ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2053/2024

Obiectul litigiului Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 06.10.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informații, solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și morale în cuantum de 2.000.000 euro și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat art. 1 și art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, Legea nr. 14/1992 actualizată, privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, decizia Curții Constituționale nr. 51/2016, art. 26 și art. 28 din Constituția României, art. 1357 din C. civ., art. 102 C. proc. civ., decizia Curții Constituționale a României nr. 22/18.01.2018. Prin întâmpinare, pârâtul Serviciul Roman de Informații a invocat excepția necompetenței materiale a secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București și a solicitat admiterea acesteia și declinarea competenței în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 967/16.05.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția IX-a CAF și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, în favoarea Tribunalului București, una din secțiile civile. Prin sentința civilă nr. 1523/01.11.2022, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Teleorman.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 124 din 28 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârât. S-a respins acțiunea principală formulată de către reclamantul A., ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 3A din 8 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 124 din 28 aprilie 2023.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 3A din 8 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Recurentul-reclamant a criticat faptul că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 2528 din C. civ., potrivit cu care "prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea’’. A susținut că, deși fapta ilicită a fost săvârșită în februarie-mai 2015, a aflat de aceasta abia cu ocazia reținerii sale în iunie 2016, dată de la care a solicitat în procesul penal excluderea probelor obținute cu ajutorul lucrătorilor din cadrul Serviciului Român de Informații. Ca atare, termenul de prescripție a început să curgă de la rămânerea definitivă a cauzei penale, respective 11.10.2018, moment până la care, arată recurentul, o eventuală solicitare de acoperire a prejudiciului ar fi fost considerată o îmbogățire fără justă cauză, întrucât ar fi putut ulterior să fie repus în drepturi, inclusiov cele de natură salarială, de către Consiliul Superior al Magistraturii. A concluzionat că acțiunea civilă a fost introdusă în termenul de prescripție de trei ani prevăzut de C. civ. și că în speță erau aplicabile dispozițiile art. 1394 C. civ. privind prorogarea termenului de prescripție până la soluționarea cauzei penale. În continuare, recurentul-reclamant a criticat felul în care Curtea de Apel București, prin încheierea nr. 33 din 25 februarie 2015, în dosarul nr. x/2015. a dispus incuviintarea supravegherii tehnice constând în interceptarea si înregistrarea convorbirilor telefonice sau comunicărilor, a convorbirilor purtate în mediul ambiental precum si încuviințarea supravegherii tehnice constand în localizarea si urmarirea prin GPS sau prin alte mijloace, dar și încuviințarea pătrunderii în spații private de către organele de urmarire penala pentru a activa si dezactiva mijloacele tehnice din cadrul biroului profesional de la Parchetul de pe langa Tribunalul Teleorman. A susținut că în speță ar fi fost incidente efectele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 51/2016, referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., însă acestea nu au fost aplicate în calea de atac pe care a promovat-o. A reiterat că fapta Serviciului Român de Informații de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de reclamant a fost săvârșită cu încălcarea art. 3 din Legea 51/1991 și a constituit o imixtiune gravă în viața privată a persoanei, a încălcat secretul corespondentei și al celorlalte mijloace de comunicare si a lezat drepturile subiective civile prevazute de art. 26 si 28 din Constituția României, intimatul-pârât acționând cu depășirea puterilor și funcțiilor deținute, săvârșind un abuz de putere. A mai invocat și dispozițiile art. 1357 C. civ., reliefând că existența prejudiciului moral rezultă din încălcarea dreptului la viață intimă și privată, protejat de art. 8 din CEDO, precum și din legătura directă de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. După o expunere teoretică a competențelor organelor judiciare, a principiilor de drept penal și a modului în care acestea se răsfrâng asupra activității organelor judiciare, precum și a felului în care s-a desfășurat procesul penal al recurentului, acesta a concluzionat că existența prejudiciului moral a rezultat și din aplicarea protocolului dintre Serviciul Român de Informații și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Din coroborarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare prin care hotârârea poate fi supusă controlului judiciar doar prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 1-8 C. proc. civ. În acest sens, recurentul-reclamant a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., formulând critici atât cu privire la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca prescrisă, care se subsumează însă, numai motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât și cu privire la fondul cauzei, fără a prezenta argumente care să poată fi încadrate și în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2528 din C. civ. referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul prescripției, fără a se avea în vedere dispozițiile art. 1394 C. civ. privind prorogarea termenului de prescripție până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate. Astfel, recurentul-reclamant a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care s-au solicitat despăgubiri materiale și morale de la intimatul-pârât Serviciul Român de Informații pentru exercitarea nelegală a unor activități de supraveghere tehnică, constând în interceptarea și înregistrarea convorbirilor sale telefonice, a convorbirilor purtate în mediul ambiental, localizarea și urmărirea prin GPS, activități de supraveghere nelegale în raport de cele statuate de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 51/2016 și, pe de altă parte, administrate eronat, prin amplasarea greșită a aparaturii într-un alt loc decât cel pentru care fusese inițial încuviințată. Prin acțiune au fost invocate, ca temei legal, art. 1357 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală de drept comun, precum și prevederile art. 1 și art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, Legea nr. 14/1992 actualizată, privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, decizia Curții Constituționale nr. 51/2016, art. 26 și art. 28 din Constituția României, art. 102 C. proc. civ., decizia Curții Constituționale a României nr. 22/18.01.2018. Rezultă din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată că aceasta nu constituie o acțiune în repararea pagubei în caz de eroare judiciară sau de privare nelegală ori injustă de libertate, întemeiată pe dispozițiile art. 541 C. proc. pen. cu trimitere la art. 538 sau 539 C. proc. pen., caz în care nașterea dreptului la acțiune nu ar fi avut loc decât după pronunțarea hotărârii finale de achitare și i s-ar fi aplicat termenul special de prescripție prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. De asemenea, nu ne aflăm în prezența unei acțiuni având ca obiect repararea pagubei în cazul măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităților specifice culegerii de informații dispuse în mod nelegal care să fi fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 1 C. proc. pen., intrate în vigoare abia după introducerea cererii de chemare în judecată de față și soluționării acesteia în primă instanță, dispoziții care se referă la prejudicii cauzate prin măsuri de supraveghere dispuse nelegal ulterioare edictării acestei reglementări. Tot astfel, nu este incident nici art. III din Legea nr. 201/2023 care a dat posibilitatea formulării acțiunii în despăgubiri prevăzute de art. 539 1 C. proc. pen. și persoanelor față de care, începând cu data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 244/2017, s-au pus în executare măsuri de supraveghere tehnică, constatate ca nelegale prin hotărâri judecătorești rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023; măsurile de supraveghere nelegală reclamate de recurent în acțiunea de față sunt anterioare datei de 6 iulie 2017, astfel încât nu îi este aplicabilă reglementarea nou introdusă prin art. 539 1 C. proc. pen. și art. III din Legea nr. 201/2023 - și care implica de asemenea un termen special de prescripție și o procedură specială îndreptată împotriva statului prin Ministerul Finanțelor, iar nu a pârâtului Serviciul Român de Informații. Pretențiile reclamantului sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală de drept comun pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, în speță fapta ilicită constând în interceptarea și înregistrarea nelegală a unor convorbiri telefonice afirmate a fi avut loc în perioada februarie- iunie 2015 și despre care reclamantul a luat cunoștință cel mai târziu la termenul de la 13.10.2016 din procesul penal, din adresa x/2016 emisă de DNA pentru dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a II-a penală (a se vedea fil. 49-50 din dosarul inițial x/2021 al secției a IX-a de contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrată inițial acțiunea). Prin urmare, nefiind incidentă vreuna din acțiunile speciale reglementate de C. proc. pen. la art. 538-541, nu se aplică nici termenul special de prescripție acolo prevăzut și nici nașterea dreptului la acțiune nu are loc la momentele indicate de art. 541 C. proc. pen., ci se aplică regulile de drept comun prevăzute de art. 2528 C. civ. privind prescripția în cazul acțiunilor în repararea pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, reguli potrivit cu care prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Or, la data de 13.10.2016, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a putut cunoaște atât faptele imputate pârâtului și urmările lor păgubitoare, cât și caracterul nelegal al respectivelor măsuri în raport de Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale a României și împrejurarea că autorul faptelor reclamate este pârâtul, astfel că de la acel moment era în drept să acționeze pentru repararea prejudiciului. În acest sens, acțiunea reclamantului nu era afectată de soarta procesului penal și de soluția ce urma a se da acolo, indiferent că s-ar fi ajuns la condamnare sau achitare, întrucât cauza prejudiciului afirmat a fi fost adus vieții sale private nu consta în soluția dispusă prin hotărârea instanței penale, ci în caracterul ilicit al măsurilor de supraveghere, interceptare și înregistrare telefonică și ambientală a reclamantului de către pârât, ca fapte ilicite de sine stătătoare și care nu depindeau de modul cum se finaliza judecata în procesul penal. Pe cale de consecință, va fi înlăturată și susținerea recurentului în sensul că promovarea prezentei acțiuni în despăgubiri înainte de rămânerea definitivă a cauzei penale ar fi însemnat o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care la finalul procesului, în caz de achitare, ar fi fost repus în drepturi de Consiliul Superior al Magistraturii și ar fi obținut o dublă despăgubire, fapt care îl obliga la așteptarea finalizării procesului penal. Repunerea în drepturi de către Consiliul Superior al Magistraturii însemna acordarea de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și cu alte drepturi de care ar fi beneficiat dacă ar fi desfășurat activitate, drepturi care au natură salarială și nu sunt similare celor solicitate de reclamant prin acțiune și repară alt tip de prejudicii decât cel moral adus prin încălcarea dreptului la viață intimă prin maniera nelegală de supraveghere tehnică de către pârât. Prin urmare, în aplicarea art. 2528 C. civ., în mod corect instanțele fondului au calculat termenul general de prescripție de 3 ani de la de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, adică de la data de 13.10.2016, în raport de care acțiunea era prescrisă. Pe de altă parte, nu poate fi primită nici critica referitoare la incidența art. 1394 C. civ. privind prorogarea termenului de prescripție, potrivit cu care "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă." Textul are în vedere aplicarea unui alt termen de prescripție decât termenul de 3 ani prevăzut de legea civilă, respectiv a termenului de prescripție prevăzut de legea penală, pentru acele fapte care sunt prevăzute de legea penală ca infracțiuni, în acele situații în care o astfel de infracțiune este fapta generatoare de prejudicii pentru care se solicită despăgubiri; practic, legiuitorul instituie un termen comun de prescripție atât pentru răspunderea penală, cât și pentru răspunderea civilă ce decurge dintr-o faptă generatoare de prejudicii care are caracter penal. Prin urmare, interpretarea corectă a normei nu are nicio legătură cu cea dată de recurent, potrivit cu care art. 1394 C. civ. ar proroga termenul de prescripție până la soluționarea cauzei penale; acțiunea de față nu derivă din fapta pentru care recurentul a fost trimis în judecată în cauza penală, ci din presupuse măsuri nelegale administrate de pârât pe parcursul anchetei penale, ceea ce e cu totul altceva. În rest, susținerile recurentului pe fondul cauzei (imixtiune gravă în viața privată a persoanei, încălcarea secretului corespondentei și al celorlalte mijloace de comunicare si lezarea drepturile subiective civile) nu vor fi analizate prin prezentul recurs, atâta timp cât soluțiile instanțelor de fond supuse controlului judiciar privesc excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar aceste critici nu influențează soluția pronunțată de instanțele de fond de respingere a cererii de chemare în judecată ca prescrisă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 3A din data de 8 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.