ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1085/2024

Ședința publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 14.01.2016, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Glina, Primăria Comunei Glina, Administrația Națională a Drumurilor CNADNR și Statul Român, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 noiembrie 1992 încheiat între Primăria Comunei Glina, Sector Agricol Ilfov și Administrația Națională a Drumurilor; obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele imobile: terenul situat în com. Glina, sat Cățelu, jud. Ilfov, în suprafață de 2.400 mp, având nr. cadastral x și înscris în Cartea funciară x (provenită din Cartea funciară de pe hârtie cu numărul 3328); terenul situat în com. Glina, sat Cățelu, jud. Ilfov, în suprafață de 16.500 mp, având nr. cadastral x, dezmembrat în imobilele 54936, jud. Ilfov, UAT Glina, loc. Cățelu având suprafața măsurată de 3286 mp și 54937, jud. Ilfov, UAT Glina, loc. Cățelu, având suprafața măsurată de 13214 mp; obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor, pentru perioada cuprinsă între data de 14.01.2013 și până la data rămânerii definitive a hotărârii ce va fi pronunțată în prezentul litigiu. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură a suprafețelor de teren indicate mai sus nu este posibilă, au solicitat obligarea pârâtului Statul Român și la plata echivalentului valoric al acestora, proporțional cu cotele părți din dreptul de proprietate asupra celor două terenuri.

Prin sentința civilă nr. 948 din 11 iunie 2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanți.

Prin decizia nr. 657A din 26 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV- civilă a admis apelul formulat de reclamanții A., D. și E., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a sumei de 308.762 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 657A din 26 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și reclamanții A., D. și E..

4.1. Recursul declarat de reclamanții A., D. și E.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7, 6 și 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Printr-o primă critică dezvoltată prin memoriul de recurs, recurenții au susținut că prin decizia recurată se încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2267/2006 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2005.

Aceasta întrucât, deși prin decizia recurată se reține autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2267/11.12.2006, în ceea ce privește respingerea capătului de cerere vizând nulitatea contractului de vânzare nr. x/18.11.1992, pentru lipsa formei autentice, instanța de apel a reținut faptul că prin intermediul acestui contract ar fi operat un transfer al dreptului de proprietate, aceste considerente încălcând în mod flagrant autoritatea de lucru judecat a respectivei decizii civile.

Astfel, se arată că prin hotărârea anterior menționată, s-a reținut împrejurarea că, deși contractul de vânzare nr. x/18.11.1992 nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, totuși îndeplinește condițiile de valabilitate ale unei promisiuni de vânzare.

Totodată, s-a reținut că nu a operat un transfer de proprietate la momentul încheierii contractului de vânzare, însă promitentul vânzător are posibilitatea de a perfecta în viitor antecontractul de vânzare, prin încheierea unui contract în formă autentică, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, în condițiile în care contractul de vânzare nr. x/18.11.1992 a fost calificat, prin decizia civilă nr. 2267/11.12.2006, drept un antecontract de vânzare-cumpărare, considerentele deciziei recurate care atribuie acestui contract efecte translative de proprietate încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Prin cea de-a doua critică adusă deciziei atacate, recurenții au invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 948 pct. 4 și art. 966 din C. civ. din 1864.

Sub acest aspect, recurenții au învederat că decizia recurată are la bază două premise eronate: pe de o parte, faptul că Primăria comunei Glina era la momentul încheierii contractului de vânzare nr. x/18.11.1992 proprietar al terenului în litigiu, iar, pe de altă parte, faptul că respectivul contract a produs efecte translative de proprietate, în condițiile în care, prin probele administrate în cauză, au făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, Primăria comunei Glina nu avea calitatea de proprietar al terenului în litigiu, astfel că nu putea să transmită acest imobil cumpărătorului.

Astfel, au opinat recurenții, contractului îi lipsește cauza, având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare și principiul de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.

Pe cale de consecință, constatarea de către instanța de apel a faptului că odată cu încheierea contractului de vânzare nr. x/18.11.1992, recurenții ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra suprafeței de 7.160 mp apare ca fiind o soluție nelegală, dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 948 pct. 4 și art. 966 din C. civ. din 1864, soluție ce a avut ca efect diminuarea, în mod nelegal, a suprafeței pentru care li se cuvin despăgubiri, cu 7.160 mp.

Prin cea de-a treia critică de nelegalitate, recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, prin reținerea instanței de apel conform căreia această normă nu este aplicabilă speței, apreciind, totodată, împrejurarea că această chestiune a fost tranșată și în cadrul dosarului nr. x/2005

Recurenții au susținut că, în realitate, dezlegările date de instanțele de judecată în dosarul nr. x/2005 nu pot fi în niciun caz aplicabile și în prezenta cauză, în condițiile în care, în dosarul de față, forma autentică este invocată în considerarea efectului translativ de proprietate al contractului de vânzare nr. x/18.11.1992, iar, în dosarul x/2005, instanțele au recalificat acest act ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, fără efect translativ de proprietate.

Din aceasta perspectivă, hotărârea instanței de apel apare ca fiind și contradictorie, în condițiile în care, pe de o parte, reține dezlegările date în dosarul nr. x/2005, în sensul că, în realitate, contractul de vânzare cumpărare este un antecontract, iar, pe de altă parte, se recunoaște transferul dreptului de proprietate în patrimoniul CNAIR, tocmai în temeiul acestui act.

Prin cea de-a patra critică, recurenții au invocat nelegala respingere a susținerilor referitoare la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa capacității de folosință a vânzătorului, în condițiile în care, contractul a fost încheiat în calitate de vânzător de Primăria Comunei Glina, care nu este decât aparatul de lucru al primarului, și nu de unitatea administrativ-teritorială, singura care, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale, avea capacitate juridică și patrimoniu propriu.

Cea de-a cincea critică de recurs se referă la eronata respingere a susținerilor reclamanților în sensul că actul juridic încheiat este lovit de nulitate, întrucât nu are un obiect bine determinat.

Astfel, s-a susținut că în mod nelegal a reținut prima instanța că actul juridic are un obiect determinat, în condițiile în care terenurile ce au făcut obiectul contractului nu sunt identificate, prin menționarea vecinătăților și a fiecărei laturi, astfel încât acestea să poată fi identificate cu certitudine, determinarea acestora fiind o condiție esențială prevăzută în art. 948 din C. civ., pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Un argument în plus în susținerea acestui motiv de recurs este împrejurarea că însuși intimatul-pârât CNAIR, care la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.11.1992 a acționat în calitate de cumpărător, prin apărările pe care le-a formulat, susține că nu ar exista identitate între terenurile revendicate și cele care au făcut obiectul contractului a cărui constatare a nulității absolute au solicitat-o recurenții.

Prin următoarea critică de nelegalitate formulată de recurenți, s-a susținut că prin decizia recurată se încalcă dispozițiile art. 550 alin. (1) și art. 555 alin. (1) din C. civ., instanța de apel respingând capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata contravalorii de folosință a terenurilor în litigiu, reținând că nu există faptă ilicită.

Or, în condițiile în care reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu și doar ca urmare a imposibilității restituirii în natură s-a dispus obligarea Statului Roman la restituirea contravalorii terenului, în opinia acestora, reclamanții au dreptul și la contravaloarea lipsei de folosință pentru întreaga perioadă în care au fost lipsiți de posesia imobilelor.

În acest sens, au susținut că sunt îndeplinite toate condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a intimaților-pârâți, care constă în încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților; prejudiciul, cuantumul acestuia fiind reliefat prin raportul de expertiză efectuat în cauză și reprezentând contravaloarea lipsei de folosință; legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția intimaților-pârâți, aceștia cunoscând cine sunt adevărații proprietari ai terenurilor și încheind contractul și edificând construcția de pe acesta în cunoștință de cauză.

Pe cale de consecință, în opinia recurenților-reclamanți, constatarea de către instanța de apel a inexistentei faptei ilicite apare ca fiind o soluție nelegală, dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 550 alin. (1) și art. 555 alin. (1) din C. civ.

Prin ultima critică adusă deciziei atacate, recurenții au invocat o nemotivare a deciziei pronunțate de instanța de apel cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, susținând că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză și s-a raportat la o valoare de 26,3 euro/mp, fără a motiva în vreun fel considerentele pentru care a stabilit această valoare de circulație.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la data la care s-a născut dreptul la acțiune, respectiv anul 2001, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A., D. și E., precum și excepția tardivității acțiunii, solicitând admiterea acestora și respingerea acțiunii.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recurentul a arătat că Autostrada București-Constanța este bun domeniu public al Statului Român, iar Ministerul Transporturilor este organul administrației publice centrale care exercită prerogativele dreptului de proprietate publică al statului în domeniul drumurilor de interes național, conform art. 20 din O.G. nr. 43/1997 actualizată. Totodată, în baza contractului de concesiune nr. x/04.02.2004 încheiat între Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și CNADNR S.A., compania din urmă are calitatea de concesionar al autostrăzii.

A susținut că nu există un text de lege care să permită, în astfel de cauze, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor, pentru că o altfel de interpretare ar pune în sfera inutilității o lege specială, care conferă în exclusivitate doar unei anumite autorități să răspundă pecuniar pentru tot ceea ce ține de drumurile publice, de interes național, respectiv O.G. nr. 43/1997.

Sub acest aspect, acțiunea nu este motivată în drept decât pe norme generale, care pot obliga doar Statul Român la plată, nu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, pentru că există o lege specială care reglementează fără echivoc astfel de situații, responsabilul fiind Statul Român prin Ministerul Transporturilor.

În continuare, recurentul a arătat că instanța de fond a ignorat o serie de acte normative care consfințesc responsabilitatea exclusivă în cauză a Ministerului Transporturilor, și nu a Ministerul Finanțelor, respectiv H.G. nr. 364/1991, O.G. nr. 16/1999 prin care s-au aprobat Programul prioritar de construcție a autostrăzilor din România, ce cuprinde și "Autostrada București-Constanța", O.G. nr. 16/1999 prin care, a fost declarată de utilitate publică lucrarea "Construcția Autostrăzii București-Constanța" care afectează terenul în cauză și H.G. nr. 527/2002.

Referitor la excepția prescripției, recurentul a învederat că dreptul material la acțiune al reclamanților s-a născut în anul 2001, când au început lucrările de execuție la autostrada A2, moment la care reclamanții au pierdut proprietatea, dar și posesia bunului.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 247 din C. proc. civ. și art. 1 alin. (1), art. 7 și 8 din Decretul 167/1958, aplicabil în cauză, și în raport cu temeiul de drept al cererii, dreptul material la acțiune este prescris.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A., D. și E., recurentul a susținut că, la momentul încheierii certificatelor de moștenitor, terenurile nu mai erau proprietatea defuncților autori ai reclamanților, atâta timp cât lucrările de execuție a autostrăzii au fost finalizate în data de 02.09.2004, conform procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/10951/02.2004, astfel că recurenții-reclamanți nu au calitate procesuală.

Cu privire la excepția tardivității acțiunii, recurentul a învederat că raportat la termenele stabilite (pentru fiecare moment al procesului de expropriere) de legea specială aplicabilă cauzei, respectiv Legea nr. 255/2010, acțiunea formulată de cei trei reclamanți este tardivă, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului.

Totodată, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la data la care s-a născut dreptul la acțiune, 2001, data când au început lucrările de execuție la autostrada A2, având în vedere data introducerii acțiunii 2016, precum și împrejurarea că obiectul cauzei este acțiune în pretenții, și nicidecum revendicare imobiliară.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurentul-pârât a invocat o contradicție în motivarea deciziei civile pronunțate de instanța de apel, anume aceea ca instanța a considerat că reclamanții trebuie să fie despăgubiți pentru terenul expropriat, dar nu și pentru lipsa de folosință, ceea ce echivalează cu faptul ca partea care a fost găsită vinovată și obligată la plată (recurentul-pârât) nu este în culpă pentru perioada dintre preluarea terenului și acordarea despăgubirilor.

Intimata-pârâtă CNAIR a depus întâmpinare la recursul reclamanților A., D. și E., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, intimata-pârâtă a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că are doar calitatea de concesionar al imobilului, acesta fiind un bun care aparține domeniului public al Statului Român, și a solicitat respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu CNAIR, pentru lipsa calității procesuale.

Pe fondul motivelor de recurs, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat în ceea ce privește capătul de cerere vizând nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/19.11.1992, că în mod corect instanța de apel nu a reținut cauza de nulitate întemeiată pe încălcarea prevederilor art. 948 pct. 4 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 966, întrucât se face mențiune expresă în cuprinsul contractului despre faptul ca proprietarii terenului și-au exprimat consimțământul la vânzare, primind în cunoștință de cauză contravaloarea terenului, conform tabelului anexă la contractul nr. x/1992.

Astfel, au apreciat că exprimarea voinței în sensul vânzării terenului de către autorii reclamanților este neîndoielnică și rezultă din semnătura olografă a tabelului constituit la contractul de vânzare-cumpărare, precum și din primirea sumei de bani reprezentând contravaloarea terenului pe care au înțeles să îl vândă.

În ceea ce privește motivul de nulitate privind lipsa capacității de folosința a vânzătorului, a învederat că în mod corect instanța de apel a constatat ca este nefondat, având în vedere că la încheierea respectivului contract, calitatea de vânzător a avut-o Primăria Comunei Glina, reprezentată de primar, în raport de cronologia faptelor și actelor juridice.

Astfel, a arătat că lucrările de execuție a Autostrazii-A2 au fost începute la 01.02.2001 și finalizate la 02.09.2004, conform procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/10951/02.2004; în data de 19.11.1992, s-a semnat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Comunei Glina, Sector Agricol Ilfov și CNADNR S.A.

Drept urmare, în opinia intimatei, la momentul încheierii contractului era imposibil ca reclamanții sa aibă calitatea de vânzători, respectiv calitatea de proprietari, așa cum se susține.

Mai mult decât atât, este imposibil ca, la momentul emiterii certificatelor de moștenitor, terenurile să mai fi fost în proprietatea defuncților, atâta timp cât lucrările de execuție a autostrăzii au fost finalizate în data de 02.09.2004, conform procesului-verbal.

Cu privire la solicitarea de plată a unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosința a terenurilor, intimata-pârâtă a susținut că reclamanții nu au făcut dovada din care sa rezulte prejudiciul și, după caz, să prezinte documente din care să rezulte închirierea restului de proprietate care nu este afectat de realizarea lucrării respective.

Cu referire la solicitarea de acordare a despăgubirilor calculate la valoarea de intravilan curți-construcții, au arătat că este de asemenea nefondată, întrucât din actele de proprietate rezultă în mod clar categoria de teren extravilan pentru terenurile în cauză.

Totodată, intimata a susținut că solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru lipsa folosință a terenului întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale este inadmisibilă, întrucât bunul nu mai există, fiind realizată lucrarea de referință de utilitate publică.

Având în vedere că bunul nu mai există și nu mai este posibilă restituirea în natură, acțiunea reclamantului trebuie întemeiată pe dispozițiile art. 563 si 566 din C. civ. care reglementează acțiunea în revendicare.

În acest sens a invocat practică judiciară, făcând referire la decizia civilă nr. 814R/27.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2021.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care au invocat excepția nulității recursului, excepția inadmisibilității motivelor de recurs și excepția autorității de lucru judecat.

În susținerea excepției nulității recursului, recurenții-reclamanți au arătat că motivele nu se circumscriu motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate neputând fi considerate critici de nelegalitate aduse deciziei pronunțate de instanța de apel.

În susținerea excepției inadmisibilității motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția tardivității cererii de chemare în judecată au fost invocate pentru prima oară în recurs, ceea ce este inadmisibil, întrucât aceste chestiuni nu au făcut obiectul analizei în fața instanțelor de fond.

Cu referire la excepția prescripției invocată de recurentul-pârât prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că această excepție a fost invocată în fața primei instanțe, însă nu a fost soluționată prin sentința pronunțată, iar recurentul-pârât nu a făcut cerere de completare a hotărârii, singurul remediu procesual în această situație.

Cu privire la excepția lipsei calității lor procesuale active, recurenții-reclamanți au susținut că aceasta a fost analizată de prima instanță, care a stabilit că reclamanții au calitate procesuală activă în cauza pendinte, dezlegare care nu a fost atacată pe calea apelului de către recurentul-pârât.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, au arătat că susținerea potrivit căreia dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 43/1997 ar deroga de la dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ. și ar stabili răspunderea în sarcina Statului, dar nu prin Ministerul Finanțelor, ci prin Ministerul Transporturilor, este nefondată, având în vedere că ambele dispoziții legale invocate stabilesc ca având calitate procesuală pasivă Statul Român, fiind doar temeiuri diferite care să atribuie unor entități diferite un mandat de reprezentare a statului.

În ceea ce privește netemeinicia excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenții-reclamanți au susținut că, la data formulării cererii introductive, aceștia aveau calitatea de titulari ai dreptului de proprietate cu privire la terenurile revendicate, dreptul material la acțiunea în despăgubiri, ca acțiune subsidiară a acțiunii în revendicare, nici nu începuse să curgă, astfel că nu avea cum să fie împlinit.

Totodată, au susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost formulată tardiv, recurentul putând să se folosească de acest mijloc procedural doar în termenul stabilit de lege.

Cu referire la excepția tardivității, recurenții-reclamanți au arătat că în cauza pendinte nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 255/2010, întrucât ocuparea terenului proprietatea acestora nu a fost precedată de procedura de expropriere.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă CNAIR, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate.

La data de 16 martie 2023, recurenți-reclamanți au formulat cerere de scoatere din citativ și din cauză a reclamanților B. si C., motivat de împrejurarea că aceștia din urmă nu au formulat căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cauză.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 octombrie 2023, a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, invocată de recurenții-reclamanți A., D. și E., și admise în principiu recursurile declarate de reclamanții A., D. și E. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, împotriva deciziei nr. 657A din 26 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fiind stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 14 februarie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține că este fondat recursul reclamanților și nefondat recursul pârâtului, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Asupra recursului declarat de reclamanți

Recursul reclamanților A., D. și E. a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenții au invocat, pe de o parte, încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2267/2006 a Curții de Apel București care a tranșat definitiv natura juridică a contractului nr. x/18.11.1992 ca fiind promisiune de vânzare-cumpărare, iar nu contract de vânzare, precum și afectarea deciziei recurate de viciul motivării contradictorii, în condițiile în care instanța de apel, deși a analizat motivele de nulitate prin raportare la cerințele de validitate specifice antecontractului de vânzare-cumpărare, totuși i-a atribuit acestuia un efect translativ de proprietate, care însă este de esența contractului de vânzare; or, efectele juridice specifice celor două tipuri de acte juridice se exclud reciproc. De asemenea, au invocat nemotivarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de valoare de circulație a terenului transformat ireversibil (ocupat de autostrada A2).

Pe de altă parte, subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488, recurenții au invocat: aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, care a respins nelegal criticile circumscrise motivelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1992, date de lipsa cauzei actului juridic întrucât vânzătorul nu avea calitatea de proprietar, de lipsa formei autentice cerută ad validitatem de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, de lipsa capacității de folosință a vânzătorului (primăria comunei, și nu unitatea administrativ-teritorială), precum și de lipsa unui obiect determinat întrucât terenul nu este clar identificat; respingerea greșită a despăgubirilor cerute pentru lipsa de folosință a terenului, cu încălcarea dispozițiilor art. 550 alin. (1) și art. 555 alin. (1) din C. civ., în condițiile în care fapta ilicită este obiectivată în ingerința asupra dreptului lor de proprietate.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă: i) nulitatea absolută a contractului nr. x/18.11.1992 încheiat între Primăria Comunei Glina și Administrația Națională a Drumurilor; ii) revendicarea terenului în suprafață totală de 18.900 mp situat în com. Glina, sat Cățelu, jud. Ilfov; în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtului Statul Român la despăgubiri cu titlu de indemnizare corespunzătoare valorii de circulație a bunului; iii) despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, începând cu data de 14.01.2013 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, proporțional cu cotele-părți de proprietate.

Reformând parțial hotărârea judecătorului fondului, prin care fusese respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, instanța de prim control judiciar a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a despăgubirilor în sumă de 308.762 euro, reprezentând indemnizare corespunzătoare valorii de circulație acordată în temeiul art. 563 și art. 566 alin. (1) din C. civ., aferentă suprafeței de 11.740 mp din terenul deținut în proprietate în baza titlului nr. 8149/1994 emis în baza Legii nr. 18/1991 pe numele autoarei F., suprafață ocupată actualmente de autostrada A2. Pentru diferența de 7160 mp s-a păstrat soluția de respingere, cu argumentul că reclamanții au pierdut dreptul de proprietate prin efectul înstrăinării cu contractul nr. x/1992.

Luând în examinare criticile de nelegalitate din memoriul de recurs, subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ. și, în strânsă legătură cu acesta, motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, teza motivării contradictorii, Înalta Curte reține caracterul fondat al acestora.

Astfel, elementul esențial din argumentația celor două motive de casare vizează o pretinsă dezlegare jurisdicțională definitivă a chestiunii litigioase referitoare la natura juridică - de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare - a contractului nr. x/18.11.1992, aspect tranșat cu efect de lucru judecat, însă ignorat nepermis de către ambele instanțe de fond și repus în discuție în litigiul pendinte.

În acest punct, se cuvine a fi amintit că autoritatea de lucru judecat reprezintă, necontestat, principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive; fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisdicționale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Incidența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din același cod, ca o chestiune litigioasă, care și-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăți ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată și fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanța ulterioară.

Altfel spus, fundamentul autorității de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părțile de a formula pretenții și apărări, de a-și expune motivele și argumentele, de a propune, administra și discuta probele, precum și de a dezbate toate chestiunile de fapt și de drept relevante.

Întrucât hotărârea judecătorească evocată prin memoriul de recurs a fost pronunțată într-un proces guvernat de C. proc. civ. din 1865, ce nu conținea dispoziții similare, se impune a fi notat că, atât în doctrina, cât și în jurisprudența dezvoltate pe marginea reglementării anterioare, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant și consecvent, prin raportare la aceleași exigențe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii.

Aceasta întrucât, respectarea principiului autorității de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securității raporturilor juridice, componentă a principiului securității juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reține că, într-adevăr, în litigiul anterior ce a format obiectul dosarului nr. x/2005, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 2267/11.12.2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost definitivată jurisdicțional chestiunea naturii juridice a convenției încheiate în anul 1992 și care a precedat edificarea autostrăzii A2 (finalizată în anul 2004), dezlegare care se bucură de imutabilitate jurisdicțională și se impune părților litigante și instanței, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic.

Astfel, procesul a avut ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.11.1992 încheiat, prin înscris sub semnătură privată, între Primăria Comunei Glina și Administrația Națională a Drumurilor, cauza de nevalabilitate invocată și cercetată fiind nerespectarea cerinței formei autentice, impusă imperativ de dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Prin decizia civilă nr. 2267/11.12.2006 ce a pus capăt, irevocabil, acțiunii în nulitatea actului de înstrăinare pentru lipsa formei autentice, formulată de reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Glina, s-a reținut că "între părțile contractante nu a intervenit un contract de vânzare-cumpărare", întrucât deținătorii de terenuri menționați în tabelul anexă la contract nu aveau finalizată, prin emiterea titlurilor de proprietate, procedura de reconstituire la care erau îndreptățiți conform Legii nr. 18/1991 (precum este și cazul reclamanților a căror autoare a obținut titlu de proprietate în 1994, după 2 ani de la perfectarea convenției în discuție).

Corpul de considerente, cu valoare decisivă ori decizorie, care au fundamentat soluția de respingere a acțiunii în nulitate, pornește de la aceeași situație-premisă, precum este și chestiunea aici litigioasă, și anume fizionomia juridică a contractului din 1992, în funcție de al cărei regim juridic s-a impus, mai apoi, a fi cercetată pretinsa nulitate de formă.

Or, statuându-se asupra aspectului disputat în procesul anterior, a fost tranșată în mod efectiv și în termeni neechivoci natura juridică de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a contractului nr. x/18.11.1992, pentru care legea nu pretinde, sub pedeapsă de nulitate, perfectarea în formă autentică. Distinct de această dezlegare jurisdicțională, hotărârea judecătorească mai reține și faptul că "obligațiile asumate prin promisiunea de vânzare, și anume predarea terenurilor și plata prețului au avut loc încă din noiembrie 1992".

Așadar, există o dezlegare anterioară definitivă asupra naturii actului juridic - de antecontract, și nu de contract de vânzare -, fiind binecunoscută diferența majoră de efecte juridice specifice dintre promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare (antecontract) și contractul de vânzare.

O primă observație, în acest sens, este aceea că efectul principal al contractului de vânzare îl constituie transmiterea proprietății (obligația de a da), în vreme ce promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare naște în sarcina părților numai o obligație personală de a face, respectiv de a încheia contractul promis, în condițiile convenite cu privire la elementele esențiale ale vânzării (lucrul vândut și prețul convenit).

Această delimitare conceptuală evidentă era suficientă în a împiedica instanța de apel să mai repună în discuție natura actului juridic și, mai departe, să recunoască un transfer al dreptului de proprietate, ce este de esența contractului de vânzare, nicidecum a promisiunii bilaterale de înstrăinare.

În alți termeni, instanța de apel nu mai putea atribui în cadrul raționamentului juridic dedicat chestiunii controversate referitoare la calitatea de proprietar al terenului litigios, cu referire la contractul nr. x/1992, un efect translativ de proprietate care este specific înstrăinării prin contract autentic, întrucât se opune dezlegarea anterioară definitivă, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 este, în mod evident, fondat.

Pe de altă parte, examinarea construcției argumentative expuse în decizia recurată, din perspectiva viciului motivării contradictorii, impune constatarea că hotărârea atacată este casabilă și pentru incidența tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6, întrucât, cu referire la același act juridic, instanța de apel a reținut în cuprinsul considerentelor o natură juridică fundamental diferită (antecontract de vânzare-cumpărare și, totodată, contract de vânzare), precum și efecte juridice specifice care se exclud reciproc.

Astfel, în vreme ce motivul de nulitate absolută a actului juridic, pentru lipsa formei autentice prescrise de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, a fost analizat prin raportare la calificarea de antecontract de vânzare-cumpărare statuată cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2267/2006, totuși, atunci când a examinat capetele de cerere privind revendicarea de drept comun și, în subsidiar, despăgubirile civile constând în valoarea reală a terenului litigios, instanța de apel, într-o manieră contradictorie și incoerentă juridic, a atribuit efect translativ de proprietate aceluiași act juridic, ceea ce a determinat concluzia diminuării cu 7160 mp a suprafeței pentru care s-a acordat o indemnizare cu valoarea de circulație a bunului, în considerarea argumentului că terenul este transformat ireversibil ca urmare a edificării unui obiectiv de interes public (autostradă) și, pe cale de consecință, imposibil a mai fi restituit în natură.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, apare fondată și critica recurenților prin care se susține nemotivarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de valoare de circulație a terenului.

Astfel, în cadrul operațiunii de stabilire a acestui cuantum, instanța de apel și-a însușit, drept criterii și repere de determinare, concluziile raportului de expertiză tehnică evaluatorie întocmit de expertul G. în faza judecății în primă instanță, însă a acordat, fără nicio argumentare, un cuantum diminuat, luând în calcul o valoare de 26,3 euro/mp care este străină de conținutul lucrării științifice.

Așadar, maniera de motivare deficitară, contradictorie și insuficientă face imposibilă înțelegerea mecanismului logico-juridic prin care s-a format convingerea instanței de apel în pronunțarea hotărârii și, pe cale de consecință, nu permite efectuarea controlului de legalitate cu care este învestită instanța de recurs.

Prin urmare, constatând întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 7 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din același cod, va admite recursul declarat de reclamanți și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care, în lămurirea raporturilor juridice dintre părți, urmează să țină seama de chestiunile litigioase tranșate definitiv prin decizia civilă nr. 2267/2006, precum și de celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate de părți.

II.2. Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488, recurentul-pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția tardivității acțiunii, iar circumscris motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, recurentul a invocat motivarea contradictorie, întrucât nu pot fi conciliate argumentele expuse cu prilejul acordării despăgubirilor pentru valoarea terenului și al neacordării lor pentru lipsa de folosință.

Luând în examinare primul set de critici, încadrabile în tezele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte are a observa că, privite din unghiul naturii de excepții procesuale de fond, excepțiile absolute referitoare la calitate procesuală și decădere (nu însă și la prescripția extinctivă) privesc încălcarea unor norme juridice de ordine publică și, prin urmare, pot fi invocate, ca regulă, în orice stare a procesului, așadar și direct în recurs, potrivit dispozițiilor art. 247 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 alin. (1) și art. 488 din C. proc. civ.

În cauză, excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive, lipsa calității procesuale active și tardivitatea acțiunii introductive formează obiect al motivelor de nelegalitate dezvoltate în chiar cuprinsul cererii de recurs, cale de atac declarată și motivată cu respectarea termenului procedural prevăzut de lege.

Pentru a răspunde însă acestor excepții procesuale de fond ce formează obiect de critici prin cererea de recurs, este necesar mai întâi a fi observat cadrul procesual obiectiv în care a avut loc judecata în fața instanțelor de fond, acestea fiind învestite cu capete de cerere referitoare la nulitatea absolută a unui contract, revendicarea imobiliară de drept comun (cu subsidiarul despăgubirilor civile constând în valoarea reală a terenului) și obligarea la despăgubiri civile pentru lipsa de folosință a terenului revendicat, pentru perioada începând cu ultimii 3 ani dinaintea sesizării instanței.

De asemenea, cu referire la capetele de cerere având ca obiect despăgubirile bănești, se impune a fi notat că litigiul configurat prin acțiunea introductivă nu este unul specific materiei cererilor formulate în etapa judiciară a procedurii de expropriere declanșate, după caz, de expropriator ori de expropriat, în reglementarea-cadru a Legii nr. 33/1994 sau în cea specială a Legii nr. 255/2010.

Aceasta întrucât, despăgubirile civile sunt solicitate în considerarea unei situații juridice asimilate exproprierii de fapt a terenului, reclamanții afirmând producerea unei ingerințe în dreptul lor de proprietate privată asupra terenului afectat de o utilitate publică; or, exproprierea de facto, fără a fi reglementată de o normă națională de drept substanțial, reprezintă totuși o situație de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancționată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel încât controlul de convenționalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea, în cazul de față fiind invocate dispozițiile art. 563, art. 565 și art. 566 alin. (1) din C. civ.

Revenind la analiza criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat primul motiv de recurs, prin care se invocă lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor cu argumentul că, autostrada făcând parte din domeniul public al statului român, prerogativele dreptului de proprietate în domeniul drumurilor de interes național sunt exercitate de Ministerul Transporturilor, potrivit normei speciale din cuprinsul art. 20 din O.G. nr. 43/1997, completată cu dispozițiile referitoare la obiectivul de investiții "Autostrada București-Constanța" reglementate de H.G. nr. 364/1991, O.G. nr. 16/1999 și H.G.. nr. 527/2002.

Contrar susținerilor din memoriul de recurs, se impune a fi observat faptul că subiectul de drept, parte în raportul juridic litigios, este Statul Român. Activând mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate, reclamanții urmăresc prin acțiunea în revendicare de drept comun recunoașterea dreptului lor de proprietate privată și, ca urmare a acestei recunoașteri, restituirea stăpânirii materiale a terenului, iar, în ipoteza imposibilității restituirii în natură ca urmare a unei transformări ireversibile a bunului, acordarea de despăgubiri civile constând în valoarea reală a acestuia.

Or, potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (1) din C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. Astfel fiind, în regulă generală, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în raporturile juridice în care are calitatea de titular de drepturi și obligații și în care se prezintă nemijlocit; numai cu titlu de excepție este posibilă reprezentarea statului și printr-un alt organ al său, fiind însă necesară în acest sens o abilitare expresă, stabilită printr-o dispoziție legală.

Norma legală specială invocată de recurent are un domeniu specific de reglementare, circumscris regimului juridic al drumurilor (publice și private), cu privire la care, într-adevăr, "Ministerul Transporturilor este organul administrației publice centrale care exercită prerogativele dreptului de proprietate publică a statului în domeniul drumurilor de interes național" (art. 20 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor).

Însă, raportul juridic afirmat în litigiul pendinte nu intră în câmpul de aplicabilitate al normei speciale, ci rămâne guvernat de dreptul comun în materie, astfel cum a fost configurată cauza juridică și analizată de către instanțele de fond.

Drept urmare, în absența unor dispoziții derogatorii, prin care să fi fost desemnat în mod expres un alt reprezentant al statului, este deplin justificată legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, astfel că motivul de recurs este vădit nefondat.

Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte are în vedere că, în actuala reglementare a C. civ., prescripția extinctivă constituie o instituție juridică de ordine privată.

Indiscutabil, caracterul relativ al excepției prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie, rezultă din conținutul art. 2512 și art. 2513 din C. civ., care prevăd că prescripția nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicție competent, ea putând fi opusă numai în primă instanță sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, sau de persoanele menționate de art. 2514 din cod.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune, ce formează obiect de critică prin memoriul de recurs, este tardivă în privința cererilor de revendicare și de despăgubiri solicitate în subsidiar, întrucât a fost invocată direct în prezenta cale de atac, cu nesocotirea prevederilor art. 247 alin. (2) din C. proc. civ. și a regimului de ordine privată anterior menționat.

Pe de altă parte, în privința cererii de despăgubiri civile pentru lipsa de folosință, excepția prescripției dreptului material la acțiune este invocată omisso medio și astfel inadmisibilă, întrucât, deși a fost invocată la judecata în primă instanță, prin notele scrise depuse pentru termenul din 02.12.2019 de către pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR SA), totuși excepția relativă nu a mai făcut ulterior obiect de critică în apel, în contextul în care prima instanță nu s-a mai pronunțat explicit asupra prescripției, ci a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, Înalta Curte reține, de asemenea, că este adusă în dezbatere omisso medio și deci inadmisibilă, întrucât, a fost invocată la judecata în primă instanță, prin întâmpinările depuse de către pârâtele Comuna Glina și CNAIR S.A., fără ca mai apoi, în faza căii de atac devolutive, să fi format obiect de critică prin formularea unui apel principal ori incident, în condițiile în care excepția a fost unită cu fondul cauzei prin încheierea din 18.10.2016, iar prima instanță nu s-a mai pronunțat explicit asupra legitimării procesuale active, ci a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților.

În fine, cu referire la excepția tardivității acțiunii introductive, pe motiv că ar fi incidente dispozițiile speciale, de ordine publică, ale Legii nr. 255/2010, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui motiv de recurs.

Reiterând, în cauză nu poate fi vorba despre o cerere "în materie de expropriere", mai exact litigiul pendinte nu este unul specific materiei cererilor formulate în etapa judiciară a procedurii de expropriere declanșate, după caz, de expropriator ori de expropriat, în reglementarea-cadru a Legii nr. 33/1994 sau în cea specială a Legii nr. 255/2010, astfel că termenele de decădere de ordine publică evocate prin memoriul de recurs sunt străine fundamentului juridic pe care se întemeiază demersul reclamanților.

Luând în examinare cel din urmă motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., prin care se susține că nu pot fi conciliate argumentele expuse cu prilejul acordării despăgubirilor pentru valoarea terenului și al neacordării lor pentru lipsa de folosință, Înalta Curte are a observa că, în realitate, ceea ce se critică este posibilitatea cumulului dintre cele două forme de despăgubiri civile.

Or, astfel argumentat, motivul de recurs nu evidențiază vreun raționament incoerent sau inconsecvent juridic, ci ține de fondul îndrituirii la o formă sau/și alta de despăgubire afirmată în proces, astfel că și acest din urmă motiv de casare nu poate fi primit.

Prin urmare, recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor este nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, constatând întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 7 din C. proc. civ. invocate prin recursul reclamanților și, respectiv, neîntemeiate cele invocate prin recursul pârâtului, Înalta Curte, în temeiul art. 497 din același cod, va admite recursul declarat de reclamanții A., D. și E. și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, urmând a respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., D. și E. împotriva deciziei nr. 657A din 26 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, împotriva deciziei nr. 657A din 26 aprilie 20