ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2662/2024

Cererea de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 11.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Transporturilor, Aeroclubul României, Aeroclubul României prin Aeroclubul Teritorial Henri Coandă Pitești, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș, să se constate dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 3,8288 ha situată în intravilanul Mun. Pitești, Tancodrom, Calea x, tarla x, jud. Argeș având următoarele vecinătăți: la N - Drum exploatare de, la E - De, la S - I., iar la V - J. și ADS, conform titlului de proprietate nr. x/17.02.2003, emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la data de 17.02.2003, să se rectifice CF nr. x (3872 nr. CF vechi) a localității Pitești, întocmită de către pârâtul OCPI Argeș, în care a fost intabulată pe numele pârâtului Aeroclubul României - Aeroclubul Henri Coandă suprafața de 3,8288 ha, ce se regăsește în TP nr. 10695/17.02.2003 și, pe cale de consecință, să fie obligat pârâtul OCPI Argeș să intabuleze terenul proprietatea lor, în suprafață de 3,8288 ha (la care se va adăuga diferența de teren până la 4,68 ha) conform titlului de proprietate nr. x/17.02.2003, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 190 din 5 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor, Aeroclubul României, Aeroclubul Teritorial Henri Coandă Pitești, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș.

Decizia pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 3674 din 15 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 190 din 5 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul Argeș. A schimbat în parte sentința. A constatat, în contradictoriu cu pârâții Aeroclubul României și Aeroclubul Teritoriul Henri Coandă, dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului în suprafață de 3,8288 ha, situat în intravilanul Municipiului Pitești, pct. Tancodrom, Calea x, tarla x, județul Argeș, identificat conform titlului de proprietate nr. x/17.02.2003 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Argeș. A dispus rectificarea înscrierilor din cartea funciară nr. x (nr. CF vechi x) a localității Pitești, întocmită de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș, în care a fost intabulată pe numele pârâților Aeroclubul României și Aeroclubul Teritoriul Henri Coandă suprafața de 3,8288 ha, ce se regăsește în titlul de proprietate nr. x/17.02.2003. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș ce fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A menținut în rest sentința. A obligat pe intimații-pârâți Aeroclubul României și Aeroclubul Teritoriul Henri Coandă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 41.925 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond și apel.

Calea de atac formulată în cauză și motivele de recurs: Împotriva deciziei civile nr. 3674 din 15 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, pârâtul Aeroclubul României a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Aeroclubul României a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., Recurentul arată că art. 35 C. proc. civ. prevede posibilitatea promovării unei acțiuni în constatare numai dacă partea nu poate cere realizarea dreptului său. A susținut că, realizarea dreptului reclamanților s-ar fi putut materializa numai în condițiile Legii nr. 18/1991, iar acțiunea formulată s-a întemeiat pe un titlu de proprietate ce nu poate avea caracter constitutiv ori translativ de drepturi reale, terenul în litigiu aflându-se în domeniul public al statului. A precizat că intabularea dreptului său de administrare a fost făcută în baza actului de schimb nr. 1647/29.08.1990, înregistrată în Cartea Funciara nr. x a localității Pitești, sub nr. x/24.01.2000, astfel că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, întrucât nu s-a făcut dovada lipsirii de eficacitate a actului de schimb, iar titlul de proprietate al reclamanților a fost întemeiat pe un act anulabil, emis cu încălcarea prevederilor privind inalienabilitatea bunurilor aflate în domeniul public. De asemenea, în mod întemeiat instanța a reținut că atâta timp cât actul de schimb nu a fost desființat, nu poate fi pusă în discuție scoaterea terenului din domeniul public al Statului Român și nici admiterea unei cereri de rectificare a cărții funciare, având în vedere caracterul subsidiar al acțiunii în rectificarea cărții funciare, conform prevederilor C. civ. În ceea ce privește încheierea de carte funciară, a arătat că nu reprezintă decât consecința realității juridice conținute de un act administrare, act care, dacă nu este contestat și anulat, încheierea de carte funciara rămâne valabilă. Înscrierea dreptului real de administrare în cartea funciară este valabilă în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996, iar reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile enumerate în conținutul art. 36 din aceeași lege. A afirmat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii și în ceea ce privește compararea titlurilor, având în vedere faptul că dreptul de proprietate al Statului Român este inalienabil, iar dreptul de proprietate pretins de reclamanți nu ar fi putut lua naștere cu ignorarea dreptului de proprietate publică asupra terenului existent deja în favoarea statului, fiind încălcate prevederile Constituției României, conținute în art. 136 referitoare la inalienabilitatea bunurilor proprietate publică a statului, dar și prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, care arată că aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate "construcții de interes public (...) porturi si aeroporturi". Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse in circuitul civil decât daca potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public". Au fost încălcate și prevederile Deciziei ICCJ nr. 23/2011, care arată faptul că sintagma "în condițiile legii" se referă la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat prin Hotărâre de Guvern, emisă cu privire la terenurile respective. In concluzie, în lipsa unui astfel de act normativ, actele încheiate asupra terenurilor sunt lovite de nulitate, ele făcând parte în continuare din domeniul public. De asemenea, în mod eronat, instanța de apel a reținut că H.G. nr. 2060/2004 și H.G. nr. 1706/2006 ar fi acte administrative și deci nu ar produce efecte, fără să țină seama că respectivele acte normative, hotărâri de guvern, produc efecte și în prezent, nefiind modificate. Dispozițiile legale mai-sus menționate au determinat, în opinia recurentei, pronunțarea de către instanța de apel a unei hotărâri cu aplicarea greșită a legii și cuprinzând motive contradictorii. Unele dintre aceste motive contradictorii se referă la susținerile instanței referitoare la natura hotărârilor de guvern, în sensul că sunt acte normative propriu-zise, cu aplicabilitatea întocmai a conținutului lor normativ, totuși a negat natura în sine a acestora, considerând că ele ar fi cumva mai puțin aplicabile sau valide ca niște acte normative, fiind lipsite de eficacitate. De asemenea, faptul că un act normativ, o hotărâre de guvern, a inventariat un bun sau a prevăzut orice altceva, nu este de natura să afecteze validitatea și întinderea aplicării actului respectiv, iar motivele pentru care instanța a reținut acest lucru sunt complet străine de natura cauzei. Printr-o altă critică, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a încălcat legea atunci când a recalificat motivele de apel, deși reclamanții au criticat doar faptul că hotărârea instanței de fond nu ar fi fost motivată, împrejurare recunoscută de instanța de apel, totuși aceasta a considerat că motivul se referea de fapt la aplicarea greșită a legii, fără ca reclamanții să fi făcut vreo astfel de susținere. O altă critică privește faptul că instanța de apel a comparat titlul Statului Român cu titlul reclamanților, însă doar în contradictoriu cu pârâtul, astfel cum se arată în motivarea hotărârii recurate, deși compararea titlurilor de proprietate trebuia să se realizeze și în contradictoriu cu Statul Român, care de fapt este titularul dreptului de proprietate. În finalul cererii de recurs, recurentul-pârât arată că este exagerat cuantumul cheltuielilor de judecata acordate în cauză, în valoare de 41.925 RON, apreciind că au fost acordate cu încălcarea principiului contradictorialității, fiind depuse la ultimul termen de judecată, fără a fi comunicate, astfel că nu a fost în măsura să ia cunoștință despre cuantumul lor și să formuleze apărări. În mod nedrept toate cheltuielile aferente întregului litigiu au fost puse în sarcina sa, în condițiile în care au existat și alți pârâți în dosar, ale căror susțineri au fost respinse și față de care acțiunea a fost admisă, astfel că și cheltuielile ar fi trebuit împărțite.

Apărările formulate în cauză: Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune înscrisuri justificative. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Vor fi înlăturate criticile dezvoltate de recurent în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se afirmă că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. În realitate, acele considerente despre care recurentul afirmă că sunt contradictorii nu se contrazic; ceea ce critică recurentul privește corectitudinea argumentelor referitoare la înlăturarea de către instanța de apel a naturii de titlu constitutiv de drepturi a hotărârilor de guvern de inventariere a bunurilor ce aparțin domeniului public, chestiune ce ține de verificarea aplicării și interpretării dreptului, iar nu de caracterul contradictoriu al motivării: de asemenea, aceste considerente nu sunt străine de natura cauzei, care ridică tocmai problema verificării titlurilor de proprietate propuse de părți. A mai fost invocat motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, însă acest motiv nu a fost dezvoltat și nu a fost indicată vreo hotărâre judecătorească a cărei putere de lucru judecat să fi fost încălcată. În schimb, a fost invocată de recurent greșita recalificare de către instanța de apel a motivelor de apel, în sensul că deși apelanții s-au prevalat de nemotivarea sentinței primei instanțe, instanța superioară a apreciat că se invocă greșita aplicare a legii - critică a recurentului ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Și această critică va fi înlăturată, instanța de apel valorizând corect motivarea concretă din cererea de apel, care vine cu argumente punctuale legate de titlurile părților, actul de schimb de care se prevalează pârâtul, legislația aplicabilă, nerealizarea scopului pentru care s-a încheiat schimbul, nerealizarea schimbului însuși, etc. Toate aceste critici dezvoltate în cererea de apel vizau reanalizarea fondului și verificarea aplicării legii, și nu se rezumau la simpla afirmare a nemotivării sentinței primei instanțe, astfel cât în mod judicios instanța de apel s-a aplecat asupra reanalizării fondului. Tot în sfera art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se situează și criticile din recurs referitoare la greșita primire a unei acțiuni în constatare, în condițiile în care art. 35 C. proc. civ. o permite numai în cazul în care partea nu poate cere realizarea dreptului său. Recurentul pârât afirmă că reclamanții aveau la îndemână realizarea dreptului în condițiile Legii nr. 18/1991 și afirmă că nu se poate reține inexistența dreptului pârâtului, câtă vreme actul de schimb pe care se întemeiază acesta din urmă este încă valid iar reclamanții nu dețin vreun act din care să rezulte că dreptul pârâtului nu este eficace. Înalta Curte constată că problema comparării titlurilor și a existenței/dovedirii dreptului de proprietate nu are legătură cu chestiunea admisibilității acțiunii în constatare și a existenței acțiunii în realizare. De asemenea, reclamanții au dobândit deja titlul de proprietate conform Legii nr. 18/1991, însă ceea ce urmăresc în prezent este dobândirea exercițiului complet și nedisputat al acestui drept, negat de pârât și care a fost refuzat a fi întabulat în cartea funciară din pricina suprapunerii cu terenul întabulat în favoarea pârâtului. Or, pe aceste aspecte, reclamanții nu mai aveau la îndemână vreo acțiune în realizarea dreptului în cadrul Legii nr. 18/1991, cum greșit afirmă recurenta, ci doar în cadrul unei acțiuni reale - revendicare sau constatare - care să compare drepturile afirmate de părți, unită cu o cerere accesorie în rectificarea mențiunilor din cartea funciară. Câtă vreme prin sentința civilă nr. 6108/2017 a Judecătoriei Pitești s-a respins o acțiune anterioară a reclamanților în revendicare (acțiunea în realizare specifică prin care proprietarul caută să-și redobândească exercițiul dreptului), pe motiv că au deja posesia terenului, în timp ce acțiunea în revendicare presupune ca reclamantul lipsit de posesie să ceară predarea ei de la cel ce are posesia, rezultă că la îndemâna acestora nu rămânea decât acțiunea în constatare, pentru a provoca o comparare a dreptului și titlului lor cu cel invocat de pârât, pentru a tranșa cui aparține dreptul de proprietate asupra terenului și a putea întemeia o rectificare a mențiunilor cărții funciare. În ceea ce privește criticile aduse de recurentul pârât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. legat de modul în care au fost analizate drepturile și titlurile părților, Înalta Curte constată următoarele: Privitor la efectele juridice ale H.G. nr. 2060/2004 și ale H.G. nr. 1705/2006 (Anexa 12) invocate de recurentul pârât, trebuie spus că aceste acte administrative au ca efect simpla inventariere a bunurilor aflate în domeniul public al statului. Consecința ce decurge din acest aspect este aceea că respectivele hotărâri de Guvern nu valorează ele însele titluri de proprietate, în lipsa dovedirii modalității de intrare a bunului în proprietatea publică și, prin aceasta, a legalității mijlocului de dobândire a respectivului bun de către stat. Astfel, în acord cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (forma aplicabilă la data intrării în vigoare a H.G. nr. 2060/2004): "domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege." Prin urmare, simplul fapt că bunul în litigiu se regăsește în inventarul bunurilor din domeniul public nu constituie o prezumție irefragabilă a existenței unui drept de proprietate al statului cu privire la acesta, ci trebuie verificat modul de dobândire. Pentru a se putea reține, în mod legal, apartenența terenului litigios la domeniul public al statului, trebuie stabilit, mai întâi, că acesta a trecut în mod legal în proprietatea statului; abia apoi se poate verifica apartenența la domeniul public ca efect al schimbării destinației lui. De asemenea, nu poate fi ignorat dreptul persoanei interesate de a face dovada contrară, referitoare la lipsa dobândirii respectivului bun de către stat, respectiv a justificării unui drept propriu în legătură cu acesta, ambele mijloace procesuale având aceeași finalitate juridică, respectiv realizarea dreptului contrar al terțului. Or, acesta este cadrul juridic dedus judecății în litigiul de față, în care, prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat constatarea dreptului lor de proprietate asupra terenului ce face obiectul prezentei cauze. Apoi, nici motivul de casare privitor la încălcarea statuărilor Deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu poate fi primit, critica având un caracter formal, din moment ce, pentru motivele arătate, procedura de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat nici nu era incidentă în speță. Pe de altă parte, însă, în mod corect recurentul a arătat că deține dreptul său de administrare asupra imobilului în litigiu în principal în baza Actului de schimb nr. 1647/29.08.1990, ca act ce a stat la baza întabulării dreptului în cartea funciară. Acesta este titlul ce trebuie supus comparației cu titlul de proprietate ulterior dobândit de reclamanți conform Legii nr. 18/1991. Din acest punct de vedere, în mod corect instanța de apel și-a îndreptat verificările spre actul de schimb menționat, însă concluzia la care a ajuns, cea a ineficacității acestuia, se bazează în parte pe un raționament eronat. Astfel, cu privire la acest act de schimb, instanța de apel a reținut că a fost încheiat în conformitate cu dispozițiile art. 32-35 din Legea nr. 59/1974, în vigoare la data schimbului, care autorizau efectuarea de schimburi de terenuri proprietate de stat, aflate în administrarea diverselor instituții publice, cu terenuri proprietatea organizațiilor cooperatiste - prevederi aplicabile și în ipoteza în care obiect al schimbului era doar dreptul de administrare, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet. S-a reținut în mod corect că, în conformitate cu art. 33 din Legea nr. 59/1974, actul de schimb nu era supus condiției autorizării administrative prealabile, deoarece în numele statului la operațiunea de schimb participau organele competente și, de asemenea, nu trebuia să îmbrace forma înscrisului autentic, întrucât legea nu impunea o asemenea formalitate. Totuși, având în vedere dispozițiile art. 35 din același act normativ, instanța de apel a considerat că schimbul astfel încheiat era supus condiției suspensive a aprobării sale de către organele competente, fiind, totodată, condiționat de punerea în posesie a noilor "posesori" de către delegatul oficiului de cadastru. Prin urmare, conchide instanța de apel, în cazul în care punerea în posesie nu s-a realizat, atunci nu s-a îndeplinit condiția suspensivă prevăzută de lege, iar actul de schimb nu și-a produs efectele juridice. Înalta Curte observă că din prevederile alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 59/1974 rezultă, într-adevăr, impunerea de către lege a unei condiții suspensive de care depinde eficacitatea obligațiilor asumate prin act și însăși validitatea acestuia - anume, aprobarea schimbului de către Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare (art. 32 alin. (1) lit. b) din lege) - dar mai observă și că din conținutul înscrisului rezultă că această aprobare ar fi fost dată prin Ordinul nr. 66 din 3 august 1990. În schimb, alin. (2) al art. 35, potrivit cu care "punerea în posesie se face de către delegatul oficiului județean de cadastru și organizarea teritoriului, în prezența părților interesate" nu cuprinde o condiție de care să depindă validitatea sau eficacitatea actului, ori de care să depindă transferul de drepturi, ci doar stabilește modalitatea efectivă de punere în executare a predării posesiei. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că nedovedirea efectuării punerii în posesie în condițiile art. 35 din Legea nr. 59/1974 echivalează în sine cu ineficacitatea schimbului; punerea în posesie este legată de executarea prestațiilor convenite, iar nu de validitatea actului. Întrucât considerentul pentru care instanța de apel a stabilit caracterul ineficace al actului de schimb ce constituie titlul pârâtului este unul eronat, din pricina greșitei interpretări și aplicări a legii, urmează a fi admis recursul și trimisă cauza spre rejudecare, spre reluarea comparației celor două titluri. Cu această ocazie, instanța de apel trebuie să verifice în ce măsură copermutantul pârât și-a îndeplinit sau nu la rândul său obligația de a transfera și preda terenul dat în schimb și semnificațiile juridice ale eventualei neîndepliniri a obligației, dar să ia în dezbatere și susținerile apelanților-reclamanți referitoare la incidența Legii nr. 9 din 31 iulie 1990 prin care, până la adoptarea unei noi reglementări legale privind regimul fondului funciar a fost interzisă înstrăinarea, prin acte între vii, a terenurilor de orice fel, situate înăuntrul sau în afara localităților, cu excepția terenurilor aferente construcțiilor care se înstrăinează - inclusiv curtea -, în suprafață de cel mult 1.000 metri pătrați. Această din urmă problemă și consecințele juridice asupra actului de schimb s-a omis a fi discutată cu prilejul primei judecăți în apel, deși a fost invocată în cererea de apel și are o înrâurire directă asupra titlului de care se prevalează pârâtul, astfel că va trebui lămurită la rândul său în cadrul analizei drepturilor părților. Urmează ca instanța de apel să tranșeze în aceste coordonate problema apartenenței dreptului de proprietate la un patrimoniu sau altul și să dispună, pe cale de consecință, și cu privire la eventuala necesitate a rectificării cărții funciare.