Decizia nr. 1088/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 610/2016 a Tribunalului Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, în data de 29 octombrie 2013, sub nr. de dosar x/2013, reclamanții A. și B. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să constate și să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat la E. din Cluj-Napoca sub nr. x/05.10.2011, modificat prin actul adițional la antecontract autentificat la E. din Cluj-Napoca, sub nr. x/10.11.2011, actul adițional la antecontract autentificat la E. din Cluj-Napoca, sub nr. x/29.05.2012 și actul adițional la antecontract autentificat la E. din Cluj -Napoca, sub nr. x/27.05.2013, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 610/2016 din 04.11.2016, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., invocată de D., și, în consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de B., ca fiind formulată de o persoană fară calitate procesuală activă. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei reconvenționale C., invocată de reclamantul reconvențional D., privitor la petitele 1 și 2 ale cererii reconvenționale formulate de C.. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională C. privind petitele 1 și 2 din cererea reconvențională, având ca obiect plata către reclamanta reconvențională a lucrărilor de îmbunătățiri durabile și adăugate imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x și plata sporului de valoare adus imobilului, precum și înscrierea unei ipoteci legale ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei reconvenționale C. față de pretențiile formulate de reclamantul reconvențional D. prin cererea reconvențională adițională. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de D. împotriva pârâtei reconvenționale C. având ca obiect cererea reconvențională adițională ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pe fondul cauzei, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de A., împotriva pârâților C. și D., și în consecință s-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat de E. din Cluj-Napoca, sub nr. x/05.10.2011, modificat prin actul adițional autentificat de E. din Cluj-Napoca sub nr. x/10.11.2011, actul adițional autentificat de E. din Cluj-Napoca sub nr. x/29.05.2012 și actul adițional autentificat de E. din Cluj-Napoca sub nr. x/27.05.2013. De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de C. împotriva pârâtului A. și B., având ca obiect predarea bunuri mobile. A fost respinsă cererea reconvențională așa cum a fost completată prin cererea adițională, formulată de D.. A fost respinsă cererea reclamantului A. de obligare a pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată. A fost obligat pârâtul D. să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în cuantum de 19565 RON. A fost respinsă cererea reclamantei B. de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 286/A/2017 din 20 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosar nr. x/2013, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtului D. formulat împotriva încheierii civile nr. 58/CC/2017, pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul conexat nr. x/2017, precum și apelul formulat de același pârât împotriva sentinței civile nr. 610/2016 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosarul nr. x/2013. A fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 610/04.11.2016 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarului nr. x/2013 A fost admis în parte apelul pârâtei C. împotriva sentinței civile nr. 610 din 4.11.2016 a Tribunalului Cluj, care a fost anulată cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei reconvenționale C., precum și la rezolvarea dată cererii reconvenționale formulată de aceeași parte, privind capetele de cerere ce au ca obiect plata lucrărilor de îmbunătățiri durabile și adăugate imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, plata sporului de valoare adus aceluiași imobil și înscrierea unei ipoteci legale. S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj, în limitele precizate ale excepției lipsei calității procesuale active și cererii reconvenționale formulată de pârâta C.. Au fost păstrate toate celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia civilă nr. 1324/03.07.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Ii-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât D. împotriva deciziei civile nr. 286/A/20.01.2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj. Al doilea ciclu procesual: În data de 24.08.2020, dosarul aflat în rejudecare a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub nr. x/2020. La data de 26.10.2020, numita F. a formulat cerere de intervenție principală solicitând admiterea acesteia și obligarea reclamanților-pârâți A. și B., ca urmare a rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumparare nr. x/05.10.2011, la restituirea sumei de 192.000 Euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, achitată de pârâtul-reclamant reconvențional D. cu titlu de rest de preț achitat din banii intervenientei și a contravalorii tuturor finisajelor aduse în imobilul achiziționat, finisaje care așa cum rezultă din raportul de evaluare existent la dosar și care au adus un grad sporit de valoare imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, inscris in Cf. nr. x Cluj-Napoca; obligarea reclamanților-pârâți A. și B. la achitarea în favoarea intervenientei a totalului sumei de 513.838 euro, în raport de constatările raportului de expertiză efectuat în cauză, prin care s-a stabilit valoarea de 321.838 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare și utile, interioare și exterioare, executate de pârâtul D., precum și a dobânzii legale calculate la suma de 321.838 euro, în total suma de 513.838 euro (192.000 euro +321.838 euro). A solicitat instituirea dreptului de ipotecă legală asupra imobilului situat în Cluj-Napoca str. x înscris în Cf x având nr. top x, 13975/1/2/3/1, 13975/1/3/3/1, 13975/1/1/4/2, 13975/1/2/4/2, 13975/1/3/4/2 până la concurența sumei de 513.838 euro (192.000 euro+321.838 euro). A solicitat respingerea cererii reconvenționale formulate la data de 04.03.2014 de către pârâta C. prin care aceasta a solicitat instanței să dispună obligarea în solidar a pârâților reconvenționali A. și B. la plata în favoarea ei a contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri durabile și adăugate imobilului situat în Cluj-Napoca str. x înscris în CF x a loc. Cluj-Napoca nr. top x, 13975/1/2/3/1, 13975/1/3/3/1, 13975/1/1/4/2, 13975/1/2/4/2, 13975/1/3/4/2 precum și la plata sporului de valoare adus imobilului descris prin efectuarea acestor îmbunătățiri în temeiul accesiunii, înscrierea ipotecii legale asupra imobilului în favoarea acesteia pentru suma reprezentând contravaloarea lucrărilor și sporului de valoare (rezultată în urma expertizei) în temeiul art. 591 alin. (2) C. civ. să dispună obligarea în solidar a pârâților reconvenționali A. și B. la predarea către aceasta a tuturor bunurilor mobile ce se găsesc în imobil (mobilier și corpuri de iluminat), proprietatea acesteia. Prin întâmpinarea formulată la cererea de intervenție, reclamantul A. a invocat excepția tardivității cererii de intervenție, excepția puterii și a autorității de lucru judecat și excepția de neexecutare a contractului. Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat respingerea cererii de intervenție, ca netemeinică și nelegală. Prin întâmpinarea formulată, pârâta C. a solicitat respingerea în principiu a cererii de intervenție principală, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală, lipsită de interes și neavenită. La data de 16.12.2020, pârâtul D. a formulat precizare cu privire la cererea de intervenție formulată de F., prin care a solicitat admiterea cererii de intervenție. Prin încheierea de ședință din data de 15.03.2021, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție voluntară formulată de F., apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 61 alin. (1) și art. 62 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 01.04.2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosar nr. x/2020, instanța a respins în temeiul art. 36 teza ultimă C. proc. civ. excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei principale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 745 din 03.11.2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosar nr. x/2020, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat invocată reclamantul A., raportat la cererea de intervenție formulată de F.. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante C., raportat la primele două capete din cererea reconvențională formulată, excepție invocată de pârâtul-reclamant D.. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C. (primele 2 petite), ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de intervenienta F., ca neîntemeiată. În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 16149,915 RON de care intervenienta principală a beneficiat ca ajutor public judiciar sub forma scutirii parțiale a rămas în sarcina statului. A fost obligată pe pârâta reclamanta C. să plătească reclamantului-pârât A. suma de 7000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocațial redus.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 438/A/2022 din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. împotriva încheierilor civile din 15.03.2021 și din 01.04.2021 și împotriva sentinței civile nr. 745 din 03.11.2021 ale Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2020, pe care le-a menținut.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare admiterea apelului cu consecința admiterii cererii reconvenționale, precum și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta a susținut că este nelegală soluția dată cererii reconvenționale, întrucât instanța de apel a reținut implicit puterea de lucru judecat, care însă presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni, premisă greșită în prezenta cauză. Recurenta a invocat ca practică judiciară în acest sens decizia nr. 501 din 8 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția II-a civilă. Cu referire la interpretarea dată dispozițiilor contractuale cuprinse în art. 7.3, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare atât a dispozițiilor art. 1266 C. civ., cât și a dispozițiilor contractuale, instanțele de fond ignorând total efectele convenției atestate de av. G. sub nr. 14, prin care reclamantul A. a recunoscut investițiile efectuate la imobil și s-a obligat la restituirea contravalorii acestora exclusiv către recurentă în limita sumei de 185.000 Euro, convenție care schimbă conținutul clauzei contractuale cuprinse la art. 7.3 exclusiv în raport cu recurenta. Astfel, sunt nelegale și în totală contradicție cu manifestările de voință ale părților susținerile instanței de apel că art. 7.3 din contract nu este susceptibil de interpretări diametral opuse, în relațiile dintre aceleași părți contractante, precum și faptul că instanțele au reținut că această dispoziție nu a fost modificată prin actele adiționale încheiate, continuând să producă efecte între părțile contractante, fiind expresia manifestării lor de voință. Motivarea instanței de apel se raportează exclusiv la raportul juridic tranșat în raport cu D., excluzând din analiza sa raportul recurentei cu reclamantul A., care a avut ca și premise alte raporturi facruale și juridice, ceea ce schimbă și cauza acțiunii recurentei. Instanța de apel nu a explicat considerentele pentru care a exclus din analiză efectele convenției dintre recurentă și reclamantul A. cu privire la suma recunoscută de reclamant ca și investiții proprii ale recurentei în limita sumei de 185.000 Euro, încălcând astfel dispozițiile art. 425 C. proc. civ., hotărârea nefiind motivată. Ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat sunt statuările instanțelor cu privire la raportul dintre D. și reclamant, reținându-se și în decizia dată în recurs de instanța supremă, în primul ciclu procesual, că nu are relevanță, în judecata cererii reconvenționale a pârâtei, efectele pe care le-ar putea avea asupra soluției pe fond, chestiuni tranșate în mod definitiv cu prilejul analizării celorlalte cereri formulate în cauză. Astfel, nu se poate da eficiență puterii de lucru judecat, câtă vreme și poziția procesuală a fost diferită. Or, instanța de apel avea obligația analizării exclusiv a raportului dintre recurentă și reclamantul A. prin raportare la cauza raportului juridic și actele succesive încheiate, diferite de cel al pârâtului D., însă a ignorat dispozițiile contractuale care au schimbat conținutul clauzei cuprinse la art. 7.3. din contract, cel puțin din perspectiva recunoașterii de către reclamantul A. a dreptului recurentei la despăgubiri reprezentând îmbunătățiri și amenajări. Contrar celor reținute de instanța de apel, clauza conținută în art. 7.3 a fost modificată prin convenția din 17.10.2013, astfel că instanța nu poate schimba voința părților din actul încheiat. În ceea ce privește motivarea oferită asupra soluției privind plata sporului de valoare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1266 raportat la art. 584 C. civ., precum și a dispozițiilor contractuale cuprinse în art. 7.3 și a actelor adiționale la antecontractul autentificat sub nr. x/5.10.2011, adăugând în mod nepermis clauzelor contractuale și voinței părților cuprinse în act. Instanțele de fond au apreciat, nelegal, că această pretenție intră în conținutul clauzei de la art. 7.3 din antecontract, însă dacă părțile doreau includerea sporului de valoare în această clauză, acest aspect trebuia prevăzut în mod expres, sporul de valoare neputând fi inclus în sintagma "promitentul cumpărător nu mai are nicio pretenție de nicio natură în acest sens", care face trimitere la amenajări și reparații, noțiunile nefiind echivalente din punct de vedere juridic. Întrucât în cuprinsul antecontractului și a actelor adiționale nu există o astfel de prevedere, sporul de valoare este susceptibil de a fi restituit pentru că nu a fost inclus în clauza contractuală din art. 7.3. A mai arătat recurenta că este greșită reținerea instanței de apel în sensul că art. 5 din actul adițional semnat la 29.05.2012 ar confirma intenția părților de a renunța la pretinderea sporului de valoare, în condițiile în care acea clauză vizează exclusiv amenajările/reparațiile. Interpretând clauza contractuală în acord cu dispozițiile art. 1266 raportat la art. 584 C. civ. se observă că însuși legiuitorul a prevăzut, în mod expres, cele două categorii de despăgubiri la care are alegere proprietarul imobilului. Din moment ce părțile nu au prevăzut în contract expressis verbis că în lucrările de amenajare/reparații este inclus și sporul de valoare instanța de judecată nu se poate substitui voinței concordante a părților adăugând la conținutul clauzei. Instanța de apel a mai reținut că reclamantul s-a apărat arătând că potrivit dispozițiilor art. 584 C. civ., invocate de pârâtă ca temei al pretențiilor deduse judecății, constructorul de bună-credință poate pretinde obligarea proprietarului la plata fie a sporului de valoare adus imobilului, fie a valorii materialelor și a manoperei, nu a ambelor categorii de despăgubiri. Însă, în contextul formulării acestei apărări, instanța de apel avea obligația, ca în baza probelor administrate să dea eficiență art. 584 lit. a) sau lit. b) C. civ., nefiind contestat că recurenta a fost de bună-credință la momentul efectuării lucrărilor. Prin urmare, instanța de apel a nesocotit atât dispozițiile legale indicate în cererea de recurs, cât și dispozițiile contractuale, adăugând în mod nepermis voinței expres prevăzute în actele încheiate între părți.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare în 27 martie 2023, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 noiembrie 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A.. A admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 438/A/2022 din 23 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. A stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 14 februarie 2024, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent, care se subsumează motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ. și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte: În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. În cuprinsul memoriului de recurs, se invocă că instanța de apel nu a expus considerentele pentru care a exclus din analiza sa efectele convenției încheiate cu intimatul Aga cu privire la suma de 185.000 euro asupra raporturilor juridice. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății". Art. 6 CEDO stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității. Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare. Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești. Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171). Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare. Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele devolutive au evidențiat că pretențiile formulate de către recurentă, prin demersul său judiciar, respectiv cererea reconvențională au fost întemeiate pe clauzele antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2011, respectiv art. 7.3 din antecontract. Recurenta a pretins că clauza înscrisă în art. 7.3 din contract a fost modificată prin actul adițional din data de 29.05.2012 și prin convenția atestată de avocat G. sub nr. 14, împrejurare față de care se impunea analizarea pretențiilor formulate din perspectiva clauzei modificate. Instanțele devolutive au statuat că mențiunile din cuprinsul convenției atestate de avocat G. sub nr. 14 nu reprezintă o modificare a clauzei inserate în art. 7.3 în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2011, ci reprezintă o înțelegere distinctă intervenită între părți, respectiv între promitentul-vânzător și unul dintre promitenții-cumpărători, care nu produce niciun efect cu privire la modificarea/schimbarea efectelor juridice ale clauzei prevăzute la art. 7.3 din antecontract. Având în vedere că recurenta și-a întemeiat pretențiile formulate, prin cererea reconvențională numai pe clauzele cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare, nu și pe înțelegerea consemnată prin convenția atestată de avocat G. sub nr. 14, în mod corect instanța de apel a analizat temeinicia acțiunii formulate din perspective raporturilor juridice născute în temeiul antecontractului, fără a acorda relevanță juridică convenției antereferite. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există o lipsă a motivării, în accepțiunea dispozițiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a prezentat raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată. Nemulțumirile recurentei referitoare la statuările instanței de apel vor fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ.- interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 din C. civ. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. invocat de către recurentă se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 din C. civ., prin valorificarea puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în primul ciclu procesual și a dispozițiilor art. 584 din C. civ., referitor la sporul de valoare al imobilului. Sub un prim aspect, recurenta invocă că instanța de apel a interpretat greșit clauzele antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2011, valorificând dezlegarea dată de instanță, în primul ciclu procesual, referitoare la caracterul clar și cert al clauzei inserate în art. 7.3 din contract și la statuarea că nu a fost modificată prin actele adiționale încheiate. Recurenta apreciază că această clauză din art. 7.3 din contract a fost modificată prin actul adițional din data de 29.05.2012 și prin convenția atestată de avocat G. sub nr.

Critica formulată este neîntemeiată, pentru următoarele aspecte: În primul rând, în litigiul pendinte, instanța devolutivă a fost învestită cu soluționarea cererii reconvenționale formulate de C. în dosarul nr. x/2013, ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare prin decizia civilă nr. 286/A/2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2013. Obiectul cererii reconvenționale este reprezentat de restituirea investițiilor efectuate la imobil și obligarea promitentului vânzător la plata contravalorii acestora și la sporul de valoare și este întemeiat pe clauza contractuală inserată în cuprinsul art. 7.3 din antecontractul de vânzare-cumpărare, modificat prin convenția atestată de avocat G. sub nr. 14. Instanțele de judecată au respins cererea reconvențională, valorificând efectele juridice ale acestei clauze, pe care au considerat-o aplicabilă în raporturile juridice născute în părți. Astfel, conform art. 7.3 din antecontractul încheiat de părți, în situația în care promitenții-cumpărători vor face lucrări de amenajare și/sau reparații la imobilul obiect al prezentului antecontract, înaintea achitării integrale a prețului imobilului și se află în imposibilitate de a achita prețul integral al acestuia, toate amenajările și/sau finisajele executate de aceștia rămân câștigate promitenților vânzători, promitentul-cumpărător nemaiavând nici o pretenție de nici o natură în acest sens. În argumentarea acestei soluții, s-a statuat că această clauză contractuală nu a fost modificată prin actele adiționale încheiate ulterior, aspect reținut de altfel cu putere de lucru judecat în cadrul deciziei civile nr. 1324/03.07.2019 pronunțată de ÎCCJ în recurs. De asemenea, această clauză contractuală nu a fost modificată nici prin convenția atestată de av. G. sub nr. 14. În al doilea rând, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că statuările instanțelor devolutive cu privire la modalitatea de interpretare a clauzei inserate în cuprinsul art. 7.3 din antecontractul încheiat de părți sunt întemeiate, fiind argumentate și corect justificate, pe baza probatoriului administrat în cauză. Conținutul clauzei sus-menționate este clar și neechivoc, nefiind modificat, așa cum pretinde, în mod greșit recurenta-reconvenientă. Convenția intervenită între A. și pârâta reconvențională la data de 17.10.2013 nu reprezintă un act juridic modificator al clauzei antereferite, ci este un act de sine-stătător, prin care părțile contractuale au înțeles să își asume anume obligații onerative. În acest sens, A. s-a obligat să o despăgubească pe C. în limita maximă a 185.000 euro, înțelegând să-și asume această obligație sub trei condiții ce urmau a fi îndeplinite cumulativ: 1) desființarea antecontactului cu consecința încetării tuturor consecințelor acestuia ca urmare a culpei promiteniților-cumpărători; 2) redobândirea posesiei imobilelor teren și construcții ce fac obiectul antecontractului; 3) vânzarea către un terț a imobilelor construcție și teren cu un preț de minim 800.000 euro și încasarea integrală a acestei sume. Convenția reprezintă manifestarea de voință a unui subiect de drept civil (A.), făcută, cu intenția de a produce efecte juridice constând în nașterea dreptului subiectiv de creanță al recurentei și, corelativ, obligația intimatului, în calitate de subiect pasiv al raportului juridic obligațional, de a o despăgubi pe recurentă, dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Înalta Curte de Casație și Justiție decelează că părțile nu au înțeles să modifice antecontractul de vânzare-cumpărare, ci distinct de raporturile juridice născute în temeiul acestuia și de drepturile și obligațiile corelative ale părților, au înțeles să încheie un act juridic separat, prin care promitentul-vânzător a recunoscut un drept de creanță în favoarea unuia dintre promitenții-cumpărători, dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Relevant în acest sens, este faptul că numai unul dintre cei doi promitenții-cumpărători este parte în convenția încheiată ulterior și, pe cale de consecință, dreptul de despăgubire se poate naște numai în beneficiul acestuia, nu în favoarea ambilor promitenți-cumpărători. În realitate, nu ne aflăm în ipoteza modificării raporturilor juridice inițiale, atâta timp cât actul intervenit ulterior nu evidențiază manifestarea de voință a tuturor părților cocontractante din antecontractul de vânzare-cumpărare. Prin urmare, aserțiunea recurentei, în sensul că conținutul clauzei din art. 7.3 din antecontractul încheiat de părți a fost modificat, ca efect al convenției intervenite între A. și recurentă, la data de 17.10.2013, va fi înlăturată, ca fiind lipsită de fundament juridic. În al treilea rând, statuând că instanțele devolutive au aplicat și interpretat, în mod corect, dispozițiile art. 1266 din C. civ. cu privire la existența, claritatea și conținutul clauzei antereferite, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că, într-adevăr, aceasta nu este susceptibilă de interpretări diametral opuse și că se impun cu putere de lucru judecat considerentele instanțelor, care au stabilit definitiv că cel de-al doilea promitent-cumpărător nu este îndreptățit să solicite restituirea valorii lucrărilor de construire, amenajare, extindere și modernizare a imobilului întrucât unei astfel de pretenții i se opune clauza inserată în art. 7.3 din contract. Potrivit acestei clauze în situația în care promitenții cumpărători vor face lucrări de amenajare și/sau reparații la imobilul obiect al prezentului antecontract, înaintea achitării integrale a prețului imobilului și se află în imposibilitatea achitării prețului integral al acestuia, toate amenajările și/sau finisajele executate de aceștia rămân câștigate promitenților vânzători, promitentul cumpărător nemaiavând nici o pretenție de nici o natură în acest sens. Aceste dezlegări definitive au fost consacrate prin sentința civilă nr. 610/04.11.2016 pronunțată de Tribunalul Cluj, rămasă definitivă sub acest aspect, în cuprinsul căreia s-a statuat că "clauza contractuală menționată la art. 7.3 din antecontractul încheiat de părți a fost interpretată în sensul de a reprezenta o clauză penală". Hotărârea a fost menținută prin decizia nr. 1324/03.07.2019 pronunțată de instanța supremă, prin care s-a reținut că "instanțele de fond erau ținute de clauzele inserate în mod liber de părți, neputând limita sau răsturna înțelesul clar al acestora" . În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție decelează faptul că caracterul clar și neîndoielnic al clauzei cuprinse la art. 7.3 din antecontractul încheiat de părți rezultă nu numai din interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1266 din C. civ., dar și din valorificarea puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în primul ciclu procesual. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat. Conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției. Această manifestare procesuală, de prezumție, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Așadar, prezumția efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni. Pe de altă parte, astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. Așadar, față de circumstanțele expuse, se evidențiază că, în mod corect, a fost valorificat și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în primul ciclu procesual sub aspectul valabilității, conținutului și efectelor clauzei penale prevăzute la art. 7.3 din antecontractul de vânzare-cumpărare. În al patrulea rând, instanța supremă notează că recurenta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății prin cererea reconvențională pe raporturile juridice născute în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare, și nu a invocat, ca temei juridic al demersului său, drepturile și obligațiile corelative născute în baza convenției intervenite între A. și recurentă, la data de 17.10.2013. Pentru toate argumentele expuse, se relevă că nu sunt întemeiate criticile formulate de către recurentă sub aspectul modului de soluționare al capătului de cerere, având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor efectuare. Cea de-a doua critică- aplicarea greșită a dispozițiilor art. 584 din C. civ.- este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că între părți a fost încheiată o promisiune de vânzare-cumpărare a unui imobil, iar părțile și-au manifestat acordul de voință nu numai cu privire la modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate și la plata prețului, dar și cu privire la eventualele îmbunătățiri, amenajări, reparații care ar fi putut fi realizate de către promitenții-cumpărători până în momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare. În acest sens, părțile au inserat clauza din art. 7.3 în conținutul căruia au reglementat modalitatea de valorificare a drepturilor și obligațiilor părților născute ca urmare a efectuării unor îmbunătățiri la imobilul litigios, obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare. În realitate, art. 7.3 din contract reprezintă o clauză penală, prin care promitenții-cumpărători sunt de acord să renunțe la dreptul lor de creanță, având ca obiect contravaloarea amenajărilor și îmbunătățirilor, dacă încheierea contractului nu se va realiza din culpa lor. În al doilea rând, accesiunea este inaplicabilă atunci când există o convenție încheiată între proprietarul imobilului (promitentul-vânzător) și autorul lucrării (promitenții-cumpărători), prin care se stabilește raporturile juridice dintre părți și drepturile și obligațiile corelative. Dispozițiile din materia accesiunii imobiliare sunt aplicabile în ipoteza în care nu există niciun acord de voință între proprietarul imobilului și autorul lucrării, întrucât legiuitorul a urmărit să reglementeze situația constructorului de bună-credință și a celui de rea-credință referitor la dreptul proprietarului terenului, dar și la dreptul de indemnizare al constructorului. În cazul în care părțile, prin acordul lor de voință, au înțeles să stabilească raporturi juridice, să dea naștere la drepturi și obligații corelative și să detalieze conținutul acestora, valorificând principiul libertății contractuale, consacrat de dispozițiile art. 1169 din C. civ., atunci raporturile juridice sunt guvernate de contractul încheiat, în conformitate cu art. 1270 din C. civ. Principiul forței obligatorie a actului juridic civil-"pacta sunt servanda" este regula de drept potrivit căreia actul juridic valabil încheiat se impune părților sale ca și legea, trebuind să fie executat întocmai și neputând înceta prin voința doar a uneia sau a unora dintre părțile sale (sau prin voința autorului sau a autorilor, în cazul actului unilateral). Principiul forței obligatorii are mai multe componente sau implicații. Prima componentă se referă la executabilitatea actului, care se referă la consecințele obligativității actului, deci la consecințele nerespectării acestuia. Cea de-a doua componentă, irevocabilitatea actului înseamnă că actul nu poate înceta prin voința doar a uneia sau a unora dintre părțile sale. Irevocabilitatea contractului presupune că acesta nu poate fi modificat și nu i se poate pune capăt, discreționar, prin voința doar a uneia sau a unora dintre părțile sale, ci doar prin acordul tuturor. Prin urmare, acordul de voință al părților nu poate fi modificat prin invocarea dispozițiilor art. 584 din C. civ., așa cum pretinde recurenta, întrucât ar fi înlăturat principiul forței obligatorie a actului juridic. În al treilea rând, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate reține susținerea recurentei în sensul că acordul de voință al părților excedează dreptul său la despăgubire având ca obiect sporul de valoare, întrucât se tinde la reanalizarea situației de fapt de către instanța de control juridicar, fiind depășite limitele legalității. În realitate, recurenta, prin criticile formulate în recurs solicită o reinterpretare a probelor administrate, din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificații probatoriului administrat, în faza devolutivă a procesului, împrejurare care este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs. În ultimul rând, se constată că, deși recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ., nu a formulat critici care să se circumscrie acestui motiv de recurs. Alegațiile privind efectele puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în primul ciclu procesual au fost analizate cu ocazia cercetării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., constând în aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1266 din C. civ., prin valorificarea puterii de lucru judecat. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Cheltuielile procesuale avansate de stat rămân în sarcina acestuia, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.