ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2099/2024

Ședința publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă la data de 07.07.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Statul Român prin Ministerul Sănătății, Direcția de Sănătate Publică Brăila, Instituția Prefectului-Județul Brăila, Inspectoratul pentru Situații de Urgență Dunărea al Județului Brăila, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei în cuantum de 250.000 RON, reprezentând daune morale cauzate prin faptele ilicite întreprinse în perioada 20.03.2020-03.04.2020; obligarea în solidar a pârâților la plata dobânzii legale aferente capătului de cerere nr. x, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză și până la data plății efective a acestei sume și obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 72, art. 221, art. 253 alin. (4), art. 1349, art. 1357 și urm., art. 1381 și urm. din noul C. civ.; art. 23, art. 21, art. 53 din Constituția României; art. 3 și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;art. 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art. 9 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice; Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York; Ordinul Ministrului Sănătății nr. 414/2020.

Prin sentința nr. 901/04.06.2021, Tribunalul București, secția a III a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Statul Român prin Ministerul Sănătății, Inspectoratul pentru Situații de Urgență Dunărea al Județului Brăila; a respins acțiunea față de acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâții Direcția de Sănătate Publică Brăila și Instituția Prefectului Brăila, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1898/A/13.12.2022, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot însensul că a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune, pentru restrângerea libertății în mod nelegal prin măsura carantinei în perioada 20.03.2020 - 03.04.2020 și la plata dobânzii legale aferente calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă; a obligat pârâta Direcția de Sănătate Publică Brăila la plata, către reclamant, a sumei de 5000 RON cu titlu de daune pentru modalitatea de punere în executare a măsurii carantinei în perioada 20.03.2020 - 03.04.2020 și la plata dobânzii legale aferente calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata, către reclamant, a sumei de 2050 RON reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru; a obligat pârâta Direcția de Sănătate Publică Brăila la plata, către reclamant, a sumei de 1050 RON reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru; a obligat intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Direcția de Sănătate Publică Brăila la plata a câte 50 RON către apelantul-pârât reprezentând cheltuieli de judecată în apel constând în taxa de timbru.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri distincte pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Direcția de Sănătate Publică a Județului Brăila.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 73-79 din Constituția României și pe cele ale art. 221-224 C. civ.

A arătat recurentul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de aducerea unor atingeri drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane, în cadrul raportului juridic litigios.

Plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României (art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 și art. 123 alin. (5) și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. și care guvernează regimul răspunderii particularilor.

În baza acestor texte legale, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Recurentul învederează că instituțiile publice ce au competențe în asigurarea și protejarea sănătății publice sunt stabilite prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și ale art. 8 alin. (1), art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 11/2020.

În motivarea soluției adoptate, instanța de apel a apreciat că, atâta vreme cât apelantul-reclamant se plânge de faptul că actul normativ în temeiul căruia a fost luată măsura carantinării sale avea numeroase vicii, iar aceste vicii au fost constatate prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 458/2020, a fost dovedită existența faptei ilicite, săvârșită de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, întrucât, atât dispozitivul, cât și considerentele deciziei Curții Constituționale se impun cu forță obligatorie în cauza dedusă judecății.

Pronunțându-se astfel, instanța de apel a adoptat o soluție cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 147 alin. (4) din Constituția României potrivit cărora " Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor." Dispozițiilor constituționale mai sus amintite statuează că deciziile Curții Constituționale se aplică numai în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea lor în Monitorul Oficial.

Totodată, în mod netemeinic și nelegal, instanța de apel a reținut ca fiind îndeplinite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale și a stabilit că Statul Român prin Ministerul Finanțelor este autor al faptei ilicite (necrearea unui cadru legal clar și previzibil în ipoteza aplicării carantinării instituționalizate), prejudiciul fiind reprezentat de restrângerea, în mod nelegal, a drepturilor fundamentale ale apelantului-reclamant. În același timp, la analizarea existenței și întinderii prejudiciului pretins, instanța de apel a apreciat că, prin faptul închiderii cu cheia pe dinafară a reclamantului în camera de hotel, acesta a fost supus unor tratamente degradante și inumane, contrare prevederilor art. 3 din CEDO, carantina fiind astfel transformată într-o veritabilă lipsire de libertate.

Recurentul învederează că niciunul din elementele deduse judecății nu configurează o încălcare a drepturilor protejate prin dispozițiile art. 3 din CEDO, iar pretinsa faptă ilicită, reprezentată de carantinarea instituționalizată a apelantului-reclamant, nu poate fi apreciată ca tratament inuman sau degradant, în sensul dispozițiilor art. 3 din CEDO.

În ceea ce privește atingerea adusă dreptului de libertate individuală, drept garantat și protejat prin dispozițiile art. 23 din Constituția României și prin prevederile art. 5 din CEDO, nu poate fi reținut caracterul său pretins nelegal prin raportare la elementele enunțate de apelantul-reclamant, având în vedere chiar contextul special în care au avut loc pretinsele fapte ilicite deduse judecății, măsurile fiind luate ca răspuns la situația de criză excepțională determinate de pandemia COVID 19, aspect reținut corect de către instanța de fond.

Chiar dacă, în cauză, măsura carantinării apelantului-reclamant pentru perioada 20.03.2020-03.04.2020, în incinta unei camere de hotel, fără posibilitatea părăsirii acesteia, poate fi considerată a fi îmbrăcat forma privării de libertate, această măsură, a respectat cerințele legalității și proporționalității.

În ce privește proporționalitatea, măsura ce l-a vizat pe apelantul-reclamant nu a fost una disproporționată prin raportare atât la scopul pentru care a fost instituită (protejarea vieții și sănătății cetățenilor, în condițiile determinate de pandemie), cât și la durata acesteia. De altfel, apelantului-reclamant nu îi era străină existența măsurii carantinării pentru 14 zile, în condițiile în care măsura a fost intens mediatizată, iar acesta se întorcea în țară dintr-o zonă catalogată ca fiind roșie.

Referitor la cerința legalității, și aceasta a fost îndeplinită, măsura ce l-a vizat pe apelantul-reclamant fiind reglementată prin Ordinul nr. 414/2020 și în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Recurenta-pârâtă Direcția de Sănătate publică a Județului Brăila a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel reține că DSP Brăila s-a mulțumit să susțină că nu s-a făcut dovada unui ordin scris prin care încuierea în camere ar fi fost impusă de către aceasta, arătând că paza unității hoteliere era în atribuția Jandarmeriei, aspect ce nu este de natură să înlăture elementul probatoriu reprezentat de răspunsul furnizat de reprezentantul B.. Practic, s-a administrat ca probă în motivarea hotărârii numai susținerea unității hoteliere, deși recurenta a precizat că se impunea ca aceasta să fie susținută de dovezi concludente și nu de o simplă afirmație subiectivă prin care aceasta încerca să se disculpe în cauză, neexistând nicio probă a existenței unei dispoziții sau o altă dovadă concretă prin care să se dovedească că recurenta DSP Brăila ar fi impus o astfel de măsură, în condițiile în care recurenta nu putea să facă o dovadă negativă a faptului că nu a emis un astfel de ordin. Eroarea instanței de apel în ceea ce privește administrarea acestei probe decurge și din faptul că prevederile OMS nr. 1078/27.07.2010 privind aprobarea regulamentului de organizare și funcționare și a structurii organizatorice ale direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București, arată la art. 12, în legătură cu atribuțiile directorului executiv al direcției de sănătate publică județene și a municipiului București că:

"... în vederea organizării activității, directorul executiv emite dispoziții...", or, atât anterior cât și în perioada de pandemie Covid 19, toate dispozițiile directorilor direcțiilor de sănătate publică se emiteau numai în format scris, iar reprezentantul hotelului C. nu a prezentat un astfel de înscris, limitându-se doar la a afirma că urmare a dispozițiilor primite din partea funcționarilor din cadrul Direcției de Sănătate Publică "...pentru o perioadă camerele de hotel au fost încuiate, deschiderea acestora făcându-se cu ocazia furnizării hranei." Chiar și în condiția în care ar fi existat "dispoziții primite din partea funcționarilor din cadrul Direcției de Sănătate Publică", reprezentantul hotelului C. nu a făcut dovada că ar fi solicitat directorului executiv al Direcției de Sănătate Publică a județului Brăila clarificări în privința încuierii camerelor cu cheia și nici în privința solicitării emiterii unei dispoziții în acest sens.

Mai mult, motivarea instanței de apel este contradictorie, aceasta reținând doar faptul că recurenta s-a mulțumit doar să susțină că nu s-a făcut dovada unui ordin scris, deși aceasta a susținut și că afirmația B. este vizibil realizată cu rea-credință, în condițiile în care aceasta a arătat că a primit "dispoziții din partea funcționarilor din cadrul Direcției de Sănătate Publică - delegați în unitatea noastră", deși DSP Brăila precizase instanței că, în conformitate cu dispozițiile legale, nu a avut persoane delegate la Hotelul C., normele în vigoare neimpunând aceasta obligație.

Pe de altă parte, instanța de apel afirmă că a ajuns la concluzia existenței culpei recurentei DSP Brăila, prin faptul că aceasta a menționat, în întâmpinările formulate, că reprezentanții săi au fost de bună credință în raport cu petiția intimatului din data de 25.03.2020, iar inspectorii sanitari ai DSP Brăila s-au deplasat personal la această locație pentru verificarea aspectelor sesizate, ocazie cu care s-a constatat că meniul care era servit persoanelor carantinate era preparat în blocul alimentar aferent hotelului, alimentele/meniul erau porționate în recipiente de unică utilizare, însoțite de declarații de conformitate, apoi erau introduse într-o pungă care era așezată pe etajerele amplasate lângă fiecare ușă, tacâmurile utilizate erau de unică folosință și existau materiale pentru efectuarea activităților de curățenie și dezinfecție.

Motivul contradictoriu derivă din faptul că acțiunea de control în ceea ce privește petiția intimatului a fost realizat de către inspectorii sanitari ai recurentei pe data de 09.04.2020, conform procesului-verbal nr. x/9.04.2020 încheiat și existent la dosar, în condițiile în care intimatul A. ieșise deja din carantină din data de 03.04.2020, motiv pentru care, în răspunsul formulat la care instanța de apel face trimitere, nici nu se mai putea eventual constata dacă ușa camerei sale era închisă cu cheia sau nu. Or, instanța s-a fundamentat în darea hotărârii pe faptul că inspectorii nu au soluționat în cazul intimatului și situația încuierii sale în camera de hotel la momentul carantinării.

Pe de altă parte, inspectorii sanitari, așa cum a precizat instanța de apel, au făcut trimitere în răspuns doar la condițiile igienico-sanitare existente în hotel nu ca o încălcare a obligațiilor lor de serviciu, în condițiile în care aceștia nu aveau competențe de a verifica aspecte vizând paza, acest atribut aparținând numai jandarmeriei, instanța de apel constatând că intimatul a trimis respectiva petiție inclusiv instituției jandarmeriei. Contradictorialitatea rezultă și din dispozițiile art. 2 din Hotărârea nr. 12/19.03.2020 a Instituției Prefectului Județului Brăila - Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Brăila, în care se precizează fără echivoc că Inspectoratul de Jandarmi Județean Brăila asigură ordinea publică în zona obiectivelor menționate (la art. 1 fiind indicat expres Hotelul C.) în conformitate cu procedurile specifice, nefiind indicată expres numai paza exterioară a hotelului cu excluderea celei interioare, așa cum a motivat în hotărâre instanța de apel.

Motivarea contradictorie derivă și din faptul că instanța de apel a precizat că nu va reține nici culpa Jandarmeriei, invocată ca fiind instituția cu atribuții în realizarea pazei persoanelor carantinate de recurenta DSP Brăila, dat fiind faptul că în speță nu se pune problema pazei unității hoteliere în care era organizat centrul de carantinare, ci se pune problema gestionării persoanelor carantinate.

Instanța de apel reține că intimata pârâtă DSP Brăila nu a indicat niciun act normativ sau de putere inferioară care să ateste competențele Inspectoratului pentru Situații de Urgență sau al Instituției Prefectului, deși în cauză a fost depusă Hotărârea nr. 12/19.03.2020 a Instituției Prefectului Județului Brăila -Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Brăila, care la art. 2 preciza atribuțiile de pază ale Jandarmeriei în zona obiectivului de carantinare.

Astfel, deși recurenta DSP Brăila a susținut și a probat cu înscrisuri faptul că paza locației de carantinare era în sarcina reprezentanților Jandarmeriei, iar măsurile efective de menținere a limitării contactului între persoane este atributul exclusiv al acestei entități care, conform dispozițiilor legale, era obligată în permanență să aibă reprezentanți în respectiva unitate hotelieră, instanța de apel s-a declarat nelămurită cu privire la atribuțiile Jandarmeriei, precizând în mod contradictoriu că recurenta nu a indicat niciun act normativ sau de putere inferioară care să ateste competențele Inspectoratului pentru Situații de Urgență sau al Instituției Prefectului, deși în cauză se indicase un astfel de act.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că din documentele cauzei reiese că însuși intimatul, la data de 24.03.2020, a formulat și transmis prin avocat Adresa nr. x privind condițiile locului de carantină Hotel C. - stațiunea Lacu Sărat, jud. Brăila către Instituția Prefectului - Județul Brăila, Inspectoratul de Jandarmi - județul Brăila, Departamentul pentru Situații de Urgență și către Direcția de Sănătate Publică Brăila, solicitând prin aceasta, în principal, să se renunțe la încuierea ușii pe dinafară, sugerând, totodată, plasarea unui jandarm pe culoar sau amplasarea camerelor de supraveghere pentru a se asigura că nu sunt părăsite camerele de carantină, ceea ce probează că și intimatul cunoștea că Jandarmeria avea atribuții de pază.

Contradicția între motivele hotărârii rezultă astfel și din faptul că instanța de apel reține că, prin adresa x/31.03.2020, a fost comunicat un răspuns din partea Instituției Prefectului - Județul Brăila, în sensul că urmează a fi verificate aspectele semnalate și că va primi un răspuns în termenul legal.

De asemenea, prin adresa x/16.04.2020, emisă ulterior expirării perioadei de carantină instituționalizată, a fost comunicat un nou răspuns din parte Instituției Prefectului Județul Brăila, în sensul că s-au luat măsuri urgente pentru remedierea celor semnalate, fără a se specifica măsurile efectiv luate, iar prin adresa x/21.05.2020 a aceleiași instituții i s-a comunicat reclamantului că li s-a pus in vedere reprezentaților hotelului să se asigure că la livrarea hranei către toate persoanele aflate în carantină se respectă condițiile de igienă și de servire.

Cu alte cuvinte, deși din înscrisurile dosarului reiese în mod cert implicarea și atribuțiile cel puțin a Instituției Prefectului - Județul Brăila și Jandarmeriei, care a răspuns cererilor intimatului, răspunsuri indicate în motivarea soluției în apel, instanța de apel a constatat ulterior o culpă a DSP Brăila, deși nu a realizat demersuri care ar fi fost de natură să întemeieze o astfel de soluție în cauză.

Astfel, cu referire la modalitățile de punere în aplicare a recomandărilor de limitare a contactului dintre persoanele aflate în spațiul de carantinare Hotelul C., recurenta DSP Brăila nu poate fi trasă la răspundere în condițiile în care paza unității hoteliere era în atribuția Jandarmeriei, neexistând o lege care să prevadă obligația detașării unor reprezentanți ai direcțiilor de sănătate publică la unitățile de carantinare, nefiind făcută dovada că încuierea în camere ar fi fost impusă de către inspectorii sanitari ai DSP Brăila, instanța de apel nesesizând însă că o astfel de afirmație a reprezentanților Hotelului C. reprezenta doar o încercare a acestora de a se disculpa și de a exclude propria responsabilitate. Dacă recurenta DSP Brăila ar fi dat o astfel de indicație prin inspectorii sanitari, de ce ar fi cerut în scris reprezentanților Hotelului C. la fond să indice cine este vinovat de o potențial încuiere a camerelor persoanelor carantinate la acea locație.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel aplică în mod greșit dispozițiile OMS nr. 414/2020, care reglementa la acea dată procedura carantinei, în ce privește atribuțiile direcțiilor de sănătate publică județene și cea a municipiului București.

Instanța de apel reține că, întrucât reprezentanții DSP Brăila au înțeles să se implice în rezolvarea chestiunii servirii mesei, rezultă că aceștia au procedat astfel tocmai având în vedere competența DSP de coordonator al procesului de carantinare, calitate în care ar fi trebuit să ia măsuri și sub aspectul închiderii ușii cu cheia pe dinafară, extinzând astfel nejustificat înțelesul art. 3,4 și 6 din OMS nr. 414/2020 la aspecte care nu au făcut obiectul acestei reglementări, aplicând eronat legea, în condiția în care, reprezentanții DSP Brăila, în fapt inspectorii sanitari, au verificat și au avut în atenție exclusiv condițiile igienico-sanitare, inclusiv de servire a mesei, conform competențelor specifice transpuse în acte de control, aspecte reliefate și în Hotărârea nr. 201/18.03.2020.

Practic, instanța de apel face trimitere în susținerea existenței culpei DSP Brăila la dispozițiile art. 3,4 și 6 din OMS nr. 414/2020, însă acestea se referă numai la aspecte vizând alegerea mijloacelor de transport a persoanelor care urmează să intre în carantină instituționalizată, de identificare și organizare a spațiilor de carantinare instituționalizată în fiecare județ în scopul asigurării asistenței medicale a persoanelor carantinate, de comunicare a încheierii perioadei de carantinare și de dezinfecție a spațiilor de carantinare, neexistând în ordin nicio atribuție legată de paza persoanelor carantinate.

În acest sens, Hotărârea nr. 201/18.03.2020 privind aprobarea normelor metodologice pentru stabilirea cheltuielilor pentru carantină și luarea unor măsuri în domeniul sănătății, precum și pentru alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2020, pentru suplimentarea bugetului Ministerului Sănătății, publicată în Monitorul Oficial nr. 224/19.03.2020, la art. 1 alin. (2) reglementează faptul că autoritățile administrației publice locale au obligația de a asigura spații special amenajate pentru carantină în vederea cazării persoanelor care intră pe teritoriul României din zonele afectate de COVID-19 stabilite prin ordin al ministrului sănătății. La art. 1 alin. (3) se precizează că, identificarea și stabilirea spațiilor pentru carantină se realizează cu sprijinul direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București, rezultând că recurenta DSP Brăila nu avea rolul de coordonator în privința spațiilor de carantinare, în sensul în care își motivează soluția instanța de apel, aplicând astfel greșit legea.

Totodată, actul normativ stabilea că direcțiile de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, decontează cheltuielile prevăzute la art. 2 aferente carantinei la solicitarea autorităților administrației publice locale sau a operatorilor economici, după caz, în baza documentelor justificative, și nu că direcțiile de sănătate publică județene asigură condițiile de carantină.

De la nivelul direcțiilor de sănătate publică se monitoriza starea de sănătate a persoanelor carantinate, prin apelare telefonică zilnică, cu solicitarea echipajelor Serviciilor Județene de Ambulanță dacă se impunea transportul la unități sanitare pentru asigurarea asistenței medicale specifice.

În același sens, art. 8 alin. (1) din Ordonanța Militară nr. 1/17.03.2020, reglementează că se interzice persoanelor izolate la domiciliu, carantinate sau internate, ca măsură de prevenire a răspândirii COVID-19, să iasă din locația în care acestea au fost plasate, fără aprobarea autorităților competente. Conform art. 9 alin. (1) lit. e) sunt abilitate să asigure aplicarea și respectarea prevederilor prezentei ordonanțe militare Poliția Română, Jandarmeria Română, Poliția de Frontieră Română, Poliția Locală, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și structurile subordonate, direcțiile de sănătate publică și conducătorii autorităților administrației publice locale, pentru măsura prevăzută la art. 8. Din interpretarea ordonanței rezultă că principalele instituții abilitate, stabilite de lege cu atribuții de a aplica persoanelor carantinate interdicția de a părăsi locația în care acestea au fost plasate sunt Poliția Română, Jandarmeria Română, Poliția de Frontieră Română, Poliția Locală, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și structurile subordonate și sub ultimul aspect direcțiile de sănătate publică.

Astfel, din conținutul H.G. nr. 201/18.03.2020, a Ordonanței Militare nr. 1/17.03.2020 cât și din Ordinele Ministrului Sănătății indicate anterior, nu rezultă posibilitatea legală a "încuierii cu cheia pe dinafară", nefiind nici probat în instanță că s-ar fi emis astfel de dispoziții de la nivelul Direcției de Sănătate Publică a Județului Brăila o astfel de măsură, în condiția în care ar fi fost constatată de organele în drept, trebuind să fie urmată cel mai probabil de dosar penal privind un posibil sechestru de persoană.

În ceea ce privește încadrarea faptei încuierii cu cheia, de către instanța de apel, în categoria supunerii la tratamente degradante, ce transformă carantina într-o veritabilă lipsire de libertate care putea fi evitată de către autorități, instanța reține că din actele dosarului nu rezultă dacă clădirea în care a fost carantinat reclamantul avea autorizație la incendiu.

În acest sens, tribunalul ca instanță de fond a admis faptul că prin blocarea continuă, cu cheia, a ușii camerei de hotel, și prin existența gândului că în orice moment ar putea izbucni un incendiu, se poate naște o stare de temere și de surescitare nervoasă în conștiința persoanelor supuse măsurii carantinei ce trebuie luată în seamă, însă a reținut că această temere nu este suficientă pentru a se putea decela un prejudiciu actual în sarcina reclamantului, temerea fiind, prin natura sa, atașată de o situație ipotetică.

Soluția instanței de fond a fost modificată pe considerentul că temerea, prin esența sa, este atașată de o situație ipotetică, iar intimatul a precizat inducerea unei stări de teamă ce nu ar trebui să fie inerentă carantinei instituționalizate, în cadrul căreia persoanele vulnerabile ar trebui să se simtă protejate de autoritățile însărcinate cu gestionarea măsurii. În aceste condiții, instanța de apel a considerat că închiderea cu cheia pe dinafară a reclamantului într-o cameră, în condițiile în care acesta se simțea în stare de pericol derivând din izbucnirea unui potențial incendiu, dublată de neluarea niciunei măsuri cu privire la acest aspect, deși reclamantul a trimis autorităților competente o solicitare expresă de remediere a acestei situații, întrunește condițiile unui tratament contrar art. 3 CEDO.

Referitor la dreptul intimatului de a nu fi supus la tratamente inumane și degradante, drept protejat de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din elementele de fapt deduse judecății nu s-a probat încălcarea acestui drept. Astfel, conform interpretării art. 3 CEDO, tratamentele inumane sau degradante impun existența unei suferințe sau umilirea intimatului cu raportare la circumstanțele cauzei și al contextului măsurii aplicate, ori în cauză acesta a fost plasat într-o cameră de hotel care, chiar fiind încuiată, iar alimentele transmise inițial pe mocheta din fața ușii camerei, nu au constituit tratamente degradante, fiind aplicate pentru evitarea contactului cu alte persoane în scopul prevenirii contaminării, având o durată relativ limitată. Ulterior, ca urmare a solicitării intimatului, măsurile au fost modificate, prin așezarea alimentelor pe o măsuță lângă ușa camerei de hotel.

Astfel, în opinia separată s-a precizat că o apreciere a tratamentelor degradante trebuie să se raporteze la situațiile concrete în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că acestea au avut un caracter inuman ori degradant, de exemplu dacă reclamantul a fost supus unei percheziții corporale amănunțite într-un mod inadecvat, făcând obiectul unor comentarii umilitoare (Iwanczuk împotriva Poloniei,2001, pct. 59), ori prin ținerea în detenție a unui solicitant de azil timp de trei luni în sedii ale poliției până la aplicarea unei măsuri administrative, fără a avea acces la activități recreaționale și fără a primi o alimentație adecvată (Tabesh împotriva Greciei, 2009, pct. 38) etc. Or, nu se poate reține că prejudiciul moral al intimatului a fost cauzat prin acțiuni ilicite ale recurentei, care a respectat principiile legalității și proporționalității în condițiile existenței unei situații de urgență și a unor măsuri excepționale care impuneau restrângeri ale unor drepturi fundamentale în vederea satisfacerii interesului general al societății pentru ocrotirea sănătății publice.

Referitor la cerința legalității, măsura carantinei ce a produs urmările intimatului a fost reglementată prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 141/2020, emis în baza art. 8 din O.U.G. nr. 11/2020 privind stocurile de urgență medicală, precum și unele măsuri aferente instituirii carantinei și în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, dar și prin H.G. 201/18.03.2020, a Ordonanței Militare nr. 1/17.03.2020 și, prin urmare, măsura dispusă față de intimat nu era lipsită de temei legal.

Astfel, culpa stabilită de instanța de apel în sarcina recurentei DSP Brăila, în condițiile în care nu s-au făcut probe din care să rezulte că aceasta ar fi comis, cu vinovăție, o faptă ilicită care să genereze un prejudiciu direct intimatului, este greșită.

Condițiile răspunderii civile delictuale trebuiau analizate de instanța de apel prin raportare la dispozițiile legale în materie în perioada de referință din cauză și la activitățile concrete derulate de recurenta DSP Brăila pentru punerea în aplicare a normelor legale de la acel moment, fără luarea în considerare a unor împrejurări extrinseci, care nu au legătură cu recurenta sau care țin de modalități de gestionare a spațiului locativ respectiv, atribuții care erau date în sarcina autorităților publice locale și a altor instituții ale Statului Român, în colaborare cu entitatea privată față de care recurenta nu avea niciun tip de relație contractuală (în condițiile în care costurile cazării au fost plătite direct de VARD), neexistând o relație de subordonare.

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă Direcția de Sănătate Publică a județului Brăila a solicitat admiterea recursului Statului Român.

Referitor la primul motiv de recurs invocat, față de precizarea recurentului că Statul Român nu poate avea calitate procesuală, neparticipând nemijlocit la un raport juridic, solicită instanței de recurs să aprecieze cu raportare la probatoriile administrate.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că în mod temeinic recurentul a învederat instanței de control faptul că niciunul din elementele deduse judecății nu configurează o încălcare a drepturilor protejate prin dispozițiile art. 3 din CEDO, în condițiile în care Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevă, ca forme de tratament inuman, maltratarea prin violență fizică, excesul de forță disproporționat la reținerea persoanei, condițiile neadecvate de detenție, neacordarea asistenței medicale de bază și lipsa unei asistențe medicale corespunzătoare persoanelor deținute, lăsarea victimei în custodia celor care anterior au maltrat-o, detenția ilegală într-o instituție psihiatrică și supunerea la tratament psihiatric forțat, ignorarea îndelungată a alegațiilor reclamantului, forțarea persoanei să vomite cu scopul de a obține mijloace de probă, extrădarea sau expulzarea persoanei în țara în care este un risc sporit să fie supusă unui tratament inuman sau degradant etc.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței CEDO, exemplele de tratamente degradante se referă la desfășurarea percheziției corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei, atingerea organelor ei genitale și a alimentației acesteia, plasarea persoanei încătușate într-o cușcă de metal pe parcursul ședințelor de judecată, expunerea persoanei încătușate în timpul ședințelor de judecată publice, fără ca măsura să fie necesară în mod rezonabil, recrutarea și menținerea reclamantului în vârstă de 71 de ani în serviciul militar în termen, cu obligarea participării la antrenamente, etc.

Astfel, față de cele precizate, recurentul în mod întemeiat a susținut că pretinsa faptă ilicită, reprezentată de carantinarea instituționalizată a intimatului-reclamant, nu poate fi apreciată ca tratament inuman sau degradant, în sensul dispozițiilor art. 3 din CEDO.

În ceea ce privește atingerea adusă dreptului de libertate individuală, drept garantat și protejat de art. 23 din Constituția României și art. 5 din CEDO, se susține întemeiat că nu poate fi reținut caracterul său pretins nelegal prin raportare la elementele enunțate de intimatul-reclamant, având în vedere contextul special în care au avut loc pretinsele fapte ilicite, măsurile fiind luate ca răspuns la situația excepțională determinată de pandemia C0V1D 19, aspect reținut corect de către instanța de fond.

Astfel, măsura carantinării intimatului-reclamant în incinta unei camere de hotel, fără posibilitatea părăsirii acesteia, nu a îmbrăcat forma privării de libertate, respectând cerințele de legalitate și proporționalitate. Măsura nu a fost una excesivă, prin raportare la scopul de protejare a vieții și sănătății cetățenilor, având o durată minimă, intimatul-reclamant întorcându-se dintr-o zonă catalogată ca fiind roșie. Referitor la legalitate, măsura a fost reglementată prin Ordinul nr. 141/2020 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, Decizia nr. 458/2070 a Curții Constituționale prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) teza II din Legea nr. 95/2006 producând efecte numai pentru viitor și neaplicându-se cauzei.

În acest sens, în ceea ce privește culpa stabilită de instanța de apel, în condițiile în care nu s-au făcut probe din care să rezulte că ar fi comisă cu vinovăție o faptă ilicită care să genereze un prejudiciu direct intimatului- reclamant, este evident că susținerea instanței de apel este neîntemeiată.

Condițiile răspunderii civile delictuale trebuiau analizate de instanța de apel prin raportare la dispozițiile legale în materie în perioada de referință din cauză și la activitățile concrete derulate pentru punerea în aplicare a normelor legale de la acel moment, fără luarea în considerare a unor împrejurări extrinseci, care nu au legătură cu recurenta sau care țin de modalități de gestionare a spațiului locativ respectiv, atribuții care erau date în sarcina autorităților publice locale și a altor instituții ale Statului Român, în colaborare cu entitatea privată în cauză.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea ambelor recursuri.

Referitor la recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, a arătat că Ordinul Ministrului Sănătății nr. 414/2020, în baza căruia a fost privat de libertate în mod nelegal, a fost emis în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și art. 8 din O.U.G. nr. 11/2020, care au fost ulterior declarate neconstituționale prin Decizia CCR nr. 458/2020, dar anterior promovării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză, decizia CCR fiind pe deplin aplicabilă împreună cu efectele sale în prezenta cauză. Așa cum reține instanța de apel, răspunderea aparține pentru adoptarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, Parlamentului României, iar pentru adoptarea art. 8 din O.U.G. nr. 11/2020, Guvernului României, care au permis adoptarea mai departe a OMS 414/2020, iar reclamantul nu putea să cheme în judecată Parlamentul României sau Guvernul României. Instanța de apel recunoaște posibilitatea unei răspunderi patrimoniale civile a Statului Român întemeiată pe art. 223 alin. (1) noul C. civ., care prevede faptul că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. Această cauză este una civilă, nu administrativă pentru a se invoca de către Statul Român dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României, care prevăd că "persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei."

Trebuie reținut și că la data de 02.07.2020 a fost publicată în M. Of. Decizia CCR nr. 458/25.06.2020, iar la data de 21.07.2020 a intrat în vigoare Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologie și biologic, reclamantul înregistrând cererea de chemare în judecată la 07.07.2020. Atragerea răspunderii și verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale urmau a se face cu titlu secundar de către instanța de contencios, având în vedere că obiectivul principal al unei astfel de cereri este anularea actului administrativ și obținerea suspendării executării. Prin urmare, solicitarea de anulare a OMS nr. 414/2020 era cel puțin lipsită de interes pentru reclamant la data de 07.07.2020 și nu putea fi promovată.

Art. 52 din Constituția României nu prevede decât răspunderea administrativă și răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare, dar acest lucru nu echivalează cu inexistența unei răspunderi civile patrimoniale a statului. De altfel, este absurdă logica Statului Român, care nu face altceva decât să își nege răspunderea pentru încălcările drepturile fundamentale în timpul pandemiei.

În măsura în care s-ar considera că Statul Român nu răspunde civil patrimonial pentru încălcarea drepturilor fundamentale prin adoptarea unui act normativ care permitea privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului, acesta va solicita concursul CEDO pentru a obține reparațiile pretinse, având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."

În acest sens, prin Decizia nr. 919/2017, Înalta Curte a stabilit că instanțele de judecată sunt îndreptățite să aplice direct normele Convenției Europene a Drepturilor Omului și implicit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României pentru raportul juridic, concret, dedus judecății.

De interes pentru aplicabilitatea în timp a Deciziei CCR nr. 458/2020 este și sentința penală din 02.12.2020 pronunțată de către Judecătoria Brașov, prin care instanța a achitat pe inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de zădărnicirea combaterii bolilor, prevăzută de art. 352 alin. (1) C. pen., din care intimatul a prezentat extrase.

Referitor la recursul Direcției de Sănătate Publică Brăila, arată că prin întrebarea nr. 12 din interogatoriul comunicat DSP Brăila, reclamantul a solicitat clarificări privind situația închiderii ușilor cu cheia pe durata carantinării. Prin răspunsul oferit, DSP Brăila precizează că nu a emis niciun act în acest sens și nici nu a avut competență în asigurarea pazei și integrității persoanelor (aceasta fiind asigurată de ISU Brăila prin jandarmii săi). De asemenea, la termenul din 18.02.2021, DSP Brăila este cea care a solicitat emiterea unei Adrese către conducerea hotelului C. utilizat ca centru de carantinare pentru furnizarea de informații suplimentare privind cele învederate de reclamant. Prin Răspunsul formulat de reprezentanții B., înregistrat la 07.04.2021 la dosarul cauzei, cele declarate de pârâtă prin interogatoriu apar ca fiind nesincere. În acest sens, reclamantul expune un extras:

"Urmare a dispozițiilor primite din partea funcționarilor din cadrul Direcției de Sănătate Publică - delegați în unitatea noastră, referitoare la modalitatea de a împiedica pe cât posibil contactul dintre diverse grupuri de persoane, pentru o perioadă camerele de hotel au fost încuiate, deschiderea acestora făcându-se cu ocazia furnizării hranei." Răspunsul reprezentanților B. se coroborează și cu alte probe pentru a determina faptul că DSP Brăila exercita cel puțin atribuții în fapt, dacă nu și în drept, pe care acum nu le mai recunoaște. De asemenea, DSP Brăila insistă că nu asigura paza, deși aici nu e vorba despre asigurarea pazei, ci despre dispoziții date pentru a încuia cu cheia persoanele în camerele de hotel. Conform probelor administrate, hotelul unde a fost carantinat reclamantul a fost desemnat spațiu suplimentar pentru carantinare prin Hotărârea nr. 12/19.03.2020 a Comitetului Județean pentru Situații de Urgență Brăila. Prin răspunsurile formulate la interogatoriul propus, reprezentanții Instituției Prefectului au declarat (răspunsul la întrebarea nr. 7) că, deși hotelul C. a fost declarat centru de carantină printr-o hotărâre a Comitetului aflat sub conducerea Prefectului, criteriile pentru alegerea locației au fost stabilite de DSP Brăila. Cu toate acestea, DSP Brăila prin răspunsul la întrebarea nr. 10 din cuprinsul interogatorului consideră că nu avea o astfel de obligație. DSP Brăila acuză B. de faptul că vrea să se disculpe, deși B. nici măcar nu este parte în proces și nu a fost formulată nicio acuzație împotriva acesteia.

Mai mult, deși era o situație de urgență cea reclamată de intimatul-reclamant la data de 24.03.2020, respectiv încuierea cu cheia în camera de hotel, DSP recunoaște că a venit abia în data de 09.03.2020 să verifice, după ce reclamantul ieșise din carantină în data de 03.04.2020, pentru ca mai apoi în recurs să își invoce propria culpă a faptului că nu a venit mai devreme și de aceea nici nu avea cum să verifice dacă afirmațiile reclamantului erau adevărate sau nu.

Intimatul evocă Declarația de principii cu privire la tratamentul persoanelor private de libertate în contextul pandemiei de coronavirus (COVID-19) făcută la 20.03.2020 în cadrul Consiliului Europei - Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante(CPT), în sensul că măsurile de protecție nu trebuie să conducă niciodată la tratament inuman sau degradant al persoanelor private de libertate.

Indirect, Curtea Constituțională analizează și prevederile OMS nr. 414/2020, temeiul legal pe care recurenții îl invocă pentru măsurile nelegale dispuse și tratamentele degradante desfășurate. Astfel, la pct. 71 din Decizia nr. 458/2020, Curtea precizează următoarele:

"Deși examinarea dispozițiilor ordinelor emise de ministrul sănătății nu revine competenței Curții Constituționale, reglementările Ordinului ministrului sănătății nr. 414/2020 sunt relevante pentru a constata că măsura carantinei dispusă în România în contextul epidemiei determinată de infecția cu COVID-19 a putut fi calificată, în anumite situații, ca o veritabilă privare de libertate, precum și ca o restrângere, implicită, a exercițiului drepturilor fundamentale prevăzute de art. 25 și art. 26 din Constituție, astfel că este imperativă reglementarea acesteia la nivelul legislației primare, cu respectarea tuturor condițiilor constituționale și internaționale în materie [...]. Prin urmare, se impune stabilirea printr-o lege, în sensul art. 53 din Constituție, a condițiilor de instituire a carantinei, a formelor pe care această măsură le poate lua, în funcție de necesități, și a unei proceduri, chiar dacă aceasta este mai generală, astfel încât să reprezinte un cadru flexibil pentru o intervenție adecvată a autorităților administrative. De asemenea, Curtea consideră că este imperativă asigurarea unui drept de acces efectiv la justiție, mai ales atunci când carantina dobândește toate caracteristicile unei privări de libertate. [ . . . . . . . . . .], iar controlul judecătoresc trebuie să asigure nu doar posibilitatea verificării conformității actului administrativ cu dispozițiile legale și constituționale, dar și analizarea proporționalității măsurii dispuse, în raport cu situația concretă avută în vedere."

Încuierea ușii de la hotel cu cheia, în mod continuu, este în mod vădit o încălcarea flagrantă a legilor și convențiilor în vigoare și a metodologiei de aplicare a măsurilor de prevenție în contextul COVID-19, dar și o modalitate de umilire. În niciun act normativ nu este prevăzută posibilitatea de a sechestra persoana plasată în carantină instituționalizată și de a o supune astfel unui tratament înjositor și extrem de împovărător. Abuzul comis de autorități a fost completat de modul degradant în care a fost servită hrana, remedierea situației fiind posibilă doar după luarea unei poziții oficiale.

Tratamentul degradant atentează la demnitatea umană și generează victimelor sentimente de anxietate și inferioritate. Prin aceste tratamente se dorește o umilire a victimei, o devalorizare a acesteia cu scopul de a o înfrânge moral. Deși caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca fiind degradant, când înjosirea victimei are loc în prezența altor persoane, caracterul public al tratamentului nu este obligatoriu. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat că un tratament va rămâne a fi degradant chiar dacă elementul public lipsește, fiind "suficient ca victima să se simtă înjosită în ochii să" (Tyer c. Regatul Unit, nr. 5856/72).

În acele 14 zile reclamantul s-a simțit încarcerat, în postura unui deținut, dar fără a fi comis o faptă penală și fără să existe o hotărâre de condamnare. Încuierea ușii a persistat pe toată durata carantinei, chiar dacă se cunoștea faptul că testul efectuat pentru virusului SARS-COV-2 a fost unul negativ.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, pentru obligațiile generate de art. 3 și 5 din CEDO există o răspundere obiectivă întemeiată pe ideea de garanție.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a solicitat admiterea ambelor recursuri.

A arătat intimatul că măsura carantinei instituționalizate precum și modul în care pârâta a ales să ducă la îndeplinire această măsură sunt în concordanță cu art. 5, încadrându-se la excepția prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. e) din Convenție față de principiile enunțate de Curte. Măsura izolării de restul persoanelor plasate în carantină era o măsură necesară, pe care pârâtele au pus-o în aplicare în scopul general de a limita o posibilă infectare cu coronavirusul în rândul persoanelor din hotel, urmărind protejarea dreptului la viață și, în subsidiar, protejarea dreptului la sănătate al acestora. Instanța de apel nu a avut în vedere și contextul fără precedent în care evenimentele s-au produs, întreaga societate fiind supusă măsurilor restrictive, starea de temere și panică fiind specifică pentru o mare parte a populației în acest context pandemic mai ales la începutul pandemiei, când nu se cunoștea absolut nicio dată referitoare la modul de evoluție, contagiozitate, mortalitate, etc. Pandemia reprezintă o cauză de forță majoră astfel cum este definită de art. 1351 alin. (2) C. civ., de natură a înlătura o eventuală răspundere civilă delictuală. Măsura carantinării instituționalizate a fost stabilită de către autorități pentru persoanele care vin pe teritoriul României din zone roșii, tocmai pentru a proteja populația și pentru a limita răspândirea COVID-19. Scopul izolării prin carantinare îl reprezintă reducerea pericolului de infectare a altor persoane de către persoanele venite din zone roșii unde exista un număr foarte marc de persoane infectate. Faptul că autoritățile care au gestionat măsura carantinării aplicată persoanelor, au dispus și alte măsuri, nu îi incumbă Ministerului Sănătății, care a emis ordinul privind instituirea măsurii de carantină pentru persoanele aflate în situația de urgență de sănătate publică internațională determinată de infecția cu COVID-19 și stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii și limitării efectelor epidemiei.

În ce privește prejudiciul, intimatul a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse integrității fizice și onoarei unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite și să aprecieze intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire tară justă cauză a celui care pretinde daune morale. Prejudiciul detaliat de reclamant prin cererea de chemare în judecată este exagerat de mare, constituind mai mult decât o acoperire a prejudiciului moral. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este absolut necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv, prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecința faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Se impune menținerea unei proporționalități între suferințele provocate, care, deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la vârsta victimei și alte particularități ale acesteia, și sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale. Reclamantul cunoștea faptul că o dată cu intrarea pe teritoriul României va fi carantinat, asumându-și acest lucru. Raportat la întreaga probațiune administrată în cauză, nu se poate reține întrunirea cumulativă a condițiilor necesare angajării răspunderii ci