale, este neîntemeiată apărarea reclamantului referitoare la demersurile efectuate, în condițiile în care instanța de fond a constatat că achiziționarea celor 3 autobuze a fost reținută și cu prilejul analizării Hotărârii CNCD nr. 251/30.04.2014, astfel că ceea ce constituie motivul aplicării unei noi sancțiuni este tocmai neluarea altor măsuri pentru înlăturarea formelor de discriminare după achiziționarea celor trei autobuze, numărul de autobuze neadaptate fiind în continuare foarte mare după achiziționarea celor 3 autobuze.

De asemenea, instanța de fond a reținut că reclamantul a achiziționat alte 4 autobuze dotate corespunzător însă contractul de furnizare a fost încheiat în anul 2016 la 14.06.2016, după aplicarea sancțiunii de către CNCD.

Neîntemeiată este și critica recurentului-reclamant referitoare le inexistența unor responsabilități în domeniu a instituției primarului.

Primarul este autoritate a administrației publice locale, prin care se realizează autonomia locală, astfel cum prevede chiar art. 121 alin. (1) din Constituția României, iar potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, mai sus evocate, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituției Primarului, în calitatea sa de organ executiv, acestuia revenindu-i obligația de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, astfel că pentru neîndeplinirea acestei obligații îi poate fi atrenată răspunderea administrativă pentru discriminare.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancționând o conduită care e discriminatorie.

În conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Primarul Municipiului Tulcea împotriva sentinței nr. 144 din 15 septembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2019.