ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 136 din 1 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 3576/117/2011 s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții I.V. și I.D., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar, având ca obiect expropriere. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, așa cum rezultă din înscrierile din cartea funciară reclamanții I.V. și I.D. sunt proprietari tabulari cu privire la terenul în suprafață de 2500 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, str. C.B., având categoria de folosință „arător”. Dreptul de proprietate al reclamanților a fost intabulat în cartea funciară prin încheierea din 2002. Certificatul de urbanism din 16 aprilie 2002 a fost eliberat de Primăria municipiului Cluj-Napoca, conform cererii reclamanților, pentru „informare și elaborare P.A.C.

pentru construire împrejmuire, adăpost de grădină, magazie de unelte și scule și WC (fosă septică)”. În cuprinsul certificatului examinat s-a menționat că regimul tehnic al terenul este UTR-A1, iar la regimul economic s-a evidențiat folosința actuală a terenului ca fiind arător, iar destinația zonei: zonă de activități agro-industriale. Autorizația de construire din 6 august 2002, conform certificatului de urbanism, a fost eliberată pentru construcții provizorii, adăpost intemperii, magazie unelte și scule agricole, umbrar grădină și WC uscat, și împrejmuire teren. Din certificatul de urbanism din 7 mai 2008, eliberat de Primăria municipiului Cluj-Napoca, rezultă că regimul tehnic al terenului este UTR-V1b, iar la regimul economic s-a indicat folosința actuală de arător și utilizări admise: amenajări pentru practicarea sportului în spații descoperite.

În cuprinsul ultimului certificat de urbanism, din 10 decembrie 2008 s-a arătat că regimul tehnic și economic al terenului este UTR-L2 parțial conform Planului Urbanistic General, iar la utilizări admise se menționează locuințe individuale, cu regim de construire izolat, cu înălțimea maximă parter+mansardă. Parțial terenul este încadrat în continuare în UTR-V1b. În urma analizei celor trei certificate de urbanism eliberate pentru terenul în litigiu s-a impus constatarea că reclamanții nu au făcut dovada susținerilor în sensul că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1 februarie 2002, autentificat de Biroul Notarial Public P.L.A., ar fi solicitat un certificat de urbanism pentru a se informa cu privire la situația terenului.

Primul certificat de urbanism, a fost eliberat la data de 16 aprilie 2002 în baza cererii înregistrate din 7 martie 2002. Or, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, cu modificările și completările ulterioare, certificatul de urbanism este actul de informare prin care autoritățile prevăzute la art. 4 „fac cunoscute solicitantului informațiile privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate și aprobate potrivit legii”. Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat reclamanții au dobândit dreptul de proprietate cu privire la un teren având categoria de folosință „arător”.

Față de categoria de folosință a terenului, este evident că erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea autorizației de construire din 6 august 2002 în vederea executării lucrărilor constând în construcții provizorii (adăpost intemperii, magazie unelte și scule agricole etc.) și împrejmuire, în aceste limite fiind formulate solicitările reclamanților. Instanța a remarcat, însă, faptul că reclamanții nici la momentul formulării primei cereri nu au solicitat un certificat de urbanism pentru a se informa dacă se poate edifica o construcție cu destinația de locuință. Certificatul a fost eliberat conform solicitării acestora pentru construcții provizorii și împrejmuire, fiind respectate cerințele art. 29 alin. (5) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, care prevede că „în certificatul de urbanism se va menționa în mod obligatoriu scopul eliberării acestuia”.

Prin certificatul de urbanism din 16 aprilie 2002 terenul a fost încadrat în UTR-A1, dar cu destinația de zonă de activități agro-industriale, iar nu zonă de locuințe. Prin urmare, chiar dacă reclamanții au pretins că prin acest certificat s-ar fi realizat o încadrare inițială corectă sau o încadrare care i-a indus în eroare, în realitate, destinația zonei este cea arătată. Din cele expuse a rezultat că cele trei certificate de urbanism au fost eliberate în baza Planului Urbanistic General aprobat prin hotărârea Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca din 1999. Așa cum rezultă din adresa din 10 noiembrie 2011, emisă de Municipiul Cluj-Napoca, în prezent este în curs de actualizare Planul Urbanistic General al Municipiului Cluj-Napoca, iar regimul propus pentru terenul aflat în proprietatea reclamanților este UTR-LIU, aprobat pentru locuințe cu regim redus de înălțime pe un plan parcelar urban.

Este considerentul pentru care, la termenul din data de 20 ianuarie 2012, această cauză a fost suspendată prin acordul părților, potrivit art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., reclamanții învederând instanței că prin avizarea și aprobarea noului Plan U rbanistic General a existat posibilitatea stingerii litigiului. Ulterior, s-a formulat cererea de repunere pe rol deoarece noul Plan Urbanistic General nu a fost încă aprobat. Tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost neîntemeiată deoarece reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenul descris fără a solicita în prealabil, cu arătarea scopului pentru care cumpăra terenul, un certificat de urbanism din care să rezulte situația tehnică și economică a terenului, asumându-și riscul cumpărării terenului în aceste condiții.

Nu s-a putut pretinde că reclamanții au fost induși în eroare de către emitentul certificatelor de urbanism analizate și că ar fi operat o expropriere prin schimbarea categoriei de folosință al terenului în acela de spațiu verde. În cauza Burghelea contra României, C.E.D.O. a statuat în sensul că „pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat o deposedare sau expropriere formală, dar și să privească dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase”.

În același timp, s-a reținut: „Convenția vizează protejarea drepturilor „concrete și efective”, astfel că este important să se analizeze dacă această situație echivala cu o expropriere de fapt ( Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982). Mai exact, cu toate că datele speței erau total diferite, deoarece reclamanta din cauza menționată a fost deposedată de terenul pe care l-a deținut în proprietate, teren care a fost transformat ireversibil, Curtea a apreciat că, în afară de aceste elemente, se impune analizarea „realității situației litigioase”, pentru a se constata dacă a operat o expropriere în fapt.

Or, în prezenta cauză, reclamanții nu au cumpărat terenul fără a se documenta în prealabil cu privire la regimul tehnic al acestuia din punct de vedere al Planului Urbanistic General în vigoare la acea dată, nu au pierdut atributele dreptului lor de proprietate, au posibilitatea să edifice o construcție cu destinația de locuință pe terenul arătat cu regimul de înălțime al zonei respective, iar pentru determinarea proporției afectate de spațiu verde nu au solicitat administrarea vreunei probe. Astfel, chiar dacă reclamanții fac trimitere la al treilea certificat de urbanism, din care rezultă că este permisă edificarea unei locuințe cu regimul de înălțime arătat, parter+mansardă, susțin că totuși, o parte din teren are în continuare destinația de spațiu verde, fără a solicita administrarea probelor necesare pentru determinarea suprafeței afectate de UTR-V1B, potrivit art. 1169 vechiul C. civ., sarcina probei revenea reclamanților.

În altă ordine de idei, în ipoteza în care s-ar fi apreciat că a operat o expropriere în fapt în privința terenului aflat în proprietatea reclamanților, despăgubirile se impuneau să fie stabilite în conformitate cu prevederile art. 25-art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierile pentru cauze de utilitate publică, cu modificările și completările ulterioare, iar nu după alte criterii de stabilire a valorii. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții I.V. și I.D. solicitând admiterea apelului și schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. În motivarea apelului, apelanții au arătat că s-au informat cu privire la situația terenului înainte de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.

În acest sens, s-au deplasat la compartimentul de specialitate (direcția urbanism) din cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, unde au fost informați că terenul pe care intenționau să-l cumpere nu este situat în zonă de spațiu verde, deci nu este afectat unei utilități publice. Faptul că nu au solicitat și eliberarea unui certificat de urbanism înainte de încheierea contractului nu are nici o relevanță sub aspectul asumării vreunui risc din moment ce informațiile verbale date au fost confirmate de certificatul de urbanism eliberat la scurt timp după aceea. Problema asumării riscului de a cumpăra un teren situat în zonă de spațiu verde se putea pune doar în intervalul de timp dintre încheierea contractului și momentul eliberării certificatului de urbanism nr. 1373 din 16 aprilie 2002. Din acel moment, toate riscurile decurgând din modificarea regimului terenului consemnat în certificatul de urbanism sunt în sarcina emitentului certificatului.

Nici faptul că terenul era încadrat în categoria de folosință „arător” nu are relevanță din moment ce era situat în intravilan și, conform prevederilor legale [art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991], terenurile din intravilan se scot din circuitul agricol prin autorizația de construire. Apelanții au precizat că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare au solicitat vânzătorilor să facă dovada că terenul este situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, sens în care acestora li s-a eliberat comunicarea din 31 ianuarie 2002 pe care o anexează în copie. La momentul formulării primei cereri nu au solicitat un certificat de urbanism pentru a se informa dacă se poate edifica o construcție cu destinația de locuință pentru că în acel moment nu doreau să edifice o locuință, ci numai o construcție provizorie și, prin urmare, era normal ca solicitarea eliberării certificatului de urbanism să fie făcută doar în acest scop.

Pe de altă parte, considerentul citat mai sus este nerelevant. Esențial în cauză este faptul că din certificatul de urbanism rezulta că terenul nu este situat în zonă de spațiu verde, deci că nu este afectat unei cauze de interes public. Este adevărat că în certificatul de urbanism s-a menționat că terenul este încadrat în zonă de activități agroindustriale, însă destinația unor astfel de terenuri putea fi schimbată și poate fi schimbată și în prezent. Spre deosebire de terenurile cu regim tehnic UTR-V1b a căror destinație de spații verzi nu poate fi schimbată, destinația unui teren din zonă de activități agroindustriale având regimul tehnic UTR-A1 poate fi schimbată prin Planul Urbanistic Zonal în teren pentru locuințe.

Anexează în acest sens, spre exemplificare, două avize (din 17 iunie 2010 și din 4 mai 2011) ale Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului și urbanism a municipiului Cluj-Napoca, extrase de pe site-ul oficial al Primăriei municipiului Cluj-Napoca (www.primariaclujnapoca.ro). Pe baza considerentelor susmenționate instanța de fond a ajuns la concluzia greșită că „nu se poate pretinde că reclamanții au fost induși în eroare de către emitentul certificatelor de urbanism analizate și că ar fi operat o expropriere prin schimbarea categoriei de folosință a terenului în aceea de spațiu verde”. Este evident că a existat o inducere în eroare din moment ce în primul certificat de urbanism li s-a indicat, în mod nereal, că terenul are regimul tehnic UTR-A1, așa cum fuseseră informați și anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Decizia de a cumpăra terenul s-a bazat pe informațiile obținute verbal de la direcția urbanism, informații confirmate ulterior în scris, prin certificatul de urbanism. Reclamanții au arătat că nu ar fi cumpărat acest teren dacă știa că este situat în zonă de spațiu verde. Nu au avut, însă, niciun moment vreun motiv să se îndoiască de corectitudinea informațiilor primite de la compartimentul de specialitate și cu atât mai puțin de corectitudinea datelor înscrise în certificatul de urbanism, cu atât mai mult cu cât a fost urmat de o autorizație de construire. Nu au știut că terenul în cauză este încadrat în zona verde decât atunci când li s-a eliberat certificatul de urbanism din 7 mai 2008. Împrejurarea că a operat o expropriere de fapt prin schimbarea categoriei de folosință a terenului este, de asemenea, evidentă din moment ce zonele de spații verzi sunt stabilite în vederea satisfacerii unui interes public.

Apelanții au arătat că nu mai au nicio posibilitate legală de a solicita schimbarea destinației terenului lor, care rămâne afectat unei utilități publice, în timp ce rămân obligați în continuare să plătească impozitul aferent dreptului de proprietate. Având în vedere aceste aspecte, au susținut că s-a realizat o deposedare de bunuri, iar exproprierea s-a produs, în opinia lor, la data eliberării certificatului de urbanism din 7 mai 2008 prin care au fost informați că terenul se află în zona de spațiu verde. Eliberarea acestui certificat de urbanism a generat și situația litigioasă, una reală și evidentă, care nu a mai putut fi soluționată pe cale amiabilă. Cel de-al treilea certificat de urbanism (din 10 decembrie 2008) nu a soluționat situația litigioasă creată întrucât, așa cum se poate observa din conținutul lui, o parte din teren are în continuare destinația de spațiu verde.

Având în vedere că, în conformitate cu mențiunile din certificatul de urbanism eliberat în anul 2002, nici o parte din teren nu era afectată zonei UTR-V1b, nu au fost interesați să solicite probe pentru determinarea suprafeței afectate de această zonă conform celui de-al treilea certificat de urbanism. Prin decizia civilă nr. 144 din 8 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții I.V. și I.D., reținând, în esență, că apelanții nu au făcut dovada regimului urbanistic cu privire la care au fost informați verbal, singura probă produsă în cauză fiind certificatul de urbanism din 16 aprilie 2002, din care reiese regimul economic „zonă de activități agro-industriale” și regimul tehnic „UTR = A 1”.

S-a constatat ca fiind reală susținerea reclamanților în sensul că terenul nu era încadrat ca spațiu verde, însă la momentul cumpărării era încadrat ca „zonă de activități agroindustriale”, iar pentru a fi construibilă parcela trebuie să aibă minim 3000 mp, dar parcela reclamanților are 2500 mp. Prin urmare, s-a considerat că reclamanții au cumpărat pe riscul lor o parcelă care era încadrată în acest regim de interes public, căruia trebuie să i se supună toți proprietarii de terenuri, după cum rezultă din Legea nr. 50/1991. S-a avut în vedere că reclamanții înșiși au arătat că nu doreau să edifice o locuință, ci numai o construcție provizorie. S-a apreciat, totodată, că nu se pune nici problema riscurilor decurgând din modificarea regimului terenului consemnat în certificatul de urbanism, care, susțin apelanții, ar fi în sarcina emitentului certificatului, întrucât acesta din urmă se supune și el încadrării în zona de urbanism adaptată de autoritatea publică locală.

Încadrarea în zone de urbanism a terenurilor se face prin hotărâri ale consiliului local care pot fi atacate în procedura contenciosului administrativ. Instanța de apel a mai reținut că, ulterior emiterii certificatului de urbanism din 7 mai 2008, s-a emis un nou certificat de urbanism din 10 decembrie 2008, în care se menționează la pct. 2 că terenul este încadrat în „UTR = L 2 parțial conform Planului Urbanistic General” în zonă de locuințe individuale, acest ultim regim fiind favorabil reclamanților, presupunând că pentru explicitarea întinderii regimului urbanism aveau o acțiune în contencios administrativ. S-a considerat, totodată, că nu a operat o expropriere de fapt prin schimbarea categoriei de folosință a terenului, chiar dacă zonele de spații verzi sunt stabilite în vederea satisfacerii unui interes public, întrucât interesele private trebuie să se supună celor publice.

Chiar dacă atributele proprietății reclamanților sunt limitate, această limitare își are sursa legitimă în interesul general reglementat de legea regimului urbanistic. S-a constatat că pretinsa ingerință în exercitarea dreptului de proprietate invocată de reclamanți își are originea în atitudinea culpabilă a reclamanților, constând în faptul că, deși cunoșteau destinația imobilului, au procedat la dobândirea dreptului real asupra acestuia cu limitarea de zonă agro-industrială. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții I.V. și I.D., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că, în mod eronat, considerentele hotărârii atacate pornesc de la premisa că toate cele trei certificate de urbanism eliberate succesiv ar fi fost conforme cu regimul juridic, economic și tehnic al terenului proprietatea lor, astfel cum a fost stabilit prin documentația de urbanism. În acest context, s-a susținut că unicul certificat de urbanism ce reflectă realitatea din Planul Urbanistic General este certificatul urbanistic din 7 mai 2008, din care rezultă fără niciun dubiu că terenul în litigiu este încadrat strict în UTR = V1b, încă de la adoptarea Planului Urbanistic General aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 1999. S-a arătat că, în aceste condiții, nu se impunea atacarea în contencios administrativ a hotărârii consiliului local.

Cea de-a doua critică a vizat reținerea eronată a împrejurării că reclamanții ar fi cumpărat terenul pe riscul lor, întrucât acesta avea regimul urbanistic de zonă agro-industrială. Recurenții au invocat lipsa de relevanță, sub aspectul asumării vreunui risc, a împrejurării că știau la momentul cumpărării terenului că acesta are regimul economic de zonă de activități agro-industriale și regimul tehnic UTR=A1, întrucât și la acel moment, dar și în prezent, destinația unor astfel de terenuri poate fi schimbată prin Planul Urbanistic Zonal în teren pentru locuințe. S-a susținut că esențială este împrejurarea că au cumpărat terenul fiind asigurați că acesta nu era încadrat în zonă de spații verzi, singura încadrare ce ar fi însemnat că și-au asumat riscul de a nu putea construi.

Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a principiului conform căruia „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. Astfel, reclamanții recurenți au arătat că s-a dovedit existența unei exproprieri de fapt, în condițiile în care, urmare a unor măsuri administrative, proprietarul nu-și poate exercita oricare dintre atributele dreptului de proprietate, (sens în care s-a invocat jurisprudența C.E.D.O.: cauzele Onerzildiz c. Turcia din 30 septembrie 2004, Sporrong et Lonroth c. Suedia A 52/1982 și cauza Burghelea împotriva României, hotărârea din 27 ianuarie 2009 publicată în M. Of.

nr. 736/29.10.2009). S-a învederat că prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a absolutizat interesul public în dauna celui privat pentru a justifica exproprierea de fapt, de natură să restrângă proprietatea privată fără o dreaptă și prealabilă despăgubire. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile invocate de recurenți, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Deși acțiunea introductivă formulată de reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ulterior, așa cum s-a reținut prin încheierea de la termenul din 17 iunie 2011, aceștia au învederat că înțeleg să invoce și dispozițiile Legii nr. 33/1994, cu mențiunea că vor depune precizarea și în scris.

La 20 iunie 2011 s-a înregistrat precizarea de acțiune prin care reclamanții au arătat că își întemeiază în drept pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, menținându-și cele două petite: de obligare a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca prin Primar la plata sumei de 762.500 RON, reprezentând contravaloarea terenului situat în Cluj-Napoca, Cartierul D.R., str. C.B. și, respectiv, solicitarea de a se dispune înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului cu titlu de expropriere. Prima instanță a examinat temeinicia acțiunii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 33/1994, invocată prin precizarea reclamanților din 20 iunie 2011, reținând că nu sunt întrunite prevederile art. 21-art.

27 din această lege, întrucât nu a operat o expropriere de fapt și, chiar dacă s-ar fi dovedit o asemenea situație, despăgubirile se impuneau a fi stabilite în conformitate cu prevederile art. 25-art. 26 din Legea nr. 33/1994, iar nu după alte criterii. Instanța de apel, în limita criticilor formulate prin cererea apelanților reclamanți și având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, a examinat cauza fără a face referire în mod explicit la dispozițiile Legii nr. 33/1994, reținând însă că nu a operat o expropriere de fapt prin schimbarea categoriei de folosință a terenului în litigiu. Pentru aceste considerente, Curtea va substitui parțial motivarea instanței de apel în sensul celor ce urmează: Reclamanții au susținut că prin interdicția cuprinsă în art. 71 din O.U.G.

nr. 195/2005, care prevede că este interzisă și sancționată cu nulitatea absolută schimbarea destinației terenului amenajat ca spațiu verde în planul urbanistic, bunul lor este afectat unei cauze de utilitate publică, iar statul are obligația de a proceda la expropriere, cu acordarea unei juste despăgubiri. Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii pentru utilitate publică, reglementează atât procedura declarării exproprierii, cât și modul de stabilire a despăgubirilor, astfel încât, câtă vreme legea nu face nicio distincție, și exproprierea faptică trebuie să urmeze același regim.

Astfel, potrivit art. 1 și art. 3 din Legea nr. 33/1994, declararea utilității publice pentru lucrările de interes local este de competența consiliului județean, în baza cercetării prealabile efectuate în condițiile art. 10, având drept scop stabilirea existenței elementelor care să justifice interesul local, lipsa altor căi de realizare a lucrărilor, avantajele economico-sociale sau de orice altă natură, precum și încadrarea în planurile de urbanism și amenajare a teritoriului. Ulterior declarării utilității publice, la sesizarea expropriatorului, tribunalul în a cărui rază teritorială este situat imobilul se pronunță asupra exproprierii, verificând întrunirea condițiilor cerute de lege pentru expropriere și stabilind cuantumul despăgubirilor în baza criteriilor legale.

În speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, interdicțiile la care au făcut referire recurenții reclamanți reflectând aplicarea dispozițiilor art. 71 din O.U.G. nr. 195/0205, potrivit cărora: „schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora”. O soluție contrară, inserată în cuprinsul certificatului de urbanism, contravenea flagrant dispozițiilor imperative ale legii, fiind sancționată cu nulitatea absolută a actului potrivit alin. (2) al aceluiași articol.

Stabilind situația de fapt, instanțele de fond și apel au reținut că, la data cumpărării, terenul nu era încadrat ca spațiu verde, însă au apreciat că această împrejurare estre lipsită de relevanță, având în vedere că, așa cum rezultă din certificatul de urbanism din 16 aprilie 2002, cu privire la care reclamanții au arătat că au fost informați verbal, este cel de zonă agroindustrială. Într-adevăr, ulterior emiterii primului certificat de urbanism, regimul urbanistic al terenului a fost modificat în baza unei hotărâri a consiliului local, necontestate în procedura contenciosului administrativ, reclamanții precizând că abia la momentul eliberării certificatului din 4 mai 2008 au aflat că terenul este încadrat în zona spații verzi.

Împrejurarea invocată de reclamanți ca fiind esențială, aceea că la momentul achiziționării terenului, acesta nu era încadrat în categoria spații verzi și, prin urmare, ar fi putut edifica o construcție (sens în care au solicitat și obținut autorizația pentru o construcție provizorie din 6 august 2002) nu putea face obiectul examinării, câtă vreme categoria urbanistică inițială, de zonă agro-industrială, a fost modificată ulterior, iar modificarea nu a fost contestată de reclamanți în procedura contenciosului administrativ. Critica recurenților potrivit căreia, prin soluția atacată, s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critică circumscrisă motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu poate fi primită. Într-adevăr, atributele dreptului de proprietate al reclamanților au fost limitate prin schimbarea categoriei de folosință a terenului, dar această limitare a fost corect apreciată de instanțele de fond și apel ca fiind legitimă, întrucât reflectă interesul general reglementat de legea regimului urbanistic. În acest sens trebuie interpretată și jurisprudența la care au făcut referire reclamanții prin motivele de recurs (evocând cauzele Burghelea contra României și Sporrong și Lonrath împotriva Suediei), în conformitate cu care „pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de a doua teze din alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat o deposedare sau expropriere formală, dar și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației litigioase”.

Astfel, având în vedere situația reclamanților la momentul emiterii primului certificat de urbanism, în sensul că terenul era parțial construibil (zona L 2), le dădea acestora dreptul să solicite precizarea suprafeței ce se încadra în regimul urbanistic respectiv, drept de care nu au uzat, neatacând hotărârea Consiliului Local ce prevedea respectiva încadrare. Celelalte critici invocate de reclamanți, potrivit cărora certificatele de urbanism nu reflectau regimul real al terenului, stabilit prin documentația de urbanism, nu vor fi examinate întrucât nu se circumscriu motivelor de nelegalitate invocate, vizând modul de apreciere de către instanța de apel a probelor administrate, ce nu mai poate fi cenzurat în actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ. De asemenea, se va reține că, din dezvoltarea motivelor de recurs invocate de reclamanți, nu rezultă critici care să se încadreze în dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.V. și I.D. împotriva deciziei nr. 144 din 8 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2014.