ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1420/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată în data de 21.12.2017 pe rolul Tribunalului Brașov – secția I civilă, reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând obligarea pârâților la returnarea sumei de 236.861 RON reprezentând debit principal, constând în renta viageră încasată nejustificat de pârât în baza documentelor emise de federație, la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere până la plata efectivă.

În drept au fost invocate prevederile art. 1349, 1381-1395 C. civ. și art. 43 din H.G. nr. 884/2001.

Prin sentința civilă nr. 103/S/17 mai 2018, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a B., a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 866/AP/29.06.2021 Curtea de Apel Brașov, secția civilă, sa admis apelul declarat de apelantul-reclamant Ministerul Tineretului și Sportului în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 103/S/17.05.2018 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în sensul că a admis capătul principal al cererii de chemare în judecată și în consecință i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 238.961 RON cu titlu de prejudiciu material. A admis în parte capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată și i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantului, în solidar, dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 238.961 RON începând cu data de 22.12.2017 și până la data achitării efective a debitului principal. A respins, ca nefondat, capătul accesoriu de cerere privind obligarea pârâților la plata, în solidar, a penalităților de întârziere. A respins cererea pârâtului A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov au declarat recursuri pârâții A. și B., criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs formulată de pârâtul A. se prezintă pe larg istoricul cauzei și se formulează, în esență, următoarele susțineri:

- Este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 1375 C. civ., astfel cum a solicitat reclamantul și a încălcat principiul neretroactivității legii civile; a nesocotit dispozițiile art. 78 Constituția României; nu a avut în vedere art. 1 C. civ. de la 1864 și art. 6 din Noul C. civ.

- Astfel, legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligații (răspunderea civilă delictuală), potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 este legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite, respectiv cea din anul 2007, astfel că instanța trebuia să se raporteze la art. 998-999 C. civ. de la 1864;

- Pornind de la dispozițiile art. 22 alin. (5) și (6) C. proc. civ., precum și de la temeiul juridic de drept invocat de către reclamantă în susținerea cererii sale introductive de instanță, rezultă că instanța de fond era ținută să analizeze sentința doar prin prisma temeiului invocat, respectiv al afirmațiilor făcute de către reclamantă în cadrul motivării în fapt a cererii;

- Instanța de apel a reținut ca fiind aplicabil art. 1357 C. civ. ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie, dar nu are în vedere dispozițiile art. 1371 C. civ., care reglementează vinovăția comună, pluralitatea de cauze, deși reține în considerentele hotărârii că și apelantul Ministerul Tineretului și Sportului are o culpă prin faptul că nu a respectat procedura reglementată de art. 40 din H.G. nr. 884/2001 ce stabilește cum se realizează confirmarea dreptului de renta viageră, respectiv procedura;

- A mai reținut solidaritatea, fără să argumenteze în acest sens. Prin art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., se consacră regula de principiu potrivit căruia obligația de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, se naște direct și nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte, întrucât fiecare răspunde de faptele sale proprii;

- În situația dedusă judecății nu există o faptă ilicită comună și nici nu se poate prezuma că pârâții sunt vinovați în egală măsură și proporție, fără a se analiza și stabili care a fost aportul, atitudinea psihică a autorilor faptelor. Atunci când prejudiciul reprezintă consecința săvârșirii mai multor fapte ilicite, fiecare participant poate fi obligat la reparație, însă numai în limitele în care propria faptă a determinat producerea prejudiciului; în noua reglementare a C. civ. se instituie criteriul proporționalității contribuției tuturor celor care au cauzat prejudiciul, ceea ce reprezintă o soluție echitabilă întrucât fiecare codebitor este responsabil corespunzător implicării sale la producerea prejudiciului;

- consideră că antrenarea răspunderii civile delictuale solidare pentru toți pârâții din prezentul dosar nu poate fi acceptată, în lipsa unei cuantificări și obiectivări concrete a contribuției fiecăruia;

- Instanța de apel nu a avut in vedere că apelantul Ministerul Tineretului și Sportului nu a contestat potrivit art. 3 din Ordinul 491/2000 realitatea rezultatelor obținute de sportivi.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul său, pârâta B. a invocat următoarele:

- Curtea de Apel Brașov nu a pus in discuția tuturor părților aspectele reținute cu titlu definitiv prin sentința nr. 169/05.12.2018 Curții de Apel Brașov - SCAF pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 2196/06.04.2021 a Î.C.C.J., deși acestea au fost determinante în ceea ce privește motivarea soluției instanței de apel, încălcând astfel prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., fapt care atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Curtea de Apel Brașov arată că, în cadrul dosarului nr. x/2018, prin sentința nr. 169/05.12.2018 (definitivă prin decizia nr. 2196/06.04.2021 a Î.C.CJ.) s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat că, "deși reclamantul A. a făcut parte din lotul național de rugby seniori al României începând din anul 1982, nu a participat la niciunul din meciurile Campionatului European de Rugby derulat in intervalul 1982-1983-F.I.R.A. (România-Franța, Maroc-România, România-Italia, Uniunea Sovietică-România, acesta din urma desfășurat la Kiev în 15.03.1983 - filele x volumul II) finalizat cu victoria României si câștigarea medaliei de aur. De altfel, meciul de debut al reclamantului A. la F.I.R.A. (campionatul European de Rugby), consemnat in arhivele internaționale de rugby, a fost meciul România - Uniunea Sovietica din 20.11.1983, desfășurat la București ". De asemenea, mai arată Curtea de Apel Brașov că prin considerentele aceleiași sentințe s-au reținut următoarele aspecte: "Astfel în cazul competițiilor pe echipe și care presupun derularea mai multor meciuri, cum este cazul și F.I.R.A., în rugby, această condiție este îndeplinită numai dacă solicitantul a participat cel puțin la unul dintre meciurile competiției respective, finalizată cu medalie pentru echipa națională. Or, în cauză, în mod evident, probele administrate dovedesc faptul că reclamantul A. nu a participat la niciunul dintre meciurile ce au dus la câștigarea medaliei de aur de către România la F.I.R.A. (Campionatul European de Rugby) în anul competițional 1982/1983".

- Arată recurentul pârât că instanța de apel nu a pus în discuția părților aceste aspecte reținute prin sentința nr. 169/05.12.2018, cu atât mai mult cu cât B. nu a fost parte în acest dosar, și nu avea posibilitatea concretă de a cunoaște aceste aspecte pentru a le putea combate, astfel că a încălcat principiul contradictorialității.

- A fost astfel încălcat dreptul la apărare al B., întrucât federația nu a fost reprezentată din motive obiective la termenul de judecată din data 15.06.2021 (concediul de odihnă al consilierului juridic care reprezenta partea), astfel încât nu a putut susține apărări referitoare la aspectele reținute prin sentința nr. 169/05.12.2018 a Curții de Apel Brașov - SCAF, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și nu a putut pune concluzii pe fondul cauzei, încălcând astfel prevederile art. 24 din Constituția României, fapt care atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Arată că hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018 nu i-au fost comunicate de către instanța de apel și nici nu i s-a acordat posibilitatea practică de face dovada faptului că nu aveau cunoștință de acestea, instanța de apel soluționând cauza fără a da posibilitatea B. să formuleze și să administreze probe față de aspectele reținute prin sentința nr. 169/05.12.2018 a Curții de Apel Brașov – SCAF.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pârâta B. a depus întâmpinare la recursul formulat de către pârâtul A., solicitând admiterea căii de atac.

Reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, nulitatea ambelor recursuri pentru neîncadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate.

Pârâta B. a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 martie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul B., invocată de intimatul Ministerul Tineretului și Sportului.

A admis în principiu recursurile declarate de pârâții A. și B. împotriva deciziei nr. 866/AP din 29 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

A fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, ora 9

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, în majoritate, că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanțele cauzei, relevante pentru soluționarea recursului sunt, pe scurt, următoarele:

Reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului a cerut primei instanțe obligarea celor doi pârâți la restituirea sumelor încasate de pârâtul persoană fizică cu titlu de rentă viageră din anul 2007 până în prezent; a justificat solicitarea cu împrejurarea că pârâtul A., în calitate de fost jucător de rugby a solicitat acordarea rentei în temeiul art. 64 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 69/2000, prevederi care recunoșteau acest drept sportivilor care au participat la olimpiadă sau la campionate europene (la proba olimpică respectivă) și au câștigat o medalie; potrivit celor reținute de instanțele de fond, această rentă viageră a fost acordată.

Ca urmare a unui control al Curții de Conturi, a arătat reclamantul, s-a constatat că existau mai multe persoane care nu îndepliniseră condițiile pentru acordarea rentei; participarea la competiție și câștigarea medaliei erau atestate de B., astfel că s-a invocat și răspunderea acesteia.

Prima instanță a respins excepțiile invocate de pârâți (prescripția dreptului material la acțiune și lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului B.) și a respins acțiunea, argumentând că reclamantul este cel care nu a urmat întreaga procedură legală și că nu își poate invoca propria culpă.

Instanța de apel, admițând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului, a admis acțiunea pentru 238.961 RON cu titlu de prejudiciu material și dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 238.961 RON începând cu data de 22.12.2017 și până la data achitării efective a debitului principal, respingând ca nefondat capătul accesoriu de cerere privind obligarea pârâților la plata, în solidar, a penalităților de întârziere.

Pentru a admite acțiunea, Curtea de apel a constatat că temeiul acordării rentei viagere a fost constituit de art. 64 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului (în forma în vigoare la data de 16.07.2007) și că pârâtul A. a cerut în anul 2007 acordarea rentei, susținând că a câștigat o medalie de aur la Campionatele Europene - Sistem turneu din anul 1983 în proba olimpică rugby și că s-a retras din activitatea sportivă în anul 2000.

Au fost reținute ca incidente și dispozițiile art. 40 din H.G. nr. 884/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a dispozițiilor Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, ce reglementau procedura de acordare a rentei.

Or, a constatat instanța de apel, pârâtul A. a contestat ordinul Ministerului Tineretului și Sportului prin care i s-a retras renta, astfel că s-a pronunțat în dosarul nr. x/2018 sentința nr. 169/05.12.2018 a Curții de Apel Brașov - SCAF, (definitivă prin decizia nr. 2196/06.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), unde s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că, "deși reclamantul A. a făcut parte din lotul național de rugby seniori al României începând din anul 1982, nu a participat la niciunul dintre meciurile Campionatului European de Rugby derulat în intervalul 1982-1983 – FIRA (România-Franța, Maroc-România, România Italia, Uniunea Sovietică-România, acesta din urmă desfășurat la Kiev în 15.03.1983 – filele x vol. II) și finalizat cu victoria României și câștigarea medaliei de aur. De altfel, meciul de debut al reclamantului A. la FIRA (Campionatului European de Rugby), consemnat în arhivele internaționale de rugby, a fost meciul România-Uniunea Sovietică din 20.11.1983, desfășurat la București ".

De asemenea, s-a reținut și argumentarea instanței de contencios administrativ în sensul că "Astfel, în cazul competițiilor pe echipe și care presupun derularea mai multor meciuri, cum este cazul și FIRA, în rugby, această condiție este îndeplinită numai dacă solicitantul a participat cel puțin la unul dintre meciurile competiției respective, finalizată cu medalie pentru echipa națională. Or, în cauză, în mod evident, probele administrate dovedesc faptul că reclamantul A. nu a participat la niciunul dintre meciurile ce au dus la câștigarea medaliei de aur de către România la FIRA (Campionatului European de Rugby), în anul competițional 1982/1983."

Față de aceste aspecte, Curtea de apel a reținut că pârâtul persoană fizică nu îndeplinea condițiile pentru primirea rentei și a săvârșit astfel fapta ilicită de a solicita acordarea rentei, deși nu avea dreptul la ea, în timp ce pârâtul B. a atestat participarea sportivului la competițiile amintite și primirea medaliei, contrar adevărului, ceea ce face să se aplice art. 43 din H.G. nr. 884/2001.

S-a reținut că și reclamantul MTS a dat dovadă de neglijență, pentru că nu a solicitat și Comitetului Olimpic Român atestarea performanței, dar acest aspect a fost considerat fără relevanță pentru că sarcina COR era de a atesta alte împrejurări, care nu au legătură cu condiția a cărei neîndeplinire se constată: "încadrarea probelor sportive disputate la campionatele mondiale/europene de seniori în alte condiții decât cele desfășurate la Jocurile Olimpice în categoria probelor olimpice, precum și determinarea perioadei în care unele probe sportive au făcut parte din categoria probelor olimpice se efectuează de Comitetul Olimpic Român, la solicitarea Ministerului Tineretului și Sportului".

Față de toate aceste împrejurări, observând și dovedirea prejudiciului, dar și a vinovăției (cea mai ușoară culpă) și a legăturii de cauzalitate, au fost aplicate dispozițiile art. 1381 alin. (1) și art. 1357 C. civ., cu consecința obligării solidare a pârâților la restituirea sumelor încasate și a dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor stabilite, calculate de la data cererii de chemare în judecată.

II.1 Prima critică dezvoltată în recursul pârâtului A. a fost reprezentată de greșita determinare a legii de drept material aplicabilă cauzei, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, susține recurentul pârât, față de data faptelor imputate pârâților, prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stabileau că legea aplicabilă este C. civ. 1864, respectiv art. 998 și următoarele.

Din această perspectivă, în mod formal critica este întemeiată, deoarece faptele ilicite valorificate în acțiunea formulată de reclamant au avut loc în cursul anului 2007, anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, la 01.10.2011; or, de vreme de art. 103 din Legea de punere în aplicare a C. civ., invocate de recurentul pârât, supune obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale (cum sunt și cele născute din delictul civil) legii în vigoare la data producerii sau săvârșirii respectivelor fapte, rezultă că în cauza de față raportul juridic litigios era supus C. civ. 1864.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reține însă, în opinie majoritară, că eroarea săvârșită de instanța de apel nu este de natură a atrage temeinicia recursului și casarea deciziei atacate, pentru argumentele ce succed:

Astfel, din perspectiva conținutului normelor de drept substanțial, ambele reglementări oferă aceleași soluții juridice în privința problemelor de drept litigioase și care fac obiectul dezbaterii în prezentul recurs.

În acest sens, cerințele ce trebuie să fie îndeplinite cu caracter cumulativ atât sub imperiul legii vechi, cât și potrivit noii legi civile sunt aceleași: fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Caracterul ilicit al faptelor imputate pârâților se raportează la conduita necesar a fi abordată în acord cu prevederile legale reținute de instanța de apel – art. 64 din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului și respectiv art. 40 și următoarele din H.G. nr. 884/2001 – astfel încât determinarea lor și conținutul concret al faptelor imputate nu depindea de prevederile C. civ. incidente.

În privința prejudiciului, determinarea și modul de reparare a acestuia sunt identice în ambele reglementări – el constând în sumele încasate de solicitantul rentei și în dobânda legală aferentă acestora, acordată de instanța de apel de la data sesizării instanței – astfel încât nicio discuție nu are loc din perspectiva întinderii acestuia (cu observația că reglementarea cuprinsă în art. 1385 alin. (3) C. civ. 2009, evocat de instanța de apel pentru argumentarea cererii privind dobânda legală, este materializarea în noua lege a dezlegărilor doctrinare și jurisprudențiale uniforme date sub imperiul fostului art. 1088 C. civ. 1864).

Din perspectiva vinovăției, în absența unei reglementări exprese în vechea lege civilă, doctrina și jurisprudența au arătat că răspunderea pentru fapta ilicită se angajează chiar și pentru cea mai ușoară culpă, întocmai cum prevede în legea nouă art. 1357 alin. (2), iar analiza legăturii de cauzalitate – chestiune de fapt – nu comportă nicio discuție legată de legea aplicabilă.

În continuare, raportând această critică la celelalte motive de recurs, se observă că nici în privința solidarității pasive nu sunt deosebiri de substanță, art. 1382 C. civ. 2009 prevăzând că "Cei care răspunde pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat", în timp de art. 1003 C. civ. 1864 arăta că "Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire".

Această expunere relevă că, deși instanța de apel a procedat greșit la aplicarea în timp a legii de drept substanțial sub aspectul mai sus evocat, această eroare este lipsită de orice consecințe asupra soluției pronunțate în cauză din perspectiva modului de angajare a răspunderii în coordonate faptice identice, care nu sunt influențate de aplicarea vechii sau noii legi civile.

De aceea, în optica opiniei majoritare, chestiunea în discuție nu permite identificarea vreunei vătămări în persoana recurentului pârât care să fi izvorât din eroarea instanței de apel, astfel încât, în coordonatele art. 175 alin. (1) C. proc. civ., cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. mai sus examinat nu este incident.

Conex acestui motiv de recurs (întemeiat tot pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar încadrabil în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) susține recurentul pârât A. că instanța de apel nu era în măsură a schimba cauza juridică a cererii din perspectiva aplicării normelor cuprinse în vechiul C. civ., deoarece se opuneau prevederile art. 22 alin. (5) teza I și alin. (6) teza I C. proc. civ.

Contrar acestor critici, Înalta Curte apreciază că limitele rolului activ al judecătorului, astfel cum sunt ele conturate de art. 22 și art. 9 alin. (2) C. proc. civ., acoperă operațiunea instanței de a da faptelor deduse judecății de reclamant calificarea juridică corectă.

În acest sens s-a arătat în mod constant în doctrină și în jurisprudență că judecătorul este chemat a încadra corect în drept cererile cu care este învestit și că acesta nu este ținut de indicarea greșită de către parte a temeiului juridic, atunci când susținerile și argumentele părții indică lipsit de echivoc spre o anumită calificare a raportului juridic.

Cu atât mai mult aceste argumente sunt valabile atunci când nu se pune problema schimbării fundamentului juridic al pretențiilor (care sunt izvorâte din săvârșirea unor fapte ilicite), ci este necesară o corectă aplicare în timp a regulilor de drept substanțial ce guvernează respectiva instituție de drept.

De aceea, contrar susținerilor recurentului pârât, în prezența acțiunii formulate de reclamant, prin care se cerea angajarea răspunderii pârâților pentru fapte pretins ilicite săvârșite în anul 2007, chiar dacă cererea introductivă cuprindea temeiuri de drept din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, instanțele de fond erau ținute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. a soluționa în mod corect cauza după regulile C. civ. 1864, fără ca prin aceasta să se depășească limitele învestirii, cum impune art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, o asemenea conduită a instanței nu constituia nici o încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., pentru că nu este incidentă ipoteza premisă a acestui text – să existe un acord expres al părților privitor la drepturi de care ele pot să dispună.

Pe cale de consecință, atunci când reclamantul invocă greșit în acțiunea sa dispoziții legale ce nu sunt aplicabile ratione temporis faptelor pe care le deduce judecății, instanța de judecată nu va respinge ca inadmisibilă acțiunea – cum nefondat susține recurentul pârât – ci va proceda la calificarea corectă a acțiunii din perspectiva temeiului juridic aplicabil și va soluționa cauza prin raportare la acesta din urmă.

Recurentul-pârât A. mai susține în cererea sa de recurs că instanța de apel nu a observat prevederile art. 1371 C. civ., deși s-a reținut în considerentele deciziei atacate existența culpei reclamantului în aceea că nu a urmat în integralitate procedura legală pentru soluționarea solicitării de acordare a rentei viagere.

Or, reține instanța de recurs că, deși sub reglementarea art. 998-999 C. civ. s-a arătat că fapta victimei însăși este aptă a înlătura fie parțial, fie total vinovăția autorului faptei ilicite imputate, în cauza pendinte o atare împrejurare a fost înlăturată de instanța de apel.

Astfel, rezultă din considerentele deciziei atacate cu recurs că, deși la rândul său reclamantul s-a dovedit nediligent prin aceea că nu a solicitat și obținut de la Comitetul Olimpic Român atestarea la care se referă art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001, această faptă este lipsită de relevanță pentru angajarea răspunderii pârâților, deoarece nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant și propria sa faptă ilicită – cu argumentul că atestarea la care se referă art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001 privește alte împrejurări, respectiv încadrarea probei de la campionatele europene în aceleași condiții ca la olimpiadă și nu participarea sportivului care solicită renta la competiție și nici câștigarea medaliei.

Or, evaluarea existenței legăturii de cauzalitate ca cerință a răspunderii delictuale reprezintă o chestiune de fapt, ce presupune examinarea probatoriului și a faptelor astfel reținute, motiv pentru care aspectul scapă controlului instanței de recurs, control rezervat exclusiv aplicării legii la fapte stabilite de instanțele inferioare de fond.

De aceea, văzând că instanța de apel a argumentat concluzia de a înlătura apărarea pârâților privind existența culpei concurente a reclamantului în modul arătat, Înalta Curte constată că nu se identifică nici un viciu de aplicare a legii în această privință.

Evaluând critica recurentului (încadrată în art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) referitoare la inexistența solidarității pasive – cu referire la art. 1382 C. civ. – Înalta Curte constată că s-a susținut că legea reclamă pentru a se angaja răspunderea în mod solidar ca ea să fie rezultatul aceleiași fapte, nu al unor fapte distincte, cum este cazul în speță.

Cu privire la acest aspect, ambele reglementări aplicabile (art. 1003 C. civ. 1864 și art. 1382 C. civ. 2009) sunt echivoce, făcând referire la "delictul (…) imputabil mai multor persoane", respectiv la "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă", astfel încât revine instanței de judecată să determine înțelesul concret și modul de aplicare a respectivei dispoziții legale.

Astfel, deși poate fi acceptată și teza necesității ca cei care răspund solidar să fi săvârșit – împreună – aceeași faptă ilicită, Înalta Curte apreciază că este corectă interpretarea propusă în mod constant în doctrină potrivit căreia norma acoperă situații mai largi, în care același prejudiciu este produs prin faptele ilicite ale mai multor persoane, comune sau nu, condiția solidarității pasive fiind în realitate ca faptele autorilor să fi produs victimei un prejudiciu comun, care urmează astfel să fie reparat solidar de toți autorii.

În plus, în cauza de față, faptele reținute de instanțele de fond relevă că niciuna dintre faptele ilicite imputate pârâților nu era aptă, per se, a atrage producerea rezultatului vătămător pentru reclamant: față de condițiile cumulative prevăzute în reglementarea procedurii de acordare a rentei viagere, cererea pârâtului A. nu ar fi fost aprobată în absența atestării performanței sportive de către celălalt pârât și reciproc, în absența acestei cereri avizul Federației pârâte nu ar fi produs nici un efect.

De aceea, interdependența faptelor imputate și reținute de instanțe justifică concluzia aplicării art. 1003 C. civ. 1864 în speță, prejudiciul suferit de reclamant fiind cauzat de ambele fapte ilicite, astfel cum a constatat Curtea de apel.

În ceea ce privește raportul dintre debitorii solidari, acesta nu face obiectul judecății pentru că nu îl privește pe reclamant și din această perspectivă argumentele legate de necesitatea stabilirii proporției contribuției fiecăruia la producerea prejudiciului nu sunt proprii cauzei de față.

Recurentul pârât persoană fizică susține că s-a omis de către instanța de apel a lua în considerare că reclamantul nu a cerut certificarea realității rezultatelor sportive conform art. 3 din OMTS nr. 491/2000 ("Realitatea rezultatelor obținute de sportivii de performanță, în vederea acordării rentei viagere, se confirmă de federațiile sportive naționale, la solicitarea Ministerului Tineretului și Sportului.").

Deși nu se argumentează care ar fi consecința acestei omisiuni în planul legalității deciziei, din perspectiva cazurilor de recurs prevăzute de lege, este suficient a consemna pentru netemeinicia motivului de critică împrejurarea că instanța de apel a reținut că existența performanței sportive afirmate de pârâtul solicitant al rentei a fost atestată de Federația pârâtă și că practic aceasta este fapta ilicită a celei din urmă, ce a justificat angajarea răspunderii pârâtului persoană juridică; prin urmare, nu a avut loc o atare omisiune în argumentarea logico-juridică cuprinsă în decizia recurată.

O parte consistentă din argumentația recurentului pârât A. privește pretinsa nelegalitate a măsurii de retragere a rentei, însă Înalta Curte observă că această chestiune nu face obiectul învestirii instanței pendinte, deoarece a fost dezlegată juridic cu caracter definitiv în litigiul ce a avut ca obiect contestația recurentului împotriva deciziei MTS prin care s-a dispus retragerea rentei viagere.

De aceea, din perspectiva lipsei de îndreptățire a pârâtului la acordarea rentei, această hotărâre are față de acesta autoritate de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv, dezlegările instanței de contencios administrativ neputând fi contrazise în prezentul proces de părțile primului litigiu care sunt și părți în cauza de față, reclamantul MTS și pârâtul A..

Cu privire la lipsa caracterului ilicit al faptei recurentului de a solicita acordarea rentei (susținută sub pct. 8 în numerotarea criticilor din recurs), se observă că în mod corect Curtea de apel a conchis că, în lumina art. 43 din H.G. nr. 884/2001, și titularul cererii este răspunzător pentru cele afirmate în cuprinsul cererii de acordare a rentei: "De realitatea și exactitatea datelor cuprinse în cerere și în notele prevăzute la art. 40 răspund, în condițiile legii: petentul, federația sportivă națională și Comitetul Olimpic Român."

II.2. Recursul declarat de pârâtul B. dezvoltă o critică întemeiată pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că reținerea de către Curtea de apel a efectelor sentinței nr. 169/05.12.2018 a Curții de Apel Brașov - SCAF, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a făcut cu încălcarea contradictorialității și a dreptului la apărare al recurentului pârât B., efectele acestei hotărâri nefiind puse în discuția prealabilă a părților, pentru a putea fi combătute sau pentru a se putea administra probe contrarii.

Conex acestor chestiuni, rezultă din cererea de recurs a acestui pârât că apreciază că respingerea cererii de amânare formulată în fața Curții de apel la termenul când s-a discutat cererea de repunere pe rol și au avut loc și dezbaterile asupra apelului a contribuit, de asemenea, la încălcarea dreptului său la apărare, în legătură cu aceeași chestiune.

Cu privire la aceste critici, instanța de recurs observă că în fața instanței de apel judecarea căii de atac a fost suspendată la data de 26.11.2018 conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, la acel moment cauza fiind încă pe rolul primei instanțe de contencios administrativ.

Cu ocazia redeschiderii judecății, la solicitarea reclamantului MTS de repunere a cauzei pe rol a fost atașată copia sentinței nr. 169/2018 în dosarul nr. x/2018 și extrasul din portalul instanțelor de judecată atestând respingerea recursului declarat împotriva hotărârii primei instanțe de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel a fixat termenul de judecată pentru discutarea cererii de repunere pe rol la data de 15.06.2021, dispunând citarea în acest scop a părților, iar recurentul B. a primit citația pentru acest termen la data de 26.05.2021, conform dovezii aflate la dosarul de apel .

Anterior termenului de judecată din 15.06.2021, la data de 9.06.2021, recurentul B. a solicitat instanței amânarea cauzei pentru motivul efectuării concediului de odihnă de către consilierul juridic al acestei părți la data stabilită pentru termenul de judecată.

La data de 15.06.2021, Curtea de Apel Brașov a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că au încetat împrejurările care au cauzat suspendarea, a respins cererea de amânare formulată de intimata pârâtă B., apreciind că este nefondată; apoi a procedat la discutarea cererilor de probațiune și a acordat cuvântul părților prezente pentru dezbaterile asupra fondului apelului.

S-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 29.06.2021, când a fost pronunțată decizia atacată cu recurs.

Din perspectiva legalității măsurii instanței de apel de a respinge cererea de amânare, se observă că motivele recursului se referă la încălcarea dreptului de apărare al recurentei B. și la nesocotirea prevederilor art. 24 din Constituția României, fără vreo argumentare suplimentară.

Cu toate acestea, rezultă indirect din argumentare că în realitate se consideră că încălcarea dreptului la apărare a avut loc prin aceea că respingerea cererii de amânare a pus partea în imposibilitatea de a se apăra față de probatoriul administrat de apelanta-reclamantă MTS în fața instanței de apel, respectiv hotărârea instanței de contencios administrativ prin care s-a constatat legalitatea ordinului MTSD de retragere a rentei viagere în discuție.

Or, apreciind asupra cererii de amânare, în mod corect a observat Curtea de Apel că aceasta nu este fondată, deoarece împrejurările la care se referă art. 222 C. proc. civ. trebuie să constituie motive temeinice pentru care părții nu i se poate asigura apărarea.

În cauză, concediul de odihnă al consilierului juridic al B., solicitat și aprobat după primirea citației pentru termenul de judecată acordat, după cum rezultă din înscrisurile depuse de B. la dosarul instanței de apel, nu pot constitui asemenea motive temeinice pentru că situația lipsei de apărare a fost creată voluntar la un moment la care era cunoscută necesitatea reprezentării la termenul din 15.06.2021 și ea putea fi evitată, inclusiv prin substituirea unui reprezentant convențional la termenul menționat.

De aceea, respingerea cererii de amânare în aceste coordonate s-a făcut cu respectarea legii.

Cu privire la susținerea în sensul că instanța de apel avea obligația de a pune în discuția părților hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Brașov, instanța de recurs observă că această hotărâre a fost depusă la dosarul cauzei de reclamantul MTS odată cu cererea de repunere pe rol a cauzei și ea reprezenta o probă în susținerea pretențiilor sale.

Din această perspectivă nu exista o obligație a instanței de apel de a proceda la punerea în discuția părților a împrejurărilor tranșate prin această hotărâre, instanța de recurs neputând identifica nicio normă procesuală care să instituie o asemenea obligație.

Este relevantă, din această perspectivă, împrejurarea că existența litigiului ce a purtat numărul 148/64/2018 și obiectul acestuia au fost cunoscute părților, deoarece acesta a fost motivul care a determinat suspendarea judecății în apel conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. la data de 26.11.2018.

În același timp, este utilă și observația că instanța de apel nu a reținut în considerentele sale autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri (sub aspect pozitiv), deoarece recurentul B. nu a fost parte în acel proces, efectul prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. neputându-i fi opus în aceste coordonate; de aceea, cu atât mai mult se impune înlăturarea susținerii necesității de a pune în discuție efectele acestei hotărâri.

Dimpotrivă, față de recurentul pârât B. hotărârea a primit efectele prevăzute de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., a căror aplicare a fost corect realizată de instanța de apel, care a consemnat că proba contrară împrejurărilor reținute de acea instanță putea fi administrată în litigiul pendinte de cel care nu a fost parte în proces.

În același timp, imposibilitatea de a se apăra față de cele probate de reclamant prin această hotărâre nu poate reprezenta rezultatul unei culpe a instanței (decurgând din respingerea cererii de amânare), deoarece dacă o cerere de amânare este respinsă cu aprecierea corectă a incidenței prevederilor art. 222 C. proc. civ., ea are drept efect suportarea de către partea a cărei cerere a fost respinsă a tuturor consecințelor ce pot decurge din continuarea procedurii judiciare în absența sa.

În caz contrar, dispozițiile art. 222 C. proc. civ. ar fi lipsite de conținut, întrucât indiferent de împrejurările care au cauzat imposibilitatea asigurării apărării, măsura respingerii cererii de amânare va apărea întotdeauna ca nelegală dacă se va considera că omisiunea de a administra probe în acest context este imputabilă instanței.

De aceea, cele două critici formulate de recurentul pârât B., examinate distinct și împreună, sunt nefondate.

Pentru aceste considerente,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul A. și de pârâtă B. împotriva deciziei nr. 866/Ap din 29 iunie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.

Cu opinia separată a doamnei judecător C. în sensul admiterii recursurilor, casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Astfel, constat că în cursul suspendării judecății în apel, rezoluția magistratului aplicată pe cererea de repunere pe rol a cauzei a fost în sensul stabilirii unui termen "pentru discutare repunere pe rol", sens în care s-a procedat la citarea părților procesuale pentru respectivul termen de judecată.

La data respectivă stabilită, 15.06.2021 (pentru când recurenta pârâtă a formulat în prealabil o cerere de amânare a judecății întrucât consilierul său juridic se afla în concediu de odihnă, cerere care a fost respinsă fără nici o minimă motivare de către curtea de apel), instanța de judecată a procedat la repunerea cauzei pe rol și, deși în cadrul rezoluției administrative stabilise termenul doar pentru discutarea cererii de repunere pe rol – astfel cum am arătat anterior -, totuși a continuat cu discutarea de probe și subsecvent, cu dezbaterea apelului formulat, rămânând în pronunțare asupra cauzei.

Consider că maniera concretă în care a procedat instanța de apel este de natură a încălca dispozițiile legale citate din perspectiva a patru argumente. Astfel, un prim argument derivă din faptul că deși a stabilit în mod expres termen pentru discutarea cererii de repunere pe rol, curtea de apel a procedat la aceeași dată la continuarea judecății, încălcând astfel exigența de predictibilitate a procedurii judiciare, atribut al dreptului la un proces echitabil a cărui componentă este dreptul la apărare.

Cu alte cuvinte, raportat la conținutul concret al dispoziției administrative, partea procesuală se aștepta în mod rezonabil ca la respectivul termen de judecată, să se discute doar cererea de repunere pe rol, nu și alte aspecte (precum ar fi cel important al dezbaterii apelului), situație diferită care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi putut determina o altă conduită procesuală a recurentei pârâte pentru respectivul termen de judecată decât formularea unei cereri de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a consilierului juridic aflat în concediu de odihnă.

Un al doilea argument este cel dedus din faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea sa prin raportare determinantă la sentința nr. 169/2018 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Însă, această hotărâre judecătorească nu a fost nicicând încuviințată ca probă de către instanța de apel, evident în urma unei dezbateri contradictorii a părților procesuale în ședință publică. Curtea de apel nu a pus în discuție nicicând această probă nici după ce ea a fost depusă la dosar de către apelanta reclamantă și cu atât mai puțin, anterior. Observ totodată, că recurenta pârâtă nu a fost parte în litigiul de contencios administrativ respectiv, iar în dosarul cauzei pendinte nu există nici vreo dovadă a faptului că respectiva sentință i-ar fi fost comunicată acestei părți procesuale.

Or, a fundamenta în mod esențial decizia pronunțată pe o probă care nu a fost pusă în discuția părților procesuale și care nu a fost nicicând încuviințată de instanță pe parcursul procesului și mai mult, despre care partea procesuală nu are cunoștință, echivalează cu o încălcare certă a dreptului la apărare al recurentei pârâte ce a pierdut în apel, ca de altfel și a principiului contradictorialității care guvernează procesul civil.

Sub acest aspect – și aici intervine și cel de-al treilea argument pe care îl rețin – observ că în cadrul deciziei civile recurate, instanța de apel, reținând în temeiul autorității de lucru judecat în sens pozitiv potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., statuările din cuprinsul sentinței respective definitive de contencios administrativ, a precizat că pârâta recurentă a avut conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ. posibilitatea de a face dovada contrară celor stabilite pe cale judiciară de instanța de contencios administrativ, însă nu a făcut o astfel de dovadă.

Or, procedând de maniera anterior ilustrată (nepunerea nicicând în discuția părților procesuale și neîncuviințarea nicicând a probei cu respectiva hotărâre judecătorească care nici nu a fost vreodată comunicată părții procesuale și soluționarea dosarului la primul termen de judecată ulterior depunerii la dosar a acestei hotărâri, termen stabilit doar pentru discutarea cererii de repunere pe rol, inclusiv cu respingerea nemotivată a unei cereri de amânare pentru lipsă de apărare formulată de parte), într-adevăr instanța de apel nu a acordat părții recurente pârâte dreptul procesual conferit de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., de a realiza dovada contrară celor statuate prin respectiva sentință judecătorească, anterior pronunțării deciziei de apel.

Aceeași concluzie rezultă și din al patrulea argument reprezentat de împrejurarea că la termenul de judecată din data de 26.11.2018, instanța de apel încuviințase anumite probe pentru stabilirea situației de fapt a cauzei, punându-se în vedere depunerea la dosarul cauzei, a mai multor înscrisuri.

Or, la singurul termen de judecată stabilit ulterior, cel din 15.06.2021 când instanța a rămas în pronunțare asupra apelului, aceste probe deja încuviințate și care astfel, puteau avea vocația juridică de a realiza dovada contrară celor statuate prin respectiva sentință judecătorească de contencios administrativ, nu au mai fost administrate, deși din cuprinsul respectivei încheieri de ședință nu rezultă că instanța de apel ar fi revenit asupra lor.

Din perspectiva celor enunțate, apreciez așadar, că pronunțarea în contextul enunțat a unei hotărâri defavorabile recurentei pârâte, întemeiat esențial pe o probă neîncuviințată de către instanța de judecată și fără acordarea posibilității de a realiza dovada contrară, ilustrează un bilanț nelegal, nerezonabil în cauză al instanței de apel asupra prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., art. 13 C. proc. civ. și art. 14 C. proc. civ., astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă B. este fondat, impunându-se admiterea acestui recurs, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Astfel, observ că instanța de apel a pronunțat decizia sa în temeiul noului C. civ., folosind în cadrul motivării sale mai multe texte legale din acest nou C. civ., deși potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 trebuia să se raporteze la dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, întrucât faptele ilicite imputate datează din anul 2007. Asupra corectei incidențe în cauză a prevederilor vechiul C. civ. 1864 nu există nici o divergență între membrii completului de judecată de recurs.

Consider că procedând astfel, respectiv aplicând o lege nouă unor fapte supuse de legiuitor legii vechi, instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011 ("Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor"), dar și principiul neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României: "(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

Or, încălcarea unui principiu constituțional care se justifică prin aceea că este un factor de stabilitate în circuitul civil unde aplicarea legii noi asupra trecutului ar crea nesiguranță și ar influența în sens negativ încrederea în legea civilă, cu efecte negative asupra respectării legalității și ordinii de drept, principiul impunându-se atât participanților la raporturile juridice civile, cât și organului de jurisdicție, reprezintă în mod indubitabil o cauză de nulitate absolută în sensul art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Surmontând problema de drept a calificării sale juridice ca și eventuală cauză și de nulitate necondiționată potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ. și apreciind așadar, că ne aflăm în prezența unei cauze de nulitate condiționată, consider faptul că vătămarea cauzată acestui recurent pârât este dovedită în cauză, în condițiile în care hotărârea pronunțată cu încălcarea acestui principiu constituțional, respectiv în temeiul unei alte legi decât cea aplicabilă cauzei, este una nefavorabilă acestei părți procesuale.

Consider în egală măsură, că în decelarea vătămării, nu se poate proceda la analiza comparativă a diverselor norme juridice străine (utilizate de instanța de apel) cu cele care erau de fapt incidente cauzei, pentru că acest procedeu nu ar reprezenta decât o nouă aplicabilitate în cauză a legii neincidente, o confirmare în cauză a aplicabilității legii străine de proces, lege căreia i-am da valență juridică în procesul prezent în urma unei astfel de comparații. Cu alte cuvinte, confirmarea, menținerea deciziei de apel întemeiate integral pe dispoziții legale neaplicabile cauzei, în temeiul exclusiv al argumentului de analogie, ar echivala din punctul meu de vedere cu înfrângerea din nou a principiului constituțional al neretroactivității legii enunțat.