A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1375/03 prezentate de Hakan KIZIL și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 iunie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinție, domnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, domnii mei A. Mularoni, D. Jočienė, judecători, și domnul Elens-Passos; graffiter adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 iulie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele, dnii Hakan K Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 decembrie 2000, reclamanții au fost arestați de către Hotărârea de Securitate, secțiunea de combatere a terorismului d maijmir. În custodia lor, reclamanții nu au fost asistați de avocați. La data de 14 decembrie 2000, Hakan K.z. a fost ascultat de judecător. În declarația sa, el a contestat faptele care i-au fost reproșate. El și-a contestat declarația obținută în timpul detenției și procesul-verbal întocmit în timpul coborârii la fața locului. În aceeași zi, judecătorul l-a auzit pe Sedat Yașar. Acesta din urmă a contestat faptele care i-au fost reproșate. El a fost de acord cu declarația făcută în fața Parchetului și a contestat declarația făcută în timpul arestării. El a precizat că a fost lovit și a semnat declarația sa sub jurământul fricii în măsura în care polițiștii țipau la el. El a contestat procesul-verbal întocmit în timpul coborârii la fața locului. El a contestat, de asemenea, modul în care raportul medical fusese întocmit. În aceeași zi, judecătorul l-a auzit, de asemenea, pe Mahir Dinler. Acesta din urmă a contestat faptele care îi erau reproșate. El și-a contestat declarația făcută în timpul arestării pe motiv că a fost obținută sub constrângere și amenințarea torturii. El a contestat procesul-verbal de coborâre la fața locului. El a recunoscut parțial declarația sa făcută în fața Parchetului. Reclamanții au fost audiați fără a avea acces la un avocat, de către judecător aproape de curtea de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3713 privind lupta împotriva terorismului, Parchetul din apropierea Curții de Securitate a statului a intentat o acțiune penală împotriva reclamanților pentru asistență și apartenență la organizația armată ilegală a PKK. Parchetul a indicat că, la 22 noiembrie 2000, reclamanții, împreună cu un grup de 30 de persoane, au scanat Yașas.n. Apo, yașas.n., Biji Apo. ; la 10 decembrie 2000, cu un grup format din aproximativ 20 de persoane, reclamanții au scanat poliția. secol - salut pentru presedintele nostru Apo, soare al vietii noastre 3713 privind lupta împotriva terorismului, compusă numai din judecători civili, Curtea de Securitate a statului i-a recunoscut pe reclamanții vinovați de faptele reprobabile. Ea i-a condamnat pe fiecare dintre reclamanți la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. Pe de altă parte, Mahir Dinler le-a contestat. La 31 iulie 2001, reclamanții au formulat un recurs la Curtea de Casație prin care au solicitat o audiere în instanță. La 31 octombrie 2001, procurorul general în apropierea Camerei a 9-a a Curții de Casație a solicitat confirmarea hotărârii atacate. Acest aviz al procurorului nu a fost notificat reclamanților. La 22 noiembrie 2001, a 9-a La 25 decembrie 2001, reclamanții au solicitat procurorului general în apropierea Curții de Casație revizuirea recursului lor, cu organizarea unei ședințe pe fond. La 29 ianuarie 2002, procurorul general a acceptat cererea reclamanților și a trimis cauza Curții de Casație. Acest aviz al procurorului nu a fost notificat reclamanților. La 7 martie 2002, Curtea de Casație a respins cererea reclamanților, prezentată la 4 martie 2002, ca recuzare a tuturor judecătorilor de la formarea Curții de Casație care le-au examinat recursul. Printr-o hotărâre din 28 martie 2002, vărsată grefei Curții de Securitate a Uniunii Europene la 11 aprilie 2002, după ce a avut loc o ședință, a noua Cameră a Curții de Casație a respins recursul în decădere al reclamanților, specificându-le că au prezentat declarația lor în apărare scrisă și au refuzat să pledeze. Dreptul și practica internă relevantă Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 privind inițierea cursurilor de securitate a statului a modificat art. 143 din Constituție, astfel cum a fost formulat. (...) Cursurile de securitate din statul membru sunt formate dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru supleant, un procuror general al Republicii și un număr suficient de procurori ai Republicii. Președintele, doi membri titulari, un membru supleant și procurorul general al Republicii sunt numiți printre judecători și procurori de prim rang, procurorii Republicii printre procurorii din alte domenii, timp de patru ani, de către Înaltul Consiliu al judecătorilor și procurorilor, în conformitate cu procedura prevăzută în legea specială. Mandatul acestora poate fi reînnoit (...) Modificările necesare în ceea ce privește numirea judecătorilor și a procurorilor republicii au fost aduse Legii nr. 2845 privind cursul de securitate de la Ö Õ prin Legea nr. 4390 din 22 iunie 1999. În conformitate cu articolul provizoriu 1 din Legea nr. 4390, mandatele judecătorilor militari și ale procurorilor militari funcționați în cadrul Curților de Securitate de Stat trebuiau să înceteze la data publicării acestei legi (22 iunie 1999). În conformitate cu art. 3 din aceeași lege, procedurile pendinte în fața cursurilor de securitate de la data publicării acestei legi trebuiau să continue în statul în care se aflau la acea dată. Dispozițiile constituționale care reglementează organizarea judiciară sunt astfel formulate art. 138 alineatele (1) și (2) În exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii sunt independenți ; ele judecă, în conformitate cu convingerea lor fermă, în conformitate cu Constituția, cu legea și cu dreptul. Nici un organ, autoritate, post sau nimeni nu le poate da instanțelor și judecătorilor ordini sau die în exercitarea puterii lor jurisdicționale, nici adresa de circulare, nici nu le poate face recomandări sau sugestii. art. 139 alineatul (1) Judecătorii (...) sunt inamovibili și nu pot fi pensionați înainte de vârsta prevăzută de Constituție, cu excepția cazului în care au consimțământ (...) art. 143 alineatul (4) Președinții, membrii titulari și supleanții (...) cursuri de securitate de la statul sunt numiți pentru o perioadă de patru ani. În temeiul articolului 159 din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii, însărcinat, printre altele, cu numirea, ratingul și revocarea judecătorilor civili și administrativi, este compus din ministrul justiției, consilierul său și cinci membri titulari și cinci membri supleanți. Cei zece membri titulari și supleanți sunt numiți de președintele Republicii, pentru o perioadă de patru ani, printre judecătorii aleși de Curtea de Casație și de Consiliul de Primă Instanță. În funcționarea sa, acesta trebuie să asigure respectarea principiului independenței instanțelor și a garanțiilor de care beneficiază judecătorii (Ender maik c. Turcia (dec.), n 57175/00, 28 ianuarie 2003). Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație, în măsura în care aceștia nu au avut posibilitatea de a răspunde avizelor scrise prezentate de procurorul general Curții de Casație. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa independenței și a imparțialității Curții de Securitate a Tribunalului de Primă Instanță. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții au solicitat recuzarea judecătorilor celei de-a 9-a Camere a Curții de Casație și că cererea lor a fost respinsă. Invocând art. 5 și 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție, reclamanții declară lipsa de echitate a procedurii în măsura în care nu au fost asistați de un avocat în cadrul anchetei preliminare. Invocând art. 34 din convenție, reclamanții susțin că faptul că hotărârile Curții de Casație nu le-au fost comunicate le-a încălcat dreptul de sesizare a Curții. Invocând art. 7 din Convenție, reclamanții susțin că instanțele naționale au interpretat greșit faptele care le-au fost reproșate pentru a-i condamna pe baza articolului 169 din vechiul cod penal. Invocând art. 10 din Convenție, reclamanții susțin că condamnarea lor la pedeapsa penală le-a încălcat dreptul la libertatea de gândire și de exprimare. Ei au rostit cuvinte care ar putea fi considerate propagandă, dar aceste cuvinte nu au stimulat violența. Fără a aduce atingere art. 3 din Convenție, reclamanții susțin că ar fi fost supuși unor abuzuri atunci când au fost reținuți. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație, în măsura în care aceștia nu au avut posibilitatea de a răspunde avizelor scrise prezentate de procurorul general Curții de Casație. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului d azmir. Curtea reamintește că a respins deja un astfel de fapt, întemeiat pe lipsa de independență și de imparțialitate a cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Într-adevăr. Aceasta a considerat că, având în vedere garanțiile constituționale și juridice de care se bucură judecătorii care se află în cursul de securitate al statului și că, dat fiind lipsa unei argumentații pertinente care ar face cauțiune independența și imparțialitatea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Emin Karakaya c. Turcia (dec.), 11424/03, 13 decembrie 2005). În acest caz, Comisia nu vede nici un motiv de a se distanța de soluția adoptată cu această ocazie. În consecință, acest fapt este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții au subliniat că au solicitat recuzarea judecătorilor celei de-a 9-a Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia dreptul de a obține o hotărâre judecătorească cu privire la compunerea unui tribunal nu este un drept cu caracter civil. Acesta este, cel mult, un drept de natură procedurală care nu depășește determinarea drepturilor de caracter civil ale reclamanților. Cu atât mai mult cu cât cererea privește recuzarea unui judecător, în speță a tuturor judecătorilor Camerei a 9-a a Curții de Casație (Shreiber și Boetsch c. France (dec.), nr 58751/00, CEDH 2003-XII). Prin urmare, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respins în temeiul articolului Invocând art. 5 și 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție, reclamanții declară lipsa de echitate a procedurii în măsura în care nu au fost asistați de un avocat în cadrul anchetei preliminare. În acest sens, Curtea constată că, chiar dacă nu au fost asistate de un avocat în cadrul anchetei preliminare, ei au avut ocazia de a discuta despre temeinicia declarațiilor și a dovezilor obținute în cadrul anchetei preliminare. Ei au avut posibilitatea de a fi reprezentați de către oameni de drept care i-au ajutat să își pregătească apărarea în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene și a Curții de Casație. Curtea arată că drepturile la apărare acordate întreprinderilor nu au suferit o încălcare ireparabilă incompatibilă cu drepturile pe care art. 6 le recunoaște celor interesați. În aceste condiții, o examinare globală a procedurii determină Curtea să ajungă la concluzia că reclamanților nu li s-a refuzat un proces echitabil. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Invocând art. 34 din convenție, reclamanții susțin că necomunicarea hotărârilor Curții de Casație le-a încălcat dreptul de sesizare a Curții. Curtea amintește că dreptul anumitor Înalte părți contractante prevede comunicarea hotărârilor Curții de Casație (Worm c. Austria, Hotărârea din 29 august 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-V, p. 1547, § 33) în timp ce dreptul altor părți contractante nu prevede o astfel de semnificație (P Papachelas c. Grecia [GC], nr 31423/96, § 30 CEDH 1999 II). Aceasta reamintește că dreptul turc nu prevede semnificația hotărârilor Curții de Casație în materie penală (Seher Karataș c. Turcia, n 33179/96, 9 iulie 2002 și Z.Y. Turcia (dec.), n 27532/95, 19 iunie 2001). Or, această regulă poate constitui într-adevăr o problemă pentru calcularea termenului de șase luni în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Aceasta fiind, în conformitate cu practica dreptului intern, hotărârile Curții de Casație a Penalității sunt puse la dispoziția părților după primirea acestora de către instanța de primă instanță. Această alegere de a nu implica hotărârile Curții de Casație la penalitate nu poate fi interpretată ca o voință din partea Înaltei P ă r ț i contractante d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând art. 7 din Convenție, reclamanții susțin că instanțele naționale au interpretat greșit faptele care le-au fost reproșate pentru a-i condamna pe baza articolului 169 din vechiul cod penal. Curtea constată că, în speță, reclamanții au fost condamnați de Curtea de Securitate a Uniunii Europene pentru fapte care le-au fost reproșate pe baza articolelor 169 din vechiul Cod Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Aceste articole au fost în vigoare înainte de Comisia pentru fapte reprobabile, în conformitate cu principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor prevăzute la art. 7 din convenție (a contrario Ecer și Zeyrek c. Turcia, n 29295/95 și 29363/95, §§ 34-35, CEDO 2001-II). În al doilea rând, în măsura în care reclamanții se plâng că au fost condamnați în temeiul articolului 169 din Codul penal anterior, părțile interesate critică efectiv aplicarea dreptului intern de către instanțele naționale. Curtea, care nu indică niciun fel de arbitraritate în procedura urmată, nu vede niciun motiv de a pune în discuție, în speță, aprecierea instanțelor naționale, căreia îi revine sarcina principală de a-și interpreta competența și de a aplica dreptul intern ( Fabre c. Franța, nr. 69225/01, § 21, 2 noiembrie 2004). Curtea constată că, în temeiul articolelor 169 din fostul Cod Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, Curtea de Securitate a Uniunii Europene i-a condamnat pe reclamanți pentru ajutor și apartenență la o organizație armată ilegală. Curtea constată că nu au fost condamnați pentru că și-au exprimat opiniile sau au participat la o reuniune, ci pentru că au ajutat și au sprijinit o organizație ilegală, calificată în dreptul turcesc de terorist Prin urmare, Comisia consideră că condamnarea persoanelor interesate nu poate fi considerată o interferență în drepturile lor în temeiul articolului 10 (a se vedea, printre altele, Müslüm Gündüz c. Turcia (dec.), nr. 59997/00, 9 noiembrie 2004 și mutatis mutandis R În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Fără a aduce atingere art. 3 din Convenție, reclamanții susțin că ar fi fost supuși unor rele tratamente atunci când au fost reținuți. Presupunând chiar că reclamanții au epuizat căile de atac interne, Curtea arată că nu își sprijină afirmațiile prin elemente de probă relevante, cum ar fi rapoartele medicale. Într-adevăr, ei nu produc nici un element sau început de probă în sprijinul afirmațiilor sau explicațiilor lor detaliate cu privire la presupusele abuzuri pe care le-ar fi comis polițiștii în timpul custodiei lor. În consecință, acest fapt este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, Renunță la examinarea cauzei reclamanților care nu au comunicat avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație [art. 6 alineatul (1) din Convenție] Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Elens-Passos F.Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
1375/03
présentée par Hakan KIZIL et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 juin 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
mes
juges,
et de M
me
F
. Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juillet 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Hakan Kızıl, Sedat Yașar et Mahir Dinler, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1981, 1982 et 1978 et résidant à İzmir. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 12 décembre 2000, les requérants furent arrêtés par la direction de la sûreté, section de lutte contre le terrorisme d’İzmir.
Lors de leur garde à vue, les requérants ne furent pas assistés par des avocats.
Le 14 décembre 2000, Hakan Kızıl fut entendu par le juge. Dans sa déposition, il contesta les faits qui lui étaient reprochés. Il contesta sa déposition obtenue lors de la garde à vue ainsi que le procès-verbal établi lors de la descente sur les lieux.
Le même jour, le juge entendit Sedat Yașar. Ce dernier contesta les faits qui lui étaient reprochés. Il approuva sa déposition faite devant le parquet. Il contesta sa déposition faite lors de la garde à vue. Il précisa qu’il avait été frappé et il avait signé sa déposition sous l’emprise de la peur dans la mesure où les policiers lui criaient dessus. Il contesta le procès-verbal dressé lors de la descente sur les lieux. Il contesta également la manière dont le rapport médical avait été établi.
Le même jour, le juge entendit également Mahir Dinler. Ce dernier contesta les faits qui lui étaient reprochés. Il contesta sa déposition faite lors de la garde à vue au motif qu’elle avait été obtenue sous la contrainte et la menace de torture. Il contesta le procès-verbal de descente sur les lieux. Il reconnut en partie sa déposition faite devant le parquet.
Les requérants furent entendus sans l’assistance d’un avocat, par le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir («
la cour de sûreté de l’Etat
») qui les mit en détention provisoire.
Lors de la procédure ultérieure, les requérants furent assistés par des avocats.
Par un acte d’accusation du 20 décembre 2000, sur le fondement des articles 169 de l’ancien code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le parquet près la cour de sûreté de l’Etat intenta une action pénale contre les requérants pour aide et appartenance à l’organisation armée illégale du PKK. Le parquet indiqua que le 22
novembre 2000, les requérants, avec un groupe d’une trentaine de personnes, avaient scandé «
Vive Apo, vive İmralı, Biji Apo [
Vive Apo
],
Yașasın Apo, yașasın İmralı, Biji Apo
»
; le 10 décembre 2000, avec un groupe d’une vingtaine de personnes, les requérants avaient scandé «
Police fasciste
» («
Fașist polis
»), allumé un feu et accroché sur un chantier une pancarte sur laquelle était écrite «
Le leader des combats sociaux du 21
ème
siècle - salut à notre président Apo, soleil de notre vie – les rayons du soleil brûleront la trahison
» («
21.Yüzyıl sosyal mücadeleler önderi, yașam güneșimiz Bașkan Apo’ya selam, güneșin ıșıkları ihaneti yakacak
»).
Par un arrêt du 26 juillet 2001, sur le fondement des articles 169 de l’ancien code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, composée uniquement de juges civils, la cour de sûreté de l’Etat reconnut les requérants coupables des faits reprochés. Elle condamna chacun des requérants à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois. Dans ses attendus, la cour de sûreté de l’Etat précisa que Hakan Kızıl avait contesté ses dépositions obtenues lors de la garde à vue et constata sa participation aux évènements relatés dans l’acte d’accusation. Sedat Yașar avait également reconnu en partie les faits qui lui étaient reprochés. En revanche, Mahir Dinler les avait contestés.
Le 31 juillet 2001, les requérants formèrent un pourvoi devant la Cour de cassation en demandant la tenue d’une audience.
Le 31 octobre 2001, le procureur général près la 9
ème
Chambre de la Cour de cassation demanda la confirmation de l’arrêt attaqué. Cet avis du procureur ne fut pas notifié aux requérants.
Le 22 novembre 2001, la 9
ème
Chambre de la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué sans tenir d’audience.
Le 25 décembre 2001, les requérants demandèrent au procureur général près la Cour de cassation le réexamen de leur pourvoi avec la tenue d’une audience sur le fond.
Le 29 janvier 2002, le procureur général fit droit à la demande des requérants et renvoya l’affaire devant la Cour de cassation. Cet avis du procureur ne fut pas notifié aux requérants.
Le 7 mars 2002, la Cour de cassation rejeta la demande des requérants, présentée le 4 mars 2002, en récusation de tous les juges de la formation de la Cour de cassation ayant examiné leur pourvoi.
Par un arrêt du 28 mars 2002, versé au greffe de la cour de sûreté de l’Etat le 11 avril 2002, après avoir tenu une audience, la 9
ème
Chambre de la Cour de cassation rejeta le recours en rectification d’arrêt des requérants en précisant qu’ils avaient présenté leur déclaration en défense écrite et avaient refusé de plaider.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans l’arrêt
Rıza Dinç c. Turquie
, n
o
42437/98, §
23, 28 octobre 2004.
La loi n
o
4388 du 18 juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article 143 de la Constitution, ainsi libellé
:
«
(...) Les cours de sûreté de l’Etat se composent d’un président, de deux membres titulaires, d’un membre suppléant, d’un procureur général de la République et d’un nombre suffisant de procureurs de la République.
Le président, deux membres titulaires, un membre suppléant et le procureur général de la République sont nommés parmi les juges et les procureurs de premier rang, les procureurs de la République parmi les procureurs d’autres rangs, pour quatre ans, par le Haut Conseil des juges et des procureurs, selon la procédure définie dans la loi spéciale. Leur mandat est renouvelable (...)
»
Les modifications nécessaires quant à la nomination des juges et des procureurs de la République furent apportées à la loi n
o
2845 sur les cours de sûreté de l’Etat par la loi n
o
4390 du 22 juin 1999. Selon l’article provisoire
1 de la loi n
o
4390, les mandats des juges militaires et des procureurs militaires en fonction au sein des cours de sûreté de l’Etat devaient prendre fin à la date de la publication de cette loi (le 22 juin 1999). Selon l’article 3 provisoire de la même loi, les procédures pendantes devant les cours de sûreté de l’Etat à la date de publication de cette loi devaient se poursuivre dans l’état où elles se trouvaient à cette date.
Les dispositions constitutionnelles régissant l’organisation judiciaire sont ainsi libellées
:
Article 138 §§ 1 et 2
«
Dans l’exercice de leurs fonctions, les juges sont indépendants
; ils statuent, selon leur intime conviction, conformément à la Constitution, à la loi et au droit.
Nuls organe, autorité, poste ou personne ne peuvent donner d’ordres ou d’instructions aux tribunaux et aux juges dans l’exercice de leur pouvoir juridictionnel, ni leur adresser de circulaires, ni leur faire de recommandations ou suggestions.
»
Article 139 § 1
«
Les juges (...) sont inamovibles et ne peuvent être mis à la retraite avant l’âge prévu par la Constitution, à moins qu’ils n’y consentent (...)
»
Article 143 § 4
«
Les présidents, les membres titulaires et suppléants (...) des cours de sûreté de l’Etat sont nommés pour une durée renouvelable de quatre ans.
»
En vertu de l’article 159 de la Constitution, le Conseil supérieur de la magistrature, chargé entre autres de la nomination, de la notation et de la révocation des juges civils et administratifs, est composé du ministre de la Justice, de son conseiller et de cinq membres titulaires et cinq membres suppléants. Les dix membres titulaires et suppléants sont nommés par le président de la République, pour une période de quatre ans, parmi les juges élus par la Cour de cassation et le Conseil d’Etat. Dans son fonctionnement, il doit veiller au respect du principe de l’indépendance des tribunaux et aux garanties dont jouissent les juges (
Ender İmrek c. Turquie
(déc.), n
o
57175/00, 28 janvier 2003).
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du manque d’équité de la procédure devant la Cour de cassation dans la mesure où ils n’ont pas eu la possibilité de répondre aux avis écrits soumis par le procureur général à la Cour de cassation.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir.
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soulignent qu’ils ont demandé la récusation des juges de la 9
ème
chambre de la Cour de cassation et que leur demande a été rejetée.
4.
Invoquant les articles 5 et 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, les requérants allèguent l’absence d’équité de la procédure dans la mesure où ils n’ont pas été assisté par un avocat lors de l’enquête préliminaire.
5.
Invoquant l’article 34 de la Convention, les requérants soutiennent que le fait que les arrêts de la Cour de cassation ne leur aient pas été communiqués a enfreint leur droit de saisine de la Cour.
6.
Invoquant l’article 7 de la Convention, les requérants soutiennent que les juridictions nationales ont interprété de manière erronée les faits qui leur étaient reprochés pour les condamner sur le fondement de l’article 169 de l’ancien code pénal.
7.
Invoquant l’article 10 de la Convention, les requérants allèguent que leur condamnation au pénal a enfreint leur droit à la liberté de pensée et d’expression. Ils ont proféré des propos susceptibles d’être qualifiés de propagande mais ces propos n’incitaient pas à la violence.
8.
Sans invoquer l’article 3 de la Convention, les requérants soutiennent qu’ils auraient subi des mauvais traitements lors de leur garde à vue.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du manque d’équité de la procédure devant la Cour de cassation dans la mesure où ils n’ont pas eu la possibilité de répondre aux avis écrits soumis par le procureur général à la Cour de cassation.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir.
La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté un tel grief tiré du manque d’indépendance et d’impartialité des cours de sûreté de l’Etat composées uniquement de magistrats civils dans l’affaire
Ender İmrek c. Turquie
précitée. En effet, elle a considéré qu’au vu des garanties constitutionnelles et légales dont jouissent les juges siégeant dans les cours de sûreté de l’Etat, et qu’étant donné l’absence d’une argumentation pertinente qui rendrait sujettes à caution leur indépendance et leur impartialité (voir,
mutandis
mutandis
,
Emin Karakaya c. Turquie
(déc.), n
o
11424/03, 13 décembre 2005). Elle ne voit en l’occurrence aucune raison de s’éloigner de la solution adoptée à cette occasion.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soulignent qu’ils ont demandé la récusation des juges de la 9
ème
Chambre de la Cour de cassation et que leur demande a été rejetée.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle le droit d’obtenir une décision judiciaire sur la composition d’un tribunal n’est pas un droit de caractère civil. Il s’agit là, tout au plus, d’un droit de nature procédurale qui n’emporte pas détermination de droits de caractère civil des requérants. Il en va d’autant plus ainsi lorsque la demande concerne la récusation d’un juge, en l’occurrence de tous les juges de la 9
ème
Chambre de la Cour de cassation (
Schreiber et Boetsch c. France
(déc.), n
o
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
4.
Invoquant les articles 5 et 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, les requérants allèguent l’absence d’équité de la procédure dans la mesure où ils n’ont pas été assisté par un avocat lors de l’enquête préliminaire.
Il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.
En l’occurrence, la Cour constate que, même si les requérants n’ont pas été assisté par un avocat lors de l’enquête préliminaire, ils ont eu l’occasion de discuter du bien-fondé des dépositions et des preuves obtenues lors de l’enquête préliminaire. Ils ont eu la possibilité de se faire représenter par des hommes de loi qui les ont aidés à préparer leur défense devant la cour de sûreté de l’Etat et la Cour de cassation. La Cour relève ainsi que les droits de la défense accordés aux requérants n’ont pas subi une atteinte irréparable incompatible avec les droits que l’article 6 reconnaît aux intéressés. Dans ces conditions, un examen global de la procédure amène la Cour à conclure que les requérants ne se sont pas vu refuser un procès équitable.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
5.
Invoquant l’article 34 de la Convention, les requérants soutiennent que la non-communication des arrêts de la Cour de cassation a enfreint leur droit de saisine de la Cour.
La Cour rappelle que le droit de certaines Hautes Parties contractantes prévoit la signification des arrêts de la Cour de cassation (
Worm c.
Autriche
, arrêt du 29 août 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-V, p.
1547, §
33) alors que le droit d’autres Hautes Parties contractantes ne prévoit pas une telle signification (
Papachelas c. Grèce
[GC], n
o
31423/96, §
‑
II). Elle rappelle que le droit turc ne prévoit pas la signification des arrêts de la Cour de cassation au pénal (
Seher Karataș c.
Turquie
, n
o
33179/96, 9 juillet 2002, et
Z.Y. c. Turquie
(déc.), n
o
27532/95, 19 juin 2001).
Or, cette règle peut effectivement poser problème pour le calcul du délai de six mois conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Cela étant, conformément à la pratique du droit interne, les arrêts de la Cour de cassation au pénal sont mis à la disposition des parties après leur réception par la juridiction de première instance. Ce choix de ne pas signifier les arrêts de la Cour de cassation au pénal ne peut être interprété comme une volonté de la part de la Haute Partie contractante d’enfreindre le droit de saisine de la Cour au sens de l’article 34 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
6.
Invoquant l’article 7 de la Convention, les requérants soutiennent que les juridictions nationales ont interprété de manière erronée les faits qui leur étaient reprochés pour les condamner sur le fondement de l’article 169 de l’ancien code pénal.
La Cour constate qu’en l’occurrence, les requérant ont été condamnés par la cour de sûreté de l’Etat pour des faits qui leur étaient reprochés sur le fondement des articles 169 de l’ancien code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Ces articles étaient en vigueur avant la commission des faits reprochés, conformément au principe de la légalité des délits et des peines prévu par l’article 7 de la Convention (
a contrario
,
Ecer et Zeyrek c. Turquie
, n
os
29295/95 et 29363/95, §§
Ensuite, et dans la mesure où les requérants se plaignent d’avoir été condamnés sur le fondement de l’article 169 de l’ancien code pénal, les intéressés critiquent en réalité l’application du droit interne par les juridictions nationales. La Cour, qui ne relève aucun arbitraire dans la procédure suivie, ne voit pas de raison de remettre en cause, en l’espèce, l’appréciation des juridictions nationales, à qui il incombe au premier chef d’interpréter leur compétence et d’appliquer le droit interne (
Fabre c.
France
, n
o
69225/01, §
21, 2
novembre 2004).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
7.
Invoquant l’article 10 de la Convention, les requérants allèguent que leur condamnation au pénal a enfreint leur droit à la liberté de pensée et d’expression.
La Cour constate que sur le fondement des articles 169 de l’ancien code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, la cour de sûreté de l’Etat a condamné les requérants pour aide et appartenance à une organisation armée illégale. La Cour observe que les requérants n’ont pas été condamnés pour avoir exprimé leurs opinions ou participé à une réunion, mais pour avoir aidé et soutenu une organisation illégale, qualifiée en droit turc de «
terroriste
». Partant, elle estime que la condamnation des intéressés ne saurait s’entendre comme une ingérence dans leurs droits au regard de l’article 10 (voir, entre autres,
Müslüm Gündüz c. Turquie
(déc.), n
o
59997/00, 9 novembre 2004, et
mutatis
mutandis
Rıza Dinç c. Turquie
, n
o
42437/98, §
34, 28 octobre 2004).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
8.
Sans invoquer l’article 3 de la Convention, les requérants soutiennent qu’ils auraient subi des mauvais traitements lors de leur garde à vue.
A supposer même que les requérants aient épuisé les voies de recours internes, la Cour relève qu’ils n’étayent pas leurs allégations par des éléments de preuves pertinents tels des rapports médicaux. En effet, ils ne produisent ni le moindre élément ou commencement de preuve à l’appui de leurs allégations ni explications détaillées sur les prétendus sévices que les policiers leur auraient infligés lors de leur garde à vue.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Ajourne
l’examen du grief des requérants tiré de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation (article 6 § 1 de la Convention)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
F.
Elens-Passos
F.Tulkens
Greffière adjointe
Présidente