Decizia nr. 2598/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cerererea înregistrată la data de 18.11.2020 pe rolul Judecătoriei Arad, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., rezilierea parțială a contractului de cesiune de drepturi și obligații autentificat sub nr. x/01.04.2019 de către BNP C., din vina pârâtei S.C. B. S.R.L., în ceea ce privește promisiunea de vânzare cumpărare a unei suprafațe determinabile de 300 ha teren extravilan, pentru nerespectarea obligațiilor contractuale de către aceasta; constatarea îndeplinirii condițiilor de validitate în vederea transferului definitiv al drepturilor și obligațiilor pentru suprafața de teren de 300 ha determinabilă, conform contractului de cesiune de drepturi și obligații anterior menționat, prin acordul definitiv de cesiune a acestor drepturi și obligații aferente suprafeței de 300 ha teren, în schimbul sumei de 1.000.000 euro; constatarea rămânerii fără obiect a dreptului de ipotecă în cuantum de 1.000.000 euro, aplicată asupra imobilului înscris în CF nr. x Tauț (CF vechi nr. x), nr. cad./top. 1122-1123/2/17; 1122-1123/2/18; 1122-1123/2/19; 1122-1123/2/20 și radierea de la poziția C.5 din CF nr. x Tauț a acestei sarcini, ca urmare a plății sumei datorate prin remiterea drepturilor și obligațiilor pentru suprafața de teren de 300 ha arabil, conform petitului 2 din acțiune. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1170, art. 1315 și art. 1549 C. civ. La data de 09.12.2020, reclamantul a precizat că valoarea obiectului cererii este de 960.000 euro și derivă din faptul că solicită rezilierea doar a părții din contract ce reprezintă promisiunea de vânzare cumpărare pentru diferența de la 300 ha, cât reprezintă înlocuirea obligației de plată de 1.000.000 euro cu 300 ha teren. A precizat că a înțeles să cedeze suprafața de 300 ha teren în schimbul acelei datorii, iar pentru diferența de 300 ha, cât a rămas din suprafața totală, solicită rezilierea. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 de cerere, cel de constatare a îndeplinirii condițiilor de validitate, în vederea transferului definitiv al drepturilor și obligațiilor pentru suprafața de teren de 300 ha și cel de constatare a rămânerii fără obiect a dreptului de ipotecă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată. Prin sentința nr. 1897/19.04.2021, Judecătoria Arad a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad. Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la data de 13.12.2021, reclamantul a solicitat rezilierea parțială a contractului de cesiune de drepturi și obligații autentificat sub nr. x/01.04.2019 de BNP C. din vina pârâtei S.C. B. S.R.L., în ceea ce privește promisiunea de vânzare cumpărare pentru suprafața determinabilă de 300 ha teren extravilan, pentru nerespectarea obligațiilor contractuale de către pârâtă, constatarea rămânerii fără obiect a dreptului de ipotecă în cuantum de 1.000.000 euro, aplicată asupra imobilului din CF nr. x Tauț (CF vechi nr. x), nr. cad./top. 1122-1123/3/17; 1122-1123/2/18; 1122-1123/2/19; 1122-1123/2/20 și radierea acesteia de la poziția C.5 din CF nr. x Tauț, ca urmare a plății sumei datorate prin remiterea drepturilor și obligațiilor pentru suprafața de teren de 300 ha teren arabil, conform petitului 2 din acțiune.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 66/24.03.2022, Tribunalul Arad, secția I civilă a anulat acțiunea, ca insuficient timbrată. Prin decizia nr. 225/14.09.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 103/11.05.2023, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea. Prin decizia nr. 15/31.01.2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a obligat reclamantul la plata, către pârâta intimată, a sumei de 4150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A.. Recurentul a arătat că în cauză este vorba de o cesiuni de drepturi și obligații (cesiunea contractului) reglementată de art. 1315 C. civ., și nu în prezența unei cesiuni de creanță reglementată de art. 1566 din C. civ., motiv pentru care instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic civil supus judecății aplicând corelativ alte norme de drept material decât cele proprii acestui tip de raport juridic. Pe de altă parte contractul de cesiune de drepturi și obligații semnat de părți este un contract sub condiție suspensivă, care i-a ființă doar după îndeplinirea condițiilor suspensive prevăzute în acesta respectiv: sub condiția dobândirii dreptului de creanță de la S.C. D. S.R.L. de către S.C. B. S.R.L.; sub condiția achiziționării de către S.C. B. S.R.L. a imobilului înscris în CF nr. x Tauț de la E. cu prețul de 70.000 euro și totodată acordarea dreptului reclamantului de a avea opțiunea de cumpărare a imobilului nou dobândit pentru prețul de 88.000 euro în termen de 5 ani de la dobândire; sub condiția ridicării dreptului de ipotecă asupra imobilului înscris în CF nr. x Tauț nr. top. x;1122-1123/2/18;1122-1123/2/19; 1122-1123/2/20 iar până la ridicarea ipotecii să nu demareze executarea silită a reclamantului apelant. Singura condiție suspensivă îndeplinită de pârâtă a fost aceea a achiziționării dreptului de creanță de la S.C. D. S.R.L. prin contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/05.04.2019 de către F.. Doar după îndeplinirea acestor condiții prealabile devin valabile drepturile și obligațiile asumate de părți (ambele) prevăzute la art. 4 și 5 din Contract. Prevederea privitoare la achitarea unei sume de 3200 euro pentru fiecare hectar ce nu se găsește în proprietatea S.C. B. S.R.L. la data de 30.03.2024 nu este o clauză penală, deoarece este improbabil ca S.C. B. S.R.L. să dețină la data de 30.03.2024 drepturile și obligațiile pentru 600 ha (pe care le-a achitat către S.C. D. S.R.L. dacă urmărim raționamentul instanței) să dețină și dreptul de ipotecă, deși dreptul de ipotecă nu mai poate exista din moment ce în schimbul banilor achitați de aceasta prin cesiunea de creanță a dobândit drepturile și obligațiile pentru 600 ha. Să dețină o creanță de 1.000.000 euro și să mai aibă și o clauză penală de 1.000.000 euro (3200 euro x 300 ha = 960.000 euro), cu alte cuvinte să dețină o creanță de 2.000.000 euro dar și terenul în valoare de 2.000.000 euro. Instanța de apel a acordat pârâtei atât terenul cât și creanța în baza căreia s-a transmis terenul, dar și clauza penală de 3200 euro/300 ha fără să justifice din punct de vedere al dreptului material cum pot cele 3 operațiuni să coexiste împreună. Obligațiile asumate de părți la art. 4 și 5 din Contractul de cesiune de drepturi și obligații sub condiție suspensivă autentificat sub nr. x/01.04.2019 de către BNP C. excedează prevederilor art. 1315 din C. civ., fiind o obligație de porte forte, dar care nu sunt legate de cesiunea drepturilor și obligațiilor, care este o operațiune uno ictu în conformitate cu prevederile art. 1317 C. civ., cesiunea nefiind condiționată de efectuarea unor alte operațiuni ulterioare de către cedent, drept pentru care aplicarea unei clauze penale pentru neefectuarea unei operațiuni de curtoazie este oprită de lege și nu este reglementată de nici o normă civilă existentă. Este greșit a se putea reține că obligația este indivizibilă și astfel nu se poate solicita rezoluțiunea parțială, dublat de faptul că reclamantul nu ar fi cerut o reducere a prestațiilor (reclamantul poate cere reducerea prestațiilor doar în ce privește obligațiile asumate la art. 4 din contract), ci o rezoluțiune parțială, deoarece Contractul de cesiune de drepturi și obligații sub condiție suspensivă autentificat sub nr. x/01.04.2019 de către BNP C. defalcă cele 600 ha în 300 ha în schimbul creanței (moment în care logica juridică ne îndeamnă să considerăm creanța stinsă) și pentru 300 ha daune interese dacă nu se vor intabula în cartea funciară, iar pentru restul 300 contractul mai sus arătat conține o veritabilă promisiune de cesiune de drepturi și obligații. Rațiunea introducerii întregii suprafețe de teren în contract a fost aceea ca, deși pentru restul de 300 ha nu s-a achitat nimic, aceasta să rămână blocată pentru ca în cazul în care la data de 30.03.2024 S.C. B. S.R.L. nu primește cele 300 ha teren să existe bunuri care să poată fi executate. O clauză penală de genul celei de mai sus este prohibită în momentul în care (așa cum acreditează instanța) drepturile și obligațiile pentru teren s-au operat odată cu semnarea contractului de cesiune de drepturi și obligații, cesionarul substituindu-se întru totul cedentului, cedent care nu mai are nici o posibilitate de a-și asuma ceva pentru ceva ce a transmis deja. Cum în prezenta cauză reclamantul (așa cum refine instanța) nu a asigurat transferul dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 300 ha teren rezultă sine qua non că contractul nu ar fi unul de cesiune deoarece nu el transferă dreptul de proprietate de la cedat la cesionar, acest atribuit aparține exclusiv cesionarului care s-a substituit cedentului în toate drepturile și obligațiile din contract, fiind singurul în măsură să solicite cedatului respectarea obligației de vânzare. Instanța de apel, în mod eronat consideră că obligațiile asumate (gratuit, fără o contraprestație lucru neprevăzut de lege decât de către instituția donației) de către reclamant sunt prealabile și absolut necesare pentru ca pârâta să își poată întabula terenurile pe numele său. Astfel că este totalmente în afara cadrului legislativ reținerea instanței prin care aceasta consideră că pârâta intimată, deși deține documentele originale (promisiuni de vânzare cumpărare, titluri de proprietate) nu poate obține dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu fără îndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamantul apelant (respectiv obligațiile decurgând din convenția de porte forte) de a identifica proprietarii terenurilor, de a obține procuri autentice de la aceștia pentru a semna în numele acestora contractele autentice de vânzare cumpărare, să promoveze față de aceștia acțiuni judecătorești de obligație a face, să nu încheie cu terțe persoane promisiuni, cesiuni sau aduceri în garanție. Nu numai că pârâtul nu are o asemenea obligație, dar o asemenea obligație a fost transmisă deja către pârâtă care nu i-o mai poate restitui înapoi, nu poate imputa reclamantului ceea ce îi aparține doar ei, pârâta fiind singura care trebuie să identifice proprietarii (doar deține contractele de la S.C. D. S.R.L. unde apare numele și datele de identificare ale acestora). De asemenea de ce A. trebuie să obțină procuri autentice de la proprietarii cedați când pârâta poate lesne încheia contractul direct cu proprietarii, fără a fi necesară o asemenea procură. De asemenea, pe numele cui să se emită aceste procuri, contractul spune că pe numele lui A., dar pârâta a interzis acest lucru prin notificările trimise reclamantului și tuturor proprietarilor cedați și, de asemenea, modificând obligația contractuală unilateral fără existența unui act adițional corelativ, solicitând reclamantului prin notificări succesive să se prezinte la notar cu proprietarii care să semneze cu pârâta direct fără intervenirea vreunei procuri contract de vânzare cumpărare. Așadar cum poate reține instanța că fără aceste procuri nu se putea încheia contractul de vânzare cumpărare din moment ce chiar pârâta s-a dezis de aceste procuri. Atunci când clauzele contractuale sunt neclare sau contradictorii (așa cum fără doar și poate se poate spune fără a greși de contractul de față) regula de interpretare este cea prevăzută de art. 1269 alin. (1) C. civ. respectiv întotdeauna contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă. În cauză, cel care se obligă este A., sens în care interpretarea contractului trebuie să se circumscrie teoriei avansate (ba chiar și dovedite) de A. și nu teoriei avansate de pârâta S.C. B. S.R.L.. În plus, prin decizia atacată, în propria cale de atac a apelantului acestuia i s-a creat o situație mai împovărătoare decât cea surprinsă în sentința de fond, acolo unde instanța de judecată a conchis doar faptul că nu se poate pronunța asupra cererii de chemare în judecată a acestuia deoarece este oprită de aplicabilitatea principiului reglementat de art. 1556 C. civ. - exceptio non adimpleti contractus, deoarece în fapt nici una dintre părțile semnatare nu și-au îndeplinit obligațiile asumate, nici reclamantul și nici pârâta, sens în care reclamantul nu poate cere rezoluțiunea contractului atât timp cât el însuși nu și-a îndeplinit obligațiile. Astfel că în urma rejudecării cauzei în apelul reclamantului, deși calea de atac a apelului este una într-adevăr una devolutivă totuși acestuia nu i se poate crea o situație mai grea decât cea inițială conținută în sentința apelată. Este evident că instanța de apel a interpretat totalmente eronat actul juridic supus judecății și, implicit, a aplicat alte norme materiale decât cele proprii cauzei reale deduse judecății sens în care în prezenta cauză este incident cazul de recurs prevăzut la art. 488 pct. 6 dar și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului. Arată intimata că recurentul pretinde că actul de cesiune de drepturi și obligații autentificat sub nr. x/01.04.2019 este un contract sub condiție suspensivă, care ia ființă doar după îndeplinirea condițiilor suspensive prevăzute în acesta iar în cazul de față a fost îndeplinită o singură condiție, anume aceea că intimata a dobândit de la societatea D. S.R.L. creanța de 1.000.000 euro deținută împotriva reclamantului. Un astfel de argument nu este compatibil cu ceea ce a solicitat reclamantul prin cererea sa de chemare în judecată, anume să se constate că a operat cesiunea de drepturi și obligații pentru o suprafață de 300 ha, în schimbul datoriei de 1.000.000 euro și, astfel, acesta este liberat de datorie și, totodată, rezoluțiunea parțială a contractului autentificat sub nr. x/01.04.2019. Or, în cazul în care contractul nu a fost perfectat datorită neîndeplinirii condițiilor suspensive, cu excepția uneia, este greu de înțeles cum acesta poate fi divizat conform dorinței reclamantului, condiția suspensivă afectând, în mod convenabil, doar nașterea obligațiilor existente în sarcina sa. Mai mult, nu există niciun corespondent al susținerilor acestuia în clauzele contractuale, astfel că nu pot fi luate în considerare de către instanța de recurs. Reclamantul a avut o poziție oscilantă pe tot parcursul derulării procesului, astfel că și-a precizat pretențiile și poziția de mai multe ori, iar argumentele menite să îi susțină poziția au fost diferite în fiecare grad procesual. Astfel, se poate observa că modul în care acesta a interpretat prevederile contractuale nu este unul unitar, scopul fiind, însă, unul singur, anume acela de a fi exonerat total de îndeplinirea obligațiilor sale asumate față de intimată, în contextul în care s-a stins obligația sa de plată a sumei de 1.000.000 euro față de D. S.R.L.. Prin decizia recurată se face trimitere la contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/05.04.2019. încheiat între intimată și societatea D. S.R.L., despre care se reține că reprezintă un veritabil contract de cesiune de creanță, iar contractul de cesiune de drepturi și obligații autentificat sub nr. x/01.04.2019 este considerat de instanță ca având o natură juridică complexă, duală. Instanța de apel, la fel ca prima instanță, a stabilit că cererea de chemare în judecată este nefondată, întrucât reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate față de intimată și, totodată, nu poate fi dispusă rezoluțiunea parțială a contractului, întrucât nu avem de-a face cu o executare divizibilă a acestuia. Din motivarea Curții de Apel Timișoara rezultă foarte clar care au fost raporturile obligaționale dintre părți, fiind avute în vedere și celelalte contracte conexe. Prin urmare, intimata a dobândit creanța de 1.000.000 euro împotriva reclamantului recurent prin încheierea contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/05.04.2019. Este vorba despre o creanță recunoscută și asumată de către dl. A., conform Declarației de recunoaștere a datoriei autentificate sub nr. x Această creanță a fost garantată prin contracte de garanție personală și imobiliară, după cum arată instanța. În contractul de cesiune de drepturi și obligații autentificat sub nr. x/01.04.2019, este indicat mecanismul de stingere a acestei creanțe, fiind menționat, în mod expres, la punctul 1 că recurentul cesionează cu titlu oneros, în vederea scăderii din datoria menționată în procesul-verbal de mediere drepturile și obligațiile derivate din contractele de vânzare-cumpărare primite de la societatea D. S.R.L., pentru o suprafață de aproximativ 600 ha teren arabil aflat pe raza comunelor Zărand, G. și Olari, județul Arad și se obligă să facă demersurile necesare pentru transferul dreptului de proprietate de pe actualii proprietari pe numele societății B. S.R.L.. Astfel, finalitatea urmărită prin încheierea contractului de cesiune de drepturi și obligații constă în aceea că intimata a stins datoria de 1.000.000 euro pe care dl. A. o avea față de D. S.R.L., în schimbul dobândirii dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de aproximativ 600 ha teren arabil. Cesiunea de drepturi și obligații a avut loc odată cu semnarea contractului de cesiune, însă trebuia urmată de transferul dreptului de proprietate, context în care, într-adevăr se stingea datoria de plată a creanței de 1.000.000 RON. În deplin acord cu cele reținute de către instanță și arătate de intimată, a fost introdusă în contract clauza de la art. 7, care vizează obligarea acestuia la plata de daune-interese de 3.200 euro/ha, pentru fiecare dintre cele minim 300 ha cu privire la care intimata nu a devenit titulară în cartea funciară a dreptului de proprietate, aceasta fiind o veritabilă clauză penală, așa cum este reglementată la art. 1538 C. civ. Toate argumentele reclamantului recurent nu sunt de natură să ducă la admiterea recursului, în contextul în care instanța de apel a făcut o analiză și o interpretare complexe, bazate pe prevederi contractuale și a aplicat dispozițiile legale incidente, contrar celor susținute de recurent. Motivarea instanței de apel vizează tocmai aspecte privitoare la prezenta cauză, neputând fi acceptată susținerea din recurs, în sensul că instanța a reținut elemente care pur și simplu nu există la dosar. De asemenea, așa cum am arătat și mai sus, nu este incident nici motivul de casare de la pct. 8, ceea ce face ca recursul să fie total nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat. Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată. Art. 487 din același act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa, din cererea de recurs, a motivelor de nelegalitate. Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Înalta Curte constată că, deși formal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul reclamantului nu deduce judecății argumente de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de recurs invocate. Astfel, prin decizia atacată s-a reținut, în esență, neîndeplinirea condițiilor rezoluțiunii judiciare, conform art. 1550 coroborat cu art. 1556 C. civ., datorită neîndeplinirii, de către reclamant, a propriilor obligații contractuale derivând din contractul de cesiune de drepturi și obligații nr. 718/01.04.2019. Instanța de apel a reținut că prin contractul menționat, reclamantul s-a obligat față de intimata-pârâtă, pe de o parte, ca în schimbul preluării datoriei acestuia de 1.000.000 euro către S.C. D. S.R.L., să cedeze drepturile și obligațiile asumate prin promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate pentru suprafața de 600 ha de teren, iar pe de altă parte, s-a obligat la obținerea, de la proprietarii terenurilor în litigiu, a acordului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Prin preluarea obligației reclamantului de a plăti suma de 1.000.000 euro, intimata-pârâtă a urmărit obținerea dreptului de proprietate asupra terenului de 600 ha, iar nu dobândirea de la reclamantul apelant a drepturilor și obligațiilor proprii ale acestuia. A mai reținut instanța de apel că reclamantul nu este titularul dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, astfel că el a cesionat doar drepturile și obligațiile asumate prin promisiuni de vânzare-cumpărare (respectiv obligații de a face) și s-a obligat la fapta altuia (respectiv obținerea acordului titularilor dreptului de proprietate pentru vânzarea cumpărarea terenurilor). Referitor la obligațiile asumate de reclamant, instanța de apel a reținut că acestea sunt interdependente și trebuie îndeplinite cumulativ, lucru care însă în cauză nu s-a realizat, în sensul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația principală, respectiv aceea de a asigura transferul dreptului de proprietate de la titularii acestui drept către intimata-pârâtă pentru suprafața de 600 ha, astfel încât nu are deschisă calea rezoluțiunii. În ce privește solicitarea de rezoluțiune parțială a contractului formulată de reclamant, instanța de apel a reținut că aceasta nu putea opera decât dacă executarea contractului era divizibilă or, în cauză, obligația asumată de reclamant prin contractul de cesiune (obținerea transferului dreptului de proprietate pentru suprafața de 600 ha în favoarea intimatei-pârâte) este una indivizibilă. Cu privire la obligația asumată de intimata-pârâtă, instanța de apel a constatat că obligația principală a fost îndeplinită, respectiv a preluat obligația reclamantului de a plăti către S.C. D. S.R.L. suma de 1.000.000 euro. Neîndeplinirea celorlalte obligații ale intimatei-pârâte (de a achiziționa imobilul identificat în contract de la E., ridicarea ipotecii constituită asupra imobilului proprietatea fiului său, respectarea dreptului de răscumpărare al reclamantului și neînceperea procedurii executării silite față de acesta) nu dau dreptul la rezoluțiune, în condițiile în care reclamantul nu și-a îndeplinit obligația principală asumată (aceea a obținerii pentru pârâta intimată a dreptului de proprietate asupra terenului). Cererea reclamantului de constatare a rămânerii fără obiect a dreptului de ipotecă asupra imobilului fiului său și radierea acestui drept a fost apreciată de către instanța de apel netemeinică, dat fiind că aceasta este o cerere accesorie constatării stingerii propriilor obligații ale reclamantului, pe care acesta nu le-a îndeplinit. Prin recursul formulat, reclamantul afirmă că "...instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic supus judecății aplicând corelativ alte norme de drept material decât cele proprii acestui tip de raport juridic". Înalta Curte constată că greșita interpretare a actului juridic dedus judecății a constituit motiv de recurs într-o reglementare anterioară a exercitării căii de atac a recursului dată de C. proc. civ., care nu se mai regăsește în actuala configurație juridică a căii extraordinare de atac. Prin urmare, recurentul grefează aspectele deduse judecății în recurs pe o premisă greșită, ce nu are corespondent în legislația actuală. Mai arată recurentul că această greșeală de interpretare a actului juridic este determinată de faptul că instanța de apel face o pretinsă confuzie între cesiunea de drepturi și obligații reglementată de art. 1315 C. civ. (incidentă cauzei, potrivit recurentului) și cesiunea de creanță reglementată de art. 1566 C. civ. Prin această susținere, recurentul dovedește că nu se raportează la considerentele instanței de apel, care nu analizează natura juridică a contractului, ci verifică îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii judiciare din perspectiva îndeplinirii obligațiilor părților. Recurentul expune condițiile suspensive sub care a fost încheiat contractul de cesiune (sub condiția dobândirii dreptului de creanță de la S.C. D. S.R.L. de către S.C. B. S.R.L.; sub condiția achiziționării de către S.C. B. S.R.L. a imobilului înscris în CF nr. x Tauț de la E. cu prețul de 70.000 euro și totodată acordarea dreptului reclamantului de a avea opțiunea de cumpărare a imobilului nou dobândit pentru prețul de 88.000 euro în termen de 5 ani de la dobândire; sub condiția ridicării dreptului de ipotecă asupra imobilului anterior menționat, iar până la ridicarea ipotecii să nu demareze executarea silită a reclamantului) și arată că singura condiție care a fost îndeplinită de către pârâtă este aceea că a achiziționat dreptul de creanță de la S.C. D. S.R.L. prin contractul de cesiune de ecreanță nr. x Precizează recurentul că numai după îndeplinirea celor trei condiții suspensive devin valabile drepturile și obligațiile asumate de părți la pct. 4 și 5 din contract. Înalta Curte constată că printr-o astfel de expunere recurentul nu combate considerentele instanței de apel privind neîndeplinirea, de către acesta, a obligațiilor proprii, ca fundament pentru îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii solicitate chiar de către recurent, ci realizează o descriere a clauzelor contractuale lipsită de eficiență juridică din perspectiva unor eventuale critici de nelegalitate în recurs. Considerentele instanței de apel nu au vizat îndeplinirea sau neîndeplinirea unei condiții suspensive inserate în contract, ci dacă obligația principală asumată de recurentul-reclamant a fost dusă la îndeplinire, pentru ca acesta să poată uza cu succes de rezoluțiunea pe cale judiciară a contractului, astfel cum aceasta a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, precum și faptul că neîndeplinirea anumitor obligații de către pârâtă nu era de natură să atragă rezoluțiunea dacă reclamantul nu își îndeplinise obligația principală. În continuare, recurentul afirmă că prevederea privitoare la achitarea unei sume de 3200 euro pentru fiecare hectar ce nu se găsește în proprietatea S.C. B. S.R.L. la data de 30.03.2024 nu este o clauză penală. Apoi arată că instanța de apel a acordat propriu-zis pârâtei și terenul și creanța în baza căreia s-a transmis terenul și clauza penală de 3200 euro/300 ha, fără să justifice din punct de vedere al dreptului material cum pot cele trei operațiuni să coexiste. Se întreabă dacă interpretează bine modalitatea de plată a cesiunii, dacă are vreo logică o clauză penală care să se aplice doar pentru suprafața de 300 ha și nu pentru întreaga suprafață de 600 ha. Învederează că obligațiile asumate de părți la pct. 4 și 5 din contractul de cesiune excedează prevederilor art. 1315 C. civ. și că cesiunea nu este condiționată de efectuarea unor alte operațiuni ulterioare de către cedent, drept pentru care aplicarea unei clauze penale pentru neefectuarea unei operațiuni de curtoazie este oprită de lege și nu este reglementată de nicio normă civilă existentă. Față de considerentele instanței de apel expuse anterior, Înalta Curte constată că aceste susțineri reprezintă afirmații străine de contextul juridic în care a fost respins apelul reclamantului, întrebări retorice lipsite de valoarea juridică și aprecieri asupra conținutului unor clauze contractuale, aspecte ce nu pot forma obiect de analiză în recurs, întrucât se plasează în afara motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul învederează că "Și în privința cererii de rezoluțiune parțială instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală...", că "Este greșit a se putea reține că obligația este indivizibilă și astfel nu se poate solicita rezoluțiunea parțială, dublat de faptul că reclamantul nu ar fi cerut o reducere a prestațiilor...", însă nu dezvoltă aceste susțineri din perspectiva unor critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci se referă în continuare la conținutul și interpretarea clauzelor contractuale, care excedează controlului judiciar în calea extraordinară a recursului. Simpla afirmare a faptului că soluția instanței de apel este una greșită, nesusținută de argumente care să contureze aspecte de nelegalitate specifice etapei procesuale de dezbatere a recursului, nu este suficientă pentru a atrage incidența cazurilor de casare invocate, fiind sancționată cu nulitatea. În continuare, recurentul învederează că "Instanța de apel în mod eronat consideră că obligațiile asumate (gratuit, fără o contraprestație, lucru neprevăzut de lege decât de către instituția donației) de către reclamant sunt prealabile și absolut necesare pentru ca pârâta să își poată întabula terenurile pe numele său"; că această statuare este în afara cadrului legislativ și nu răstoarnă prevederile art. 1315 C. civ. potrivit cărora cesionarul se substituie integral cedentului dobândind toate drepturile și obligațiile asumate în contractul cu cedatul; că pârâta este singura care poate identifica proprietarii, întrucât deține contractele de la S.C. D. S.R.L., unde apar numele și datele de identificare ale acestora. Din nou se întreabă retoric: de ce A. trebuie să obțină procuri autentice de la proprietarii cedați?; pe numele cui să se emită aceste procuri dacă pârâta a interzis acest lucru prin notificările trimise reclamantului și tuturor proprietarilor cedați și a modificat obligația contractuală unilateral fără existența unui act adițional corelativ?; cum poate reține instanța că fără aceste procuri nu se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare din moment ce chiar pârâta s-a dezis de aceste procuri?; cum putea reclamantul să promoveze acțiuni de chemare în judecată a proprietarilor cedați dacă acesta și-a înstrăinat aceste drept pârâtei?; ce anume se reproșează lui A.? Apoi concluzionează că "...atunci când clauzele contractuale sunt neclare sau contradictorii (așa cum fără doar și poate se poate spune fără a greși de contractul de față) regula de interpretare este cea prevăzută de art. 1269 alin. (1) C. civ. respectiv întotdeauna contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă. În cazul nostru cel care se obligă este A. sens în care interpretarea contractului trebuie să se circumscrie teoriei avansate (ba chiar și dovedite) de A. și nu teoriei avansate de pârâta S.C. B. S.R.L. cam prea ușor îmbrățișată de instanță." Este de observat că recurentul se prevalează în mod constant de o interpretare a clauzelor contractuale care nu poate fi avută în vedere de către instanța de recurs, expune întrebări retorice ce nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de lege și nu combate dezlegările jurisdicționale ale instanței de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii, respectiv la faptul că recurentul nu și-a îndeplinit obligația principală de a asigura transferul dreptului de proprietate de la titularii acestui drept către intimata-pârâtă pentru suprafața de 600 ha (astfel încât nu are deschisă calea rezoluțiunii). Mai susține recurentul că prin decizia atacată i s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac decât prin sentința de fond, prin care instanța a reținut că niciuna din părți nu și-a îndeplinit obligațiile, însă acest aspect este lipsit de relevanță în contextul cauzei pendinte, în care îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii este determinată de îndeplinirea obligațiilor reclamantului (care nu s-a realizat). Pentru încă o dată, în finalul memoriului de recurs, recurentul învederează că "Este evident că instanța de apel a interpretat totalmente eronat actul juridic supus judecății și implicit a aplicat alte norme decât cele proprii cauzei reale deduse judecății sens în care în prezenta cauză este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 dar și de pct. 8 din C. proc. civ..". A mai arătat recurentul că "...instanța de apel a motivat sentința pe de o parte inserând și motive străine de natura pricinii...reținând elemente care pur și simplu nu există la dosar, în schimb existând la dosar dovezi totalmente opuse celor reținute de instanță, dar în același timp a aplicat și norme de drept material în mod greșit, norme care reglementează alte operațiuni juridice decât cele supuse judecății". O asemenea modalitate de redactare a memoriului de recurs dovedește ignorarea, de către recurent, a dezlegărilor jurisdicționale date de către instanța de apel, ceea ce determină imposibilitatea de încadrare a criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, cu consecința incidenței în cauză a dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. privind sancțiunea nulității. Împrejurarea că recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât simpla indicare a textului de lege nu atrage incidența acestuia, dacă argumentele subsumate nu corespund unor reale critici de nelegalitate. Având în vedere soluția ce se va da asupra recursului, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă, prin reprezentant convențional, constând în onorariu de avocat în cuantum de 75000 RON, dovedit cu factura depusă la dosar, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant este parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare față de care va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul anterior menționat, în favoarea intimatei-pârâte. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 15 din 31 ianuarie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă și va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimatei-pârâte B. S.R.L..