ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2011/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 6 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de asigurare F. și cu intervenientul G., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 2.790.000 RON (echivalentă a 600.000 euro), cu titlu de daune morale; a sumei de 18.600 RON (echivalentă a 400 euro), reprezentând daune materiale aferente cheltuielilor de înmormântare și slujbelor religioase viitoare de pomenire a defunctului; a sumei de 218.550 RON (47.000 euro), constând în daune materiale cuvenite reclamantei A., calculate până la 3 iunie 2018; a sumei de 54.637 RON (adică 11.750 euro) pentru minorul D., calculate până la 3 iunie 2018; a sumei de 43.710 RON (9.400 euro) pentru minorul C., calculate până la aceeași dată; a sumei de 43.710 RON (9.400 euro) pentru minorul H., calculate până la 3 iunie 2018; la plata despăgubirilor periodice în valoare de 4.650 RON/lună (echivalente sumei de 1.000 euro) pentru reclamanta A., 1.162 RON/lună pentru minorul D., câte 930 RON/lună pentru minorii C. și H., cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta Societatea de asigurare F. a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătăriei Iași în soluționarea litigiului, față de valoarea pretențiilor exhibate; excepția autorității de lucru judecat în raport de acțiunea civilă care a format obiectul dosarului nr. x O 1583/17 al Tribunalului Regional Oldenburg din Germania. Cu privire la legea aplicabilă cauzei, a învederat că aceasta este legea germană, de vreme ce accidentul și prejudiciul s-au produs pe teritoriul Germaniei. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea excepțiilor necompetenței materiale a Judecătoriei Iași și autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate, precum și să se constate că legea aplicabilă cauzei este cea germană, respectiv dispozițiile Secțiunilor 823 și 844 din C. civ. german, privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința civilă nr. 10111 din 26 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Iași a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată din oficiu. A admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 18 martie 2021, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 10 martie 2021, pronunțată în dosarul menționat, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția nelegalei compuneri a completului, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civile din cadrul aceleiași instanțe, având în vedere principiul specializării judecătorului.

Prin încheierea din 14 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iași, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe. Constatând intervenit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel Iași, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia nr. 51 din 9 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții E. și A., în nume propriu și ca reprezentant legal al minorilor B., C. și D., în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe la 8 octombrie 2021, sub nr. x/2019.

Prin sentința nr. 1514 din 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, a respins, pentru autoritate de lucru judecat, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta Societatea de asigurare F. și cu intervenientul G..

Prin decizia nr. 272 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române. A admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva sentinței nr. 1514 din 16 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul Iași, secția civilă, pe care a anulat-o. A respins, ca nefiind de competența instanțelor române, cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei nr. 272 din 24 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, reclamanții A., B., C., D. și E. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a hotărârii atacate și respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești române.

Prin motivele de critică invocate, au susținut că, deși instanța de fond a stabilit corect aplicarea în cauză a legii materiale germane - lex causae - prin raportare la locul producerii accidentului rutier și la faptul că recurenții sunt cetățeni români, cu domiciliul în România, beneficiari ai unei polițe de asigurare în sensul art. 11 alin. (1) pct. b din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (Bruxelles I bis), incidentă este legea procesuală română, astfel că instanțele române sunt competente să judece litigiul - lex fori.

Recurenții au învederat că evaluarea fondului de către Tribunalul Regional Oldenburg din Germania are caracter prealabil, vizând, strict, aprecierea oportunității acordării ajutorului public judiciar solicitat. În opinia lor, urmarea firească a acestui demers judiciar ar fi avut ca și consecință o eventuală asumare a poziției preliminare a instanței, achitarea taxei judiciare de timbru stabilite în mod definitiv și administrarea probelor în vederea dovedirii pretențiilor solicitate. Aceste operațiuni judiciare nu au fost însă realizate, prin decizia din 30 mai 2018 a Curții Supreme a Landului Oldenburg fondul cauzei nefiind soluționat.

Totodată, au afirmat că instanța germană a analizat cererea de ajutor public judiciar prin prisma legii procesuale germane, iar nu a legii materiale aplicabile cauzei, apreciind că soluția nu se reflectă asupra fondului litigiului, pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat.

Referitor la excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată de curtea de apel, a solicitat să se constate că aceasta a fost admisă în baza unei interpretări extensive, lipsite de fundament juridic.

Sub un prim aspect, a arătat că temeiul juridic pe care s-a întemeiat soluția instanței de apel este reprezentat de art. 31 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, noțiunea de "instanță sesizată inițial" din cuprinsul acestei norme juridice fiind plasată în mod greșit în sfera celor de natură să împiedice sesizarea unei alte instanțe deopotrivă competente, în sensul Regulamentului.

Exprimarea legiuitorului european, în modalitatea antereferită, a fost apreciată că vizează, exclusiv, situația instanței învestite cu soluționarea unei acțiuni pendinte, făcând diferența între aceasta și cea prin care s-a respins o cerere de ajutor public judiciar, în care, deși există o poziție preliminară a instanței cu privire la fondul cauzei, acesta nu a fost soluționat prin administrarea probatoriilor.

A învederat că dispozițiile art. 31 din cadrul Secțiunii a 9-a - Litispendență și conexitate din Regulament, sprijină această ipoteză. Totodată, a apreciat că optica legiuitorului european în trasarea direcțiilor referitoare la declinarea de competență în favoarea instanțelor inițial sesizate vizează, în mod expres, litigiile cu identitate de obiect, cauză și părți ori care prezintă caracter conex cauzei pendinte, coexistente acțiunilor formulate ulterior, în fața altor instanțe competente potrivit Regulamentului.

Recurenții au solicitat să se constate că instanțele române sunt competente, conform dispozițiilor art. 26 alin. (1) teza I din Secțiunea a 7-a a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 - Prorogarea de competență, aspect ce rezidă și în atitudinea pârâtei, care nu a invocat niciun aspect referitor la o eventuală necompetență generală a instanțelor în fața cărora a fost invitată să ofere un răspuns.

Prin întâmpinarea depusă la 29 mai 2024, intimatul-intervenient G. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că nu este de acord cu afirmațiile recurenților și arătând că, prezent fiind la judecată în fața Tribunalului Districtual din Cloppenburg Germania, unde a fost pus sub acuzare în calitate de inculpat, nu a semnalat probleme de necompetență a instanței.

La 3 august 2024, intimata-pârâtă Societatea de asigurare F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că în mod corect curtea de apel a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române invocată din oficiu, raționamentul de interpretare a dispozițiilor legale incidente fiind corect.

Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 18 aprilie 2024, pronunțată în prezentul dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 26 septembrie 2024, cu citarea părților.

La termenul de judecată menționat, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esență, prin motivele de nelegalitate invocate, recurenții au criticat modalitatea de soluționare a apelului, respectiv pe cale de excepție, prin admiterea excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești române în baza unei interpretări extensive, întemeiate pe dispozițiile art. 31 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, prin plasarea noțiunii de "instanță sesizată inițial" din cuprinsul normei în sfera celor de natură să împiedice sesizarea unei instanțe deopotrivă competente în sensul actului normativ menționat.

Criticile invocate, care privesc aplicarea normelor de procedură în materia competenței, urmează a fi cenzurate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a căror incidență se constată în speță și care sunt de natură să atragă sancțiunea nulității deciziei recurate.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată corelativ actelor de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți la judecată le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

În speța pendinte, reclamanții au învestit Judecătoria Iași cu soluționarea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâta Societatea de asigurare F. și cu intervenientul G., solicitând repararea prejudiciilor morale și materiale suferite ca urmare a decesului soțului/tatălui lor, defunctul C., în accidentul rutier produs în Germania la 25 august 2014.

Pârâta Societatea de asigurare F. s-a apărat, invocând, prin întâmpinare, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași în soluționarea litigiului, față de valoarea pretențiilor exhibate, precum și excepția autorității de lucru judecat în raport de acțiunea civilă care a format obiectul dosarului nr. x O 1583/17 al Tribunalului Regional Oldenburg din Germania. Cu privire la legea aplicabilă cauzei, a învederat că aceasta este legea germană, de vreme ce accidentul și prejudiciul s-au produs pe teritoriul Germaniei.

La rândul său, prin întâmpinarea formulată, intervenientul G. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

La termenul de judecată din 6 septembrie 2019, Judecătoria Iași, constatând că procedura de citare a părților a fost îndeplinită, a pus în discuție, din oficiu, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, precum și excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cauzei.

Având pe rând cuvântul, reprezentanții convenționali ai reclamanților și ai pârâtei Societatea de asigurare F., prezenți la judecată, au solicitat respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești române și admiterea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Iași în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 10111 din 26 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Iași a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată din oficiu. A admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Tribunalul Iași, secția I civilă, prin încheierea din 10 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis excepția nelegalei compuneri a completului, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civile din cadrul aceleiași instanțe, dând eficiență principului specializării judecătorului statuat prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I la 30 decembrie 2012, prin raportare la obiectul litigiului, subsumat materiei asigurărilor.

La rândul său, prin încheierea din 14 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iași, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe.

Conflictul negativ de competență a fost soluționat de Curtea de Apel Iași, secția civilă prin decizia nr. 51 din 9 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, în sensul stabilirii competenței în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.

Învestit fiind prin hotărârea pronunțată în regulator de competență cu soluționarea cauzei, Tribunalul Iași, secția I civilă a analizat cu prioritate excepțiile procesuale peremptorii invocate de pârâtă și de intervenient prin întâmpinările depuse, respectiv excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, potrivit ordinii de soluționare, rămânând în pronunțare asupra celei dintâi excepții.

Prin sentința nr. 1514 din 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată pentru autoritate de lucru judecat, reținând, în esență, că Tribunalul Regional Oldenburg, învestit fiind cu soluționarea dosarului nr. x O 1583/17, prin decizia din 23 martie 2018, în temeiul dispozițiilor art. 114 din Codul de procedură german, a respins cererea ca neîntemeiată, realizând o evaluare a fondului pretențiilor reclamanților, chiar și în faza preliminară a analizării solicitării de acordare a ajutorului public judiciar, în speță, operând autoritatea de lucru judecat a hotărârii străine dată fiind tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Reclamanții au atacat cu apel această hotărâre, prin motivele de critică invocând nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate și învederând, sub un prim aspect, cu privire la soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat prin raportare la o cerere respinsă pentru neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, că această sarcină procesuală reprezintă o condiție prealabilă judecății, ce nu presupune o soluționare pe fond a litigiului, în acest sens fiind și dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată".

Sub un alt aspect, au solicitat să se remarce existența elementelor de extraneitate în cauză, în raport de care au susținut că în mod corect a sesizat instanța de fond incidența legii materiale germane (lex causae), având în vedere locul producerii evenimentului rutier, precum și aplicarea legii procesuale române (lex fori), față de faptul că reclamanții au cetățenie română.

Pe de altă parte, motivele de apel au vizat aspecte referitoare la daunele morale solicitate, pe care reclamanții s-au considerat îndreptățiți să le primească, prin raportare la dispozițiile art. 1394 alin. (2) C. civ. și a relațiilor personale și de afecțiune pe care le-au avut cu victima accidentului rutier.

Învestită fiind cu soluționarea acestor motive de apel, la primul termen de judecată stabilit în vederea soluționării căii ordinare de atac, Curtea de Apel Iași, secția civilă a invocat din oficiu excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române, raportându-se la dispozițiile art. 1071 C. proc. civ., precum și la cele ale art. 31 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, respectiv la împrejurarea că părțile au promovat anterior o cerere similară celei pendinte la o instanță din Germania.

Prin decizia nr. 272 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române, invocată din oficiu, a admis apelul reclamanților și a anulat sentința nr. 1514 din 16 iunie 2022 a Tribunalului Iași, secția I civilă, respingând, ca nefiind de competența instanțelor române, cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că prezentul litigiu implică existența unor elemente de extraneitate în raportul juridic dedus judecății, determinate de locul producerii accidentului, precum și de cetățenia persoanelor implicate.

Prezența elementului de extraneitate determină, uneori, apariția conflictului de legi între legea instanței sesizate cu soluționarea litigiului (lex fori) și legea străină cu care raportul juridic este în conexiune datorită acestui element. În această împrejurare, instanța națională trebuie să hotărască în privința legii care guvernează efectiv raportul juridic, raportat la care își verifică și propria competență.

Din punct de vedere procedural, dispozițiile art. 1071 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că "Instanța sesizată verifică din oficiu competența sa internațională, procedând conform regulilor interne privind competența, iar dacă stabilește că nu este competentă nici ea, nicio altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența jurisdicției române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070. Hotărârea instanței este supusă recursului la instanța ierarhic superioară. (alin. (2) Necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar și direct în căile de atac. Dispozițiile art. 1.067 rămân aplicabile."

Această normă de drept enunțată prevede, așadar, că atunci când instanța română este sesizată cu o cerere privind un litigiu cu element de extraneitate procedează din oficiu la verificarea competenței internaționale.

Dispozițiile art. 1071 alin. (1) C. proc. civ. se coroborează cu cele ale art. 224 din același act normativ, potrivit cărora "Instanța este obligată, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu."

Conform art. 131 alin. (1) din același act normativ, "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

În aplicarea normelor de drept evocate, instanța învestită inițial cu soluționarea litigiului - Judecătoria Iași - la primul termen la care a constatat că procedura de citare a părților era legal îndeplinită, respectiv la cel din 6 septembrie 2019, a pus din oficiu, în discuția reprezentanților convenționali ai recurenților și ai pârâtei Societatea de asigurare F., prezenți la judecată, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române, asupra căreia s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 10111 din 26 septembrie 2019, în sensul respingerii acesteia.

Ca urmare a excepțiilor de necompetență materială invocate succesiv de instanțele învestite și a declinărilor de competență, prin pronunțarea Curții de Apel Iași, secția civilă în regulator de competență, prin decizia nr. 51 din 9 septembrie 2021, cauza a fost atribuită, spre competentă soluționare, secției I civile a Tribunalului Iași.

Prin sentința nr. 1514 din 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat invocată prin întâmpinare de pârâta Societatea de asigurare F., și a respins cererea de chemare în judecată pentru autoritatea de lucru judecat constatată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au exercitat calea de atac a apelului, motivele de critică invocate vizând, exclusiv, nelegalitatea și netemeinicia soluției instanței de fond asupra excepției autorității de lucru judecat, și cuprinzând alegații cu privire la incidența legii materiale germane în raport de existența elementelor de extraneitate, precum și la despăgubirile morale solicitate, în legătură cu care au apreciat că li se cuvin, în baza art. 1394 alin. (2) C. civ. și a relațiilor personale și de afecțiune pe care le-au avut cu victima accidentului rutier.

Așadar, soluția primei instanțe învestite asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române, prin sentința civilă nr. 10111 din 26 septembrie 2019, nu a format obiect de critică în apel.

În aceste condiții, hotărârea Judecătoriei Iași asupra excepției menționate a rămas definitivă, și, ca atare, rejudecarea acesteia nu putea fi reluată în calea ordinară de atac de către instanța de apel, astfel cum în mod greșit a procedat în speță Curtea de Apel Iași, secția I civilă.

Deși art. 1071 alin. (2) C. proc. civ. prevede că necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar direct în căile de atac, aceste dispoziții sunt subsecvente dispozițiilor alin. (1) al acestui articol, care reglementează exercitarea căii de atac împotriva soluției pronunțate asupra excepției la instanța ierarhic superioară.

Ca atare, analiza în apel din oficiu a excepției în discuție este afectată de nelegalitate, curtea încălcând dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", principiul potrivit căruia tantum devolutum quantum iudicatum fiind aplicabil.

Chiar dacă excepția necompetenței generale a instanțelor române a fost tranșată de o instanță necompetentă din punct de vedere material (Judecătoria Iași), soluția pronunțată asupra acesteia rămâne câștigată cauzei, ca urmare a dobândirii caracterului definitiv prin neexercitarea căii de atac, în condițiile legii, împotriva sentinței pronunțate de instanța competentă material, respectiv Tribunalul Iași.

De altfel, trebuie subliniat, în acest context, că instanțele sesizate cu un litigiu cu element de extraneitate erau ținute să stabilească cu prioritate dacă erau competente general să soluționeze litigiul, analiza altor chestiuni privind competența fiind subsecventă.

O interpretare contrară ar înfrânge principiul securității juridice, care impune ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, aceasta să nu poată fi repusă în discuție.

Pe de altă parte, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române a fost eronat examinată prin prisma dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, de vreme ce acțiunea introdusă pe rolul instanțelor germane (prin care recurenții au solicitat despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului defunctului C.), nu era pendinte, ci fusese soluționată în mod definitiv, prin decizia din 23 martie 2018 pronunțată de Tribunalului Regional Oldenburg în dosarul nr. x O 1583/17, anterior introducerii cauzei de față pe rolul Judecătoriei Iași, la data de 6 iulie 2018.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, "Dacă acțiunile intră în competența exclusivă a mai multor instanțe, orice instanță, alta decât cea care a fost sesizată inițial, își declină competența în favoarea acesteia din urmă."

Articolul citat, pe care s-au grefat susținerile recurenților în ceea ce privește nelegalitatea deciziei instanței de apel, este reglementat în Secțiunea 9 - Litispendență și conexitate din Regulament, care conține norme de competență cu privire la acțiunile conexe aflate pendinte pe rolul unor instanțe din state membre diferite, fiind edictate în scopul evitării riscului pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în situația judecării separate a cauzelor.

În raport de împrejurările reliefate, în cauză nu era incidentă ipoteza de conexitate stipulată în norma comunitară enunțată, pentru a se putea proceda la examinarea excepției necompetenței generale a instanțelor române din perspectiva acesteia, astfel cum greșit a procedat instanța de apel, întrucât în sensul dat de art. 30 alin. (3) din Regulament acțiunilor conexe, acestea sunt "(...) acele acțiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor".

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva deciziei nr. 272 din 24 mai 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă, pe care o va casa, urmând a trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

În raport de motivul pentru care se dispune admiterea recursului declarat de reclamanți, care atrage nulitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel în cauză, nu se impune analizarea celorlalte critici formulate.

În rejudecare, instanța de trimitere va proceda la analiza cauzei în condițiile art. 501 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că soluția în cauza pendinte s-a pronunțat în sensul admiterii recursului și casării hotărârii recurate pentru constatarea încălcării regulilor de procedură instituite de dispozițiile art. 1071 C. proc. civ.. De asemenea, va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E. împotriva deciziei nr. 272 din 24 mai 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2024.