ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2635/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 mai 2023, pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamantul Ministerul Sportului, continuator în drepturi și obligații al Ministerului Tineretului si Sportului ("MTS") a chemat în judecată pe pârâtul Cabinetul de Avocat A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata/returnarea sumei de bani în cuantum de 605.202,36 RON (compusă din debitul de 425.659,28 RON, actualizat cu rata inflației pentru perioada decembrie 2014- ianuarie 2023), precum și a dobânzii legale aferente acesteia, actualizarea cu rata inflației și calculul dobânzii legale urmând a fi făcute până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința nr. 575 din 9 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2023 s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Sportului și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 605.202,36 RON, reprezentând debit de 425.659,28 RON actualizat cu rata inflației din decembrie 2014 până în ianuarie 2023.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 159 din 13 mai 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul formulat de pârâtul Cabinet de Avocat A. împotriva sentinței civile nr. 575/09.10.2023, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 159 din 13 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Cabinet de Avocat A.. Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. și, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată. Dezvoltând motivul de recurs circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a imputat instanței de apel încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, respectiv neanalizare apărărilor formulate cu privire la natura raportului juridic dintre avocat și client, respectiv avocat și terțe persoane, fiind invocată în mod expres instituția plății nedatorate. În acest sens, a arătat că legiuitorul a stabilit valabilitatea plății făcute unei terțe persoane, chiar fără legătura cu creditorii, dacă a profitat acestora din urmă. Făcând trimitere la situația de fapt, recurentul a învederat că sumele de bani primite de cabinetul de avocat au fost virate către creditoarea B., care a ratificat aceasta tranzacție, primind sumele de bani. De asemenea, celelalte sume de bani, aferente celei de-a doua tranșă, plătite la 29 decembrie 2014, au profitat creditorilor, clienți ai cabinetului de avocatură care prestase întreaga activitate de recuperare a imobilelor și a chiriei aferente imobilului situat în str. x. Or, instanța de apel nu s-a pronunțat pe niciunul din argumentele expuse, încălcând astfel dreptul la apărare și la un proces echitabil, reglementate de art. 6 și art. 8 C. proc. civ. Prin cea de-a doua critică subsumată acestui motiv de casare, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la soluționarea criticilor formulate cu privire la nerespectarea procedurii de citare a recurentului, neregularitate a procedurii de citare, invocată în termen, pe calea motivelor de apel. În aprecierea acestuia, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că motivul suplimentar depus la 14 martie 2024 este un veritabil motiv de apel, apreciat ca fiind depus peste termenul legal, fiind încălcate dispozițiile art. 477 C. proc. civ. Instanța de apel era legal investită cu soluționarea criticii privind nelegalitatea hotărârii derivând din neregularitatea procedurii de citare, astfel că în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor sus menționate și a dreptului la apărare, nu a mai analizat și lipsa ștampilei de pe dovada de înmânare, ceea ce reprezintă un argument, o probă în susținerea neîndeplinirii conforme a procedurii de citare. De asemenea, răspunsul punctual la solicitările instanței de a preciza locația exactă unde se află sediul cabinetului de avocatură, în sensul că la vechiul sediu locuiește o altă persoană, iar noul sediu nu a fost actualizat în evidențele Baroului Dolj, a fost apreciat, eronat, de instanța ca fiind o renunțare la motivul de apel, deși procedura de citare fusese una viciată, fiind astfel afectat dreptul la apărare și încălcate dispozițiile art. 153 C. proc. civ. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența curții de contencios european, cauzele Miholapa c. Letoniei, 31 mai 2007, nr. 61655/00, Ovuș c. Turciei, 13 octombrie 2009, nr. 42981/04, Diaz Ochoa c. Spaniei, 22 iunie 2006, nr. 423/03, par. 48, și Raissa M Shipping - S.R.L. c. României. Prin critica întemeiată pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susținut că, prin decizia atacată, instanța de apel a dezvoltat considerente contradictorii, iar, sub anumite aspecte, hotărârea este nemotivată. Sub acest aspect, recurentul a subliniat că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate argumentele de către instanța sesizată. Or, instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care 1-a adoptat, așa încât hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar. De asemenea, a menționat recurentul că instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra unor motive indicate expres în cererea de apel, respectiv incidența instituției plătii nedatorate, nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale în raport de criticile formulate expres, nu a fost dezlegat raportul juridic și aplicabilitatea legislației în materie fiduciară prin raportare la data contractelor încheiate, aplicabilitatea în timp a normelor referitoare la contractele de fiducie, forma și condițiile de încheiere. Prin critica întemeiată pe pct. 7 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 52/06 martie 2017 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2016. Astfel, a menționat că, prin decizia penală nr. 52/06 martie 2017, Curtea de Apel Craiova a reținut că faptele imputate recurentului nu există. Un aspect esențial reținut de Curtea de Apel este reprezentat de recunoașterea semnării contractului de mandat, astfel ca acest aspect este intrat în puterea lucrului judecat și neanalizat de către instanța de fond la pronunțarea soluției criticate. Or, instanța de apel a făcut o eronată aplicare a dispozițiilor legale în materia autorității de lucru judecat a hotărârilor penale, astfel cum sunt acestea definite de art. 28 C. proc. pen., precum și a principiului general valabil "unde legea nu distinse nici interpretul nu trebuie să distinsă", aceasta făcând distincție între hotărârile pronunțate în materie penală de judecătorul de cameră preliminară și cele pronunțate de judecătorul de fond. Prin ultimul motiv de recurs invocat, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a precizat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 și urm C. civ., instanța de apel reținând, în mod greșit, ca fiind îndeplinite cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii. Sub aspectul faptei ilicite, recurentul a subliniat că nu există faptă, astfel cum a reținut Curtea de Apel Craiova, în mod definitiv, prin decizia penală, fiind exclusă orice forma de intenție sau culpă. De asemenea, nu există prejudiciu cert, atâta timp cât fiecare din părți și-a executat obligațiile derivând din contracte sau hotărâri judecătorești. Intimata a efectuat, în mod legal, plățile datorate, suma de 220.000 RON și respectiv suma de 207.318,93 în contul Cabinetului de Avocat "A." (având calitatea de reprezentant convențional al creditorilor Ministerului Sportului). Drept urmare, intimata nu poate invoca propria sa culpă, în raportul juridic execuțional existent la acea dată și nici nu poate interveni într-un contract de asistentă juridică încheiat între avocat și client conform dispozițiilor legale, A mai subliniat recurentul că, potrivit împuternicirii avocațiale nr. 416449/13.05.2014 (împuternicire în baza căreia a fost semnat acordul de eșalonare), emisă în baza contractelor de asistență juridică nr. x/2006. nr. 275/2009 și 437/2012, clienții săi l-au mandatat să încheie orice act, inclusiv să perceapă onorariul cuvenit. Drept urmare, în mod greșit, s-a reținut că reprezentantul convențional Cabinet de avocat "A." nu a avut niciodată mandat pentru a încasa, în numele clienților săi, sumele de bani, nefiind aplicate corespunzător dispozițiile Legii nr. 51/1995 referitoare la activitățile pe care le putea face un avocat, indiferent de forma de exercitare, la data încheierii contractelor. Cu toate acestea, îmbrățișând o idee falsă, intimata prin promovarea unei astfel de cereri în fața instanțelor judecătorești nu face altceva decât să se transforme din debitor în apărător al intereselor clienților cabinetului de avocat respectiv C., D. și E., care "au refuzat" să plătească avocatului onorariul cuvenit pentru o muncă de 10 ani prestată în folosul lor. Printr-o altă critică, recurentul a învederat că, în mod eronat, instanța de apel nu a verificat aplicarea legii în timp, respectiv aplicarea dispozițiilor din legea specială - art. 3 - Legea nr. 51/1995 în materie fiduciară, deoarece la nivelul anului 2006, forma în vigoare acorda posibilitatea avocatului să efectueze activități fiduciare, constând în primirea în depozit, în numele și pe seama clientului, de fonduri financiare și bunuri, rezultate din valorificarea și executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum și plasarea și valorificarea acestora. Prin Legea nr. 71/2011 a fost modificată prevederea sus menționată, punând în acord contractul de fiducie cu dispozițiile C. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata-reclamantă Agenția Națională pentru Sport - Ministerul Sportului a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că motivele de recurs dezvoltate sunt lipsite de temei juridic, instanța de apel pronunțând o hotărâre legală, cu respectarea normelor de procedură și a normelor de drept material incidente în speță.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (12 mai 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 noiembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Printr-un prim motiv de recurs se pretinde nelegalitatea deciziei recurate afirmându-se că instanța de apel nu a analizat apărările pârâtului invocate prin cererea de apel vizând incidența instituției plății nedatorate, precum și cu privire la efectele plății făcute unei terțe persoane, chiar fără legătura cu creditorii, dacă a profitat acestora din urmă, recurentul susținând că în acest fel i-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil. Detaliind conținutul dreptului la apărare garantat constituțional, conform art. 24 din legea fundamentală, art. 13 C. proc. civ. prevede că "(1)Dreptul la apărare este garantat.(2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. (4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate." Din dispoziția legală anterior enunțată rezultă că dreptul la apărare este un drept complex care poate cunoaște mai multe forme de manifestare, respectiv: dreptul de a fi reprezentat sau asistat în cursul procesului civil, dreptul de a participa personal la desfășurarea procesului civil, dreptul de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a face apărările pe care fiecare parte le consideră necesare, de a-și prezenta susținerile oral sau înscris, ca și dreptul de a exercita căile de atac. Invocând nesocotirea de către instanța de apel a dreptului la apărare, recurentul pretinde că instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor invocate prin cererea de apel. Or, se constată că prin argumentele subsumate cazului de casare analizat recurentul nu pretinde îngrădirea sa în exercitarea vreuneia dintre prerogativele care intră în conținutul dreptului la apărare, ci susținerile sale evidențiază încălcarea de către instanța de apel a dreptului la un proces echitabil din perspectiva obligației instanței de a răspunde în mod specific argumentelor invocate prin cererea de apel, considerate de pârât relevante pentru soluționarea cauzei. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurentul a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nesocotirea de către instanța de apel a obligației de a motiva hotărârea judecătorească, cu referire la insuficienta analiză a argumentelor invocate prin cererea de apel, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărui incidență, însă, nu se verifică în cauză. Subsumat acestui motiv de recurs vor fi analizate și susținerile recurentului numerotate de acesta prin cererea de recurs la pct. ii. Potrivit temeiului legal în care au fost încadrate argumentele expuse, în sinteză, în precedent, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc ori insuficient motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Invocând acest caz de casare, sub un prim aspect, recurentul susține că din decizia recurată lipsește analiza unor motive de apel invocate în termen prin calea de atac exercitată. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., reținându-se că în cuprinsul deciziei instanța de apel a arătat, urmare a analizei proprii efectuate, care sunt motivele de fapt și de drept pentru care a găsit neîntemeiate cererile ori apărările pârâtului invocate în memoriul de apel, expunând explicit considerentele pentru care acestea au fost respinse, examinând în succesiunea descrisă în motivele apelului toate susținerile pârâtului apelant. Astfel, dintr-o primă perspectivă, în ce privește susținerea recurentului că instanța de apel nu a analizat argumentele sale din cererea de apel vizând incidența instituției plății nedatorate, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată. Plata nedatorată, ca fapt juridic licit ce poate constitui izvor de obligații este reglementată în C. civ., în principiu, de la art. 1341 până la art. 1344. Această instituție juridică este diferită de plata care reprezintă un mijloc de stingere a obligației prin executarea de bunăvoie a prestației și care este reglementată în C. civ. în Titlul V intitulat "Executarea obligațiilor", capitolul I - "Plata", de la art. 1469 până la art. 1515. Pe de altă parte, este real că prin cererea de apel pârâtul a susținut argumente potrivit cărora în mod eronat prima instanță a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ale cărei condiții de atragere nu ar fi îndeplinite, apelantul arătând că "cel mult acțiunea putea fi întemeiată pe instituția plății nedatorate, însă temeiul invocat în cererea de chemare în judecată nu este unul corect." În continuarea acestui argument, apelantul a afirmat că prima instanță nu a analizat instituțiile juridice incidente indicând și citând explicit art. 1477 și art. 1475 din C. civ., arătând că "Chiar mergând pe raționamentul instanței, este stabilită de către legiuitor valabilitatea unei plăti făcute unei terțe persoane, chiar fără legătură cu creditorii, dacă au profitat acestora din urmă." Din analiza motivelor de apel evidențiate în precedent, sub un prim aspect, rezultă cu suficientă claritate confuzia pe care pârâtul pare a o face între instituția plății nedatorate, ca izvor de obligații, și instituția plății, ca mod de stingere a unei obligații. Totodată, se constată că în realitate ceea ce a pretins pârâtul prin argumentele evidențiate este faptul că reclamanta și-a întemeiat greșit cererea pe răspunderea civilă delictuală, susținând că această formă de răspundere nu poate fi angajată în sarcina sa întrucât raportului juridic stabilit între părți, ca urmare a indicării contului personal pentru încasarea sumei cuvenite creditorilor fără a fi împuternicit în acest sens, îi sunt incidente alte dispoziții legale. Or, în raport de această constatare, Înalta Curte observă că prin decizia recurată, instanța de apel nu a ignorat critica pârâtului, ci s-a preocupat de aceasta, arătând, pe de o parte, că "astfel de chestiuni nu au fost invocate în fața primei instanțe pentru a putea face obiect de analiză pentru Tribunal, instanță care s-a pronunțat în limitele investirii sale de către reclamant, acestea fiind date de atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului." Pe de altă parte, curtea de apel a reținut că "aceste susțineri vizează de fapt încălcarea principiului disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., principiu care are în vedere caracterul procesului civil de litigiu al unor interese private, părțile putând determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și al etapelor pe care le-ar putea parcurge. Or, în cauză, nu se poate reține o încălcare a acestor prevederi legale, de vreme ce prima instanță a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, instituție juridică ce a constituit, în principal, fundamentul juridic al demersului judiciar al reclamantului." În acest context, Înalta Curte subliniată că pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta. Or, în cazurile invocate de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel s-a preocupat de argumentele părții, respingând motivat apărările evidențiate. Printr-o altă categorie de argumente dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs la pct. ii se susține că hotărârea recurată este nelegală și ca urmare a faptului că aceasta cuprinde considerente contradictorii. Înalta Curte, constată că, deși invocă această teză a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul nu indică explicit considerentele pe care le pretinde a fi contradictorii în cuprinsul deciziei curții de apel, criticile apărând astfel ca fiind invocate doar formal. O altă critică subsumată cazului de casare analizat, vizează neanalizarea de către instanța de apel a condițiilor răspunderii civile delictuale în raport de criticile formulate expres, cu referire la forma de vinovăție și prejudiciu. Nici această critică nu poate fi reținută ca fiind aptă a determina casarea deciziei instanței de apel. Înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere ori critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță. În cauză, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelantului și al apărărilor părților și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării. Contrar susținerilor recurentului, decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite, chiar dacă pe alocuri succinte, la fiecare motiv de apel, astfel că instanța de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită. Astfel, se constată că situația de fapt reținută de prima instanță a fost confirmată de instanța de apel în cadrul unui raționament juridic detaliat și în baza unui proces real și consecvent de apreciere a materialului probatoriu administrat în proces. Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate, cu privire la pretențiile care fac obiectul disputei judiciare au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluțiile adoptate în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante din apelul formulat, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză. Printr-o altă categorie de argumente, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se afirmă nelegalitatea deciziei curții de apel pretinzându-se că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conferă instanței de recurs posibilitatea de a controla respectarea tuturor regulilor de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea, reprezentând un veritabil sediu al materiei pentru toate neregularitățile procedurale care nu sunt acoperite de un motiv de casare special, fiind, în principiu, incident ori de câte ori se reclamă încălcarea unei norme de procedură imperative, indiferent dacă aceasta este de ordine publică ori privată, în toate cazurile, desigur, cu respectarea regulilor de invocare. Astfel, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în cazul nulităților extrinseci care nu sunt acoperite de alte cazuri de casare, dar acoperă și nulitățile de drept comun, condiționate de existența unei vătămări, potrivit art. 175 C. proc. civ., fiind, desigur, incident nu doar în situația nulităților exprese, ci și a nulităților virtuale. Așadar, deși motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. trebuie extins la încălcarea tuturor regulilor de procedură imperative, neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci, în cazul nulităților condiționate, mai trebuie constatată și vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităților exprese, se prezumă, iar în cazul celor virtuale, trebuie demonstrată, fiind, prin urmare, necesar ca vătămarea să rezulte în mod concludent din circumstanțele cauzei Pentru invocarea cu succes a acestui articol se impune a se identifica și relevanța respectivei neregularități în economia procesului, relevanță care trebuie să constea, în esență, într-o vătămare procesuală importantă care să reclame casarea. Susținând cazul de casare în analiză, printr-o primă categorie de argumente, recurentul afirmă că în mod greșit instanța de prim control judiciar nu a analizat motivul de apel prin care a susținut nelegalitatea procedurii de comunicare a unor acte de procedură la prima instanță pentru lipsa stampilei pe dovada de comunicare a acestora, curtea de apel reținând, în mod eronat în opinia recurentului, că motivul a fost invocat peste termenul legal de motivare a apelului. Detaliind această critică, recurentul afirmă că în mod greșit instanța de apel a apreciat că motivul suplimentar depus la 14.03.2024 este un veritabil motiv de apel, depus tardiv, întrucât acesta reprezenta "doar o dovadă a celor reclamate în termen - neregularitatea citării." Potrivit 468 alin. (1) C. proc. civ. "termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar conform art. 470 din același act normativ, cererea de apel trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, această cerință fiind prevăzută sub sancțiunea decăderii, astfel cum rezultă din alin. (3) al acestui din urmă articol. Prin obiecția în analiză, recurentul pretinde că alegațiile pe care le-a depus în scris în fața instanței de apel la 14.03.2024 nu reprezentau un motiv de apel distinct, ci un argument invocat în susținerea criticii invocate în termen vizând nelegala citare a sa pe parcursul judecății la prima instanță. În acest context, Înalta Curte constată că, deși de lege lata, C. proc. civ. nu prevede, într-adevăr, o structură a motivelor de apel nu înseamnă, că motivarea apelului trebuie să fie o înșiruire dezorganizată, aleatorie de nemulțumiri vagi, de enunțuri și de critici generale ci că, pentru a provoca un control judiciar util și aplicat, motivele de apel trebuie structurate și dezvoltate argumentativ, în fapt și în drept, de așa manieră încât instanța de apel să identifice cu precizie aspectele care îi sunt supuse spre examinare și cărora trebuie să le răspundă, desigur, tot argumentat, un apel bine motivat constituind o premisă foarte importantă pentru a obține o soluție justă. Întrucât pe calea apelului poate fi formulată (în principiu) orice critică de nelegalitate ori de netemeinicie, motivele de apel reprezintă doar o argumentare, o combatere dovedită a raționamentelor în fapt și în drept ale primei instanțe, într-o manieră punctuală, concretă, nefiind suficient, de exemplu, să se susțină că hotărârea este nelegală și netemeinică, ci trebuie arătat expres care aspecte ale situației de fapt au fost reținute în mod greșit (netemeinic), cu trimitere explicită la probele care au fost ignorate ori interpretate greșit de către prima instanță și, dacă este cazul, prin formularea de cereri noi în probațiune, cu teze probatorii clar indicate, care să tindă la stabilirea contrariului față de considerentele combătute prin apel. De asemenea, în măsura în care se reproșează primei instanțe erori de ordin procedural, se impune a se face trimitere exactă la actul de procedură (încheierea de ședință, citația, pasajul din hotărâre etc.) în care se materializează eroarea respectivă, iar dacă se susține nemotivarea, nu este nici suficient, nici necesar a se enunța ample generalități cu privire la exigențele motivării, ci trebuie să se arate punctual care sunt susținerile și apărările care nu au fost analizate de instanță ori care sunt considerentele formulate într-o manieră prea generală, vagă ori superficială și care sunt, astfel, contrare exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În ceea ce privește aspectele de nelegalitate, este necesar a se enunța concret regulile ori principiile de drept ignorate ori aplicate greșit de instanță, maniera în care acestea ar trebui interpretate și nepotrivirea dintre modul de interpretare și aplicare propus, pe de-o parte, și raționamentul în drept al instanței, pe de altă parte. Altfel spus, apelantul trebuie să indice eventualele calificări juridice greșite ori omise, să arate normele de drept incidente și să propună un raționament alternativ, care să contureze o critică de nelegalitate. Pornind de la aceste premise de ordin teoretic, în cauza de față, se constată că prin cererea de apel inițial formulată pârâtul a pretins nelegalitatea sentinței tribunalului ca urmare a faptului că a fost nelegal citat pe parcursul judecății la o alta adresă(Craiova, strada x, nr. 36), decât cea la care își are sediul cabinetul de avocatura(Craiova, Bulevardul x). Ulterior, prin cererea depusă în fața instanței de apel la 14.03.2024 apelantul a încercat o schimbare a argumentației pentru care a invocat nulitatea procedurii de comunicare a actelor de procedura susținând că aceasta a fost viciată ca urmare a lipsei ștampilei pe dovada de înmânare a cererii de chemare în judecată. Raportat la aceste constatări, Înalta Curte reține că, deși ambele apărări ale apelantului vizează nereguli procedurale, acestea nu se subsumează uneia alteia, pentru că ele se exclud reciproc. Astfel, dacă se reține faptul că citația și actele de procedură au fost comunicate la o altă adresă decât cea corectă, atunci nu mai prezintă relevanță că pe dovada de înmânare a actului de procedură nu este aplicată ștampila cabinetului de avocat. Pe de altă parte, pentru a se putea reține vicierea procedurii de citare sau comunicare a actelor de procedură pentru lipsa ștampilei, premisa este că acestea au fost comunicate la adresa corectă. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că susținerile apelantului formulate prin cererea depusă la 14.03.2024 reprezintă un motiv de apel distinct de cele invocate prin cererea de apel inițială, și, subsecvent, că acest motiv de apel a fost invocat în afara termenului legal prevăzut de art. 468 C. proc. civ., prin raportare la data comunicării sentinței care a făcut obiectul apelului. Subsumat aceluiași motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printr-o altă categorie de argumente, recurentul susține că instanța de apel a interpretat eronat răspunsul punctual pe care el l-a dat la solicitările instanței de a preciza locația exactă unde se află sediul cabinetului de avocatură(în sensul că la vechiul sediu locuiește o altă persoană, iar noul sediu nu a fost actualizat în evidențele Baroului Dolj), ca fiind o renunțare la motivul de apel, deși procedura de citare fusese una viciată. Referitor la acest motiv de recurs, Înalta Curte, constată că susținerile pârâtului recurent nu își au fundamentul pretins în considerentele hotărârii recurate. Aceasta pentru că, urmare examinării deciziei instanței de apel se constată că prin aceasta curtea de apel a analizat critica vizând nelegala citare a pârâtului la prima instanță, invocată prin apel, pe fondul său, fără a reține că apelantul ar fi renunțat la acest motiv de nelegalitate a sentinței primei instanțe. În plus, statuările instanței de apel sub aspectul inaplicabilității sancțiunii nulității relative, deduse din situația de fapt stabilită, sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 178 alin. (2) teza finală C. proc. civ. conform cărora nulitatea relativă poate fi invocată numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă. În fine, referitor la critica recurentului prin care se afirmă că "rezultă clar că procedura este una viciată și cu impact deosebit asupra dreptului și posibilității mele de apărare in cadrul litigiului pendinte.", Înalta Curte constată că aceasta este una vagă, generală, inaptă a fi suspusă cenzurii instanței de recurs întrucât, cu toate că instanța de apel a dezvoltat un raționament extins asupra problemei citării pârâtului la prima instanță, recurentul nu a explicitat, în raport de acest raționament, motivele pentru care apreciază că statuările instanței de prim control judiciar sunt incorecte. În realitate, prin această susținere recurentul sugerează ca instanța de recurs să procedeze la reevaluarea aspectelor de fapt examinate de curtea de apel cu consecința de a statua diferit de aceasta. Însă, acest lucru nu este posibil întrucât, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." În raport de aceste constatări, nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului(CEDO) invocată de recurent nu este de natură a conduce la o altă concluzie. Aceasta și pentru faptul că, deși prin deciziile indicate de recurent CEDO a sancționat statele pentru nereguli de ordin procedural legate de citare săvârșite de instanțe cu ocazia judecării unor cauze, situația acelor petenți era diferită de cea a pârâtului din cauza de față. Prin urmare, în raport de considerentele precedente se constată că motivul de recurs analizat este nefondat astfel încât urmează a fi respins ca atare. Printr-o altă critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 52/06 martie 2017 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2016. Dezvoltând acest motiv de recurs, sub un prim aspect, recurentul afirmă că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 28 C. proc. pen. care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale în fața instanței civile, curtea de apel făcând fără temei distincție între hotărârile pronunțate în materie penală de judecătorul de cameră preliminară și cele pronunțate de judecătorul de fond. Examinând decizia supusă controlului judiciar în cauza de față, Înalta Curte constată că în ce privește motivul de apel invocat de pârât, vizând inexistența unei fapte ilicite dedusă din cele reținute prin ordonanța nr. 868/P/2015 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova la data de 8.11.2016, confirmată prin încheierea nr. 52/6.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - judecătorul de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2016, a căror autoritate de lucru judecat a invocat-o, instanța de apel a reținut că "ordonanța nr. 868/P/2015 pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova la data de 8.11.2016, invocată de apelant în susținerea tezei potrivit căreia fapta ce i se impută nu există, nu se bucură de autoritatea lucrului judecat, chiar dacă a fost confirmată prin încheierea nr. 52/6.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - judecătorul de cameră preliminară în dosarul x/2016, motivat de împrejurarea că nu își găsesc aplicabilitate prevederile art. 28 C. proc. pen. conform cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existenta faptei și a persoanei care a săvârșit-o. În interpretarea actualului C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat vizează, în principal, hotărârile judecătorești definitive, pronunțate în cauze în care sesizarea instanței se face prin rechizitoriu ori prin plângerea persoanei interesate, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen. Prin urmare, este incontestabil că nu se bucură de autoritate de lucru judecat soluțiile pronunțate în cursul urmăririi penale - ordonanțele de clasare, precum și soluțiile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în soluționarea plângerilor formulate împotriva ordonanțelor de clasare." Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen. "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite." În acest context al analizei, Înalta Curte observă că dacă în ceea ce privește ordonanța de clasare dată de procuror, statuările instanței de apel sunt corecte, în sensul că aceasta nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanța civilă să poată face aplicarea art. 28 alin. (1) C. proc. pen..(în același sens fiind și jurisprudența Curții Constituționale, de ex. Decizia nr. 419/2020), în ce privește încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în exercitarea funcției judiciare de verificare a legalității netrimiterii în judecată, în procedura reglementată de art. 340 - art. 341 C. proc. pen., aprecierea asupra caracterului său de hotărâre penală definitivă și, prin urmare, asupra aptitudinii sale de a se impune în fața instanței civile cu autoritate de lucru judecat în limitele avute în vedere de art. 28 alin. (1) C. proc. pen., impune anumite nuanțări. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești de către instanța penală sesizată pentru a hotărî asupra elementelor menționate în art. 28 alin. (1) C. proc. pen. - existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o - și care privesc exclusiv latura penală a procesului penal. În acest caz, instanței civile nu îi este permis să administreze în mod nemijlocit probe cu privire la elementele stabilite prin hotărârea instanței penale ci, cu privire la acestea, doar va face aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat și, drept urmare, va considera că acestea sunt deja demonstrate. Raportat la aceste constatări, Înalta Curte notează că, de principiu, hotărârea definitivă avută în vedere de dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să blocheze definitiv urmărirea penală; să fi fost precedată de o investigație amănunțită a faptei și persoanei; să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Prin urmare, contrar statuărilor categorice ale instanței de apel, nu poate fi înlăturată posibilitatea ca o încheiere pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, în măsura în care ar îndeplini criteriile anterior enunțate, să fie considerată o hotărâre penală definitivă care să aibă autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la cele două elemente ale răspunderii civile delictuale(fapta și persoana), o asemenea hotărâre neputând fi exclusă, de plano, ca având aptitudinea de a produce efectele avute în vedere de art. 28 alin. (1) C. proc. pen. Dar, pentru a se putea da hotărârii penale efectele prevăzute de art. 28 alin. (1) C. proc. pen., mai este necesar a se verifica o condiție, anume aceea ca fapta cercetată și evaluată de instanța penală să fie identică celei imputată pârâtului de reclamantul din acțiunea civilă declanșată în fața instanței civile. Altfel spus, în măsura în care fapta ilicită reclamată în procesul civil ca fiind cauzatoare a prejudiciului solicitat este diferită de cea care a făcut obiect de investigație și cercetare penală și asupra existenței căreia instanța penală, în sens larg, a statuat, atunci hotărârea instanței penale nu se mai impune instanței civile cu autoritate de lucru judecat. În legătură cu acest din urmă aspect, în cauza de față, urmare examinării încheierii nr. 52/6.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - judecătorul de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2016 se constată că cercetările au vizat săvârșirea de către recurent a infracțiunilor de abuz de încredere (constând în însușirea fără drept a sumelor încasate de la debitor cu titlu de onorariu) și fals în înscrisuri sub semnătură privată(constând în falsificarea unui contract de asistență juridică în ce privește cuantumul onorariului convenit de părți). În cauza de față, reclamanta a afirmat că fapta ilicită constă în aceea că fără a avea un mandat din partea creditorilor recurentul a emis o delegație avocațială și a indicat contul său personal pentru plata restului de debit în valoare de 427.318,93 RON. Urmare a acestui fapt, creditorii au continuat executarea silită împotriva debitorului cu solicitarea de a li se achita sumele de bani datorate și care fusese achitate în contul pârâtului, reclamantul fiind astfel prejudiciat prin fapta pârâtului. S-a mai arătat și că lipsa mandatului pentru încasarea sumei a fost constatată și de organele disciplinare ale Baroului Dolj care, prin decizia nr. 4/04.03.2020, i-au aplicat pârâtului sancțiunea amenzii în cuantum de 1500 RON, prevăzută de art. 88 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995. Prin urmare se constată că nu există identitate între faptele care au făcut obiectul dosarului penal în care a fost pronunțată încheierea nr. 52/6.03.2017 și faptele ilicite, în sens civil, prejudiciabile pentru reclamant, astfel încât încheierea anterior menționată nu se poate impune cu autoritate de lucru judecat în cauza de față. Sub un alt aspect, tot în legătură cu incidența art. 28 C. proc. pen., recurentul a susținut că, în contradicție cu cele statuate de instanța penală, curtea de apel a reținut vinovăția sa. În acest context este necesar a se sublinia că distincția dintre răspunderea civilă și răspunderea penală nu este dată doar de premisa existenței unei fapte ilicite de o gravitate diferită, fiind, totodată, relevant că antrenarea răspunderea civile se realizează pentru orice formă de culpă, fără a presupune întrunirea unor cerințe specifice ca în cazul celei penale. Tocmai din acest motiv, se constată că dispozițiile legale invocate nu prevăd că hotărârea instanței penale se impune instanței civile și în ce privește vinovăția persoanei care a săvârșit fapta ilicită. În consecință, în raport de considerentele precedente se constată că motivul de recurs analizat este nefondat astfel încât urmează a fi respins ca atare. Prin ultimul motiv de recurs invocat, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 și urm C. civ., pretinzând că instanța de apel a reținut, în mod greșit, ca fiind îndeplinite cumulativ condițiile pentru atragerea acestei forme de răspundere. Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, cu referire la acest motiv de recurs, expuse în sinteză la pct. I.4 din prezenta decizie, se impune ca analiza criticilor subsumate cazului de casare în analiză să fie precedată de câteva considerații preliminare privind cauza recursului. Astfel, după cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentelor considerente, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Pornind de la aceste premise legale, se reține că potrivit motivului de recurs invocat hotărârea este casabilă când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Invocarea corectă a acestui caz de casare presupune enunțarea concretă a regulilor ori principiilor de drept ignorate ori aplicate greșit de instanță, maniera în care acestea ar trebui interpretate și nepotrivirea dintre modul de interpretare și aplicare propus, pe de-o parte, și raționamentul în drept al instanței, pe de altă parte. Altfel spus, recurentul trebuie să indice eventualele calificări juridice greșite ori omise, să arate normele de drept incidente și să propună un raționament alternativ, care să contureze o critică de nelegalitate. Or, prin criticile invocate vizând neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale recurentul pretinde instanței de recurs să procedeze la o reevaluare a probatoriului administrat cu consecința schimbării situației de fapt stabilită de instanțele fondului. Argumentele în discuție nu vădesc o altă valență decât aceea de reapreciere asupra unor