ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 136 din 1 martie

2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 3576/117/2011 s-a respins

acțiunea civilă formulată de reclamanții I.V. și I.D., în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar, având ca obiect

expropriere.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că, așa cum rezultă din înscrierile din cartea

funciară reclamanții I.V. și I.D. sunt proprietari tabulari cu privire la terenul

în suprafață de 2500 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, str. C.B., având

categoria de folosință „arător”. Dreptul de proprietate al reclamanților a fost

intabulat în cartea funciară prin încheierea din 2002.

Certificatul de

urbanism din 16 aprilie 2002 a fost eliberat de Primăria municipiului

Cluj-Napoca, conform cererii reclamanților, pentru „informare și elaborare P.A.C.

pentru construire împrejmuire, adăpost de grădină, magazie de unelte și scule

și WC (fosă septică)”. În cuprinsul certificatului examinat s-a menționat că

regimul tehnic al terenul este UTR-A1, iar la regimul economic s-a evidențiat

folosința actuală a terenului ca fiind arător, iar destinația zonei: zonă de

activități agro-industriale.

Autorizația de

construire din 6 august 2002, conform certificatului de urbanism, a fost

eliberată pentru construcții provizorii, adăpost intemperii, magazie unelte și

scule agricole, umbrar grădină și WC uscat, și împrejmuire teren.

Din certificatul de

urbanism din 7 mai 2008, eliberat de Primăria municipiului Cluj-Napoca, rezultă

că regimul tehnic al terenului este UTR-V1b, iar la regimul economic s-a

indicat folosința actuală de arător și utilizări admise: amenajări pentru

practicarea sportului în spații descoperite.

În cuprinsul

ultimului certificat de urbanism, din 10 decembrie 2008 s-a arătat că regimul

tehnic și economic al terenului este UTR-L2 parțial conform Planului Urbanistic

General, iar la utilizări admise se menționează locuințe individuale, cu regim

de construire izolat, cu înălțimea maximă parter+mansardă. Parțial terenul este

încadrat în continuare în UTR-V1b.

În urma analizei

celor trei certificate de urbanism eliberate pentru terenul în litigiu s-a

impus constatarea că reclamanții nu au făcut dovada susținerilor în sensul că

anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1 februarie 2002,

autentificat de Biroul Notarial Public P.L.A., ar fi solicitat un certificat de

urbanism pentru a se informa cu privire la situația terenului.

Primul certificat de

urbanism, a fost eliberat la data de 16 aprilie 2002 în baza cererii

înregistrate din 7 martie 2002. Or, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 50/1991, cu modificările și completările ulterioare, certificatul de

urbanism este actul de informare prin care autoritățile prevăzute la art. 4

„fac cunoscute solicitantului informațiile privind regimul juridic, economic și

tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării, în

conformitate cu prevederile planurilor de amenajare a teritoriului, după caz,

avizate și aprobate potrivit legii”.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

încheiat reclamanții au dobândit dreptul de proprietate cu privire la un teren având

categoria de folosință „arător”.

Față de categoria de folosință

a terenului, este evident că erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea

autorizației de construire din 6 august 2002 în vederea executării lucrărilor constând

în construcții provizorii (adăpost intemperii, magazie unelte și scule agricole

etc.) și împrejmuire, în aceste limite fiind formulate solicitările reclamanților.

Instanța a remarcat, însă,

faptul că reclamanții nici la momentul formulării primei cereri nu au solicitat

un certificat de urbanism pentru a se informa dacă se poate edifica o construcție

cu destinația de locuință. Certificatul a fost eliberat conform solicitării acestora

pentru construcții provizorii și împrejmuire, fiind respectate cerințele art. 29

alin. (5) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul,

care prevede că „în certificatul de urbanism se va menționa în mod obligatoriu scopul

eliberării acestuia”.

Prin certificatul de urbanism

din 16 aprilie 2002 terenul a fost încadrat în UTR-A1, dar cu destinația de zonă

de activități agro-industriale, iar nu zonă de locuințe. Prin urmare, chiar dacă

reclamanții au pretins că prin acest certificat s-ar fi realizat o încadrare inițială

corectă sau o încadrare care i-a indus în eroare, în realitate, destinația zonei

este cea arătată.

Din cele expuse a rezultat

că cele trei certificate de urbanism au fost eliberate în baza Planului Urbanistic

General aprobat prin hotărârea Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca din

în prezent este în curs de actualizare Planul Urbanistic General al Municipiului

Cluj-Napoca, iar regimul propus pentru terenul aflat în proprietatea reclamanților

este UTR-LIU, aprobat pentru locuințe cu regim redus de înălțime pe un plan parcelar

urban. Este considerentul pentru care, la termenul din data de 20 ianuarie 2012,

această cauză a fost suspendată prin acordul părților, potrivit art. 242 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ., reclamanții învederând instanței că prin avizarea și aprobarea

noului Plan U rbanistic General a existat posibilitatea stingerii litigiului. Ulterior,

s-a formulat cererea de repunere pe rol deoarece noul Plan Urbanistic General nu

a fost încă aprobat.

Tribunalul a apreciat

că cererea de chemare în judecată a fost neîntemeiată deoarece reclamanții au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenul descris fără a solicita în

prealabil, cu arătarea scopului pentru care cumpăra terenul, un certificat de urbanism

din care să rezulte situația tehnică și economică a terenului, asumându-și riscul

cumpărării terenului în aceste condiții. Nu s-a putut pretinde că reclamanții au

fost induși în eroare de către emitentul certificatelor de urbanism analizate și

că ar fi operat o expropriere prin schimbarea categoriei de folosință al terenului

în acela de spațiu verde.

În cauza Burghelea contra

României, C.E.D.O. a statuat în sensul că „pentru a determina dacă a avut loc o

privare de bunuri conform celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din

Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat o deposedare

sau expropriere formală, dar și să privească dincolo de aparențe și să analizeze

realitatea situației litigioase”. În același timp, s-a reținut: „Convenția vizează

protejarea drepturilor „concrete și efective”, astfel că este important să se analizeze

dacă această situație echivala cu o

expropriere de fapt

(

Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei,

hotărârea din 23 septembrie 1982).

Mai exact, cu toate că datele speței erau total diferite, deoarece

reclamanta din cauza menționată a fost deposedată de terenul pe care l-a deținut

în proprietate, teren care a fost transformat ireversibil, Curtea a apreciat că,

în afară de aceste elemente, se impune analizarea „realității situației litigioase”,

pentru a se constata dacă a operat o expropriere în fapt.

Or, în prezenta cauză, reclamanții nu au cumpărat terenul fără a se

documenta în prealabil cu privire la regimul tehnic al acestuia din punct de vedere

al Planului Urbanistic General în vigoare la acea dată, nu au pierdut atributele

dreptului lor de proprietate, au posibilitatea să edifice o construcție cu destinația

de locuință pe terenul arătat cu regimul de înălțime al zonei respective, iar pentru

determinarea proporției afectate de spațiu verde nu au solicitat administrarea vreunei

probe.

Astfel,

chiar dacă reclamanții

fac trimitere la al treilea certificat de urbanism, din care rezultă că este permisă

edificarea unei locuințe cu regimul de înălțime arătat, parter+mansardă, susțin

că totuși, o parte din teren are în continuare destinația de spațiu verde, fără

a solicita administrarea probelor necesare pentru determinarea suprafeței afectate

de UTR-V1B, potrivit art. 1169 vechiul C. civ., sarcina probei revenea reclamanților.

În altă ordine de idei,

în ipoteza în care s-ar fi apreciat că a operat o expropriere în fapt în privința

terenului aflat în proprietatea reclamanților, despăgubirile se impuneau să fie

stabilite în conformitate cu prevederile art. 25-art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierile pentru cauze de utilitate publică, cu modificările și completările

ulterioare, iar nu după alte criterii de stabilire a valorii.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanții I.V. și I.D. solicitând admiterea apelului și schimbarea

hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea apelului,

apelanții au arătat că s-au informat cu privire la situația terenului înainte de

a încheia contractul de vânzare-cumpărare. În acest sens, s-au deplasat la compartimentul

de specialitate (direcția urbanism) din cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca,

unde au fost informați că terenul pe care intenționau să-l cumpere nu este situat

în zonă de spațiu verde, deci nu este afectat unei utilități publice.

Faptul că nu au solicitat

și eliberarea unui certificat de urbanism înainte de încheierea contractului nu

are nici o relevanță sub aspectul asumării vreunui risc din moment ce informațiile

verbale date au fost confirmate de certificatul de urbanism eliberat la scurt timp

după aceea. Problema asumării riscului de a cumpăra un teren situat în zonă de spațiu

verde se putea pune doar în intervalul de timp dintre încheierea contractului și

momentul eliberării certificatului de urbanism nr. 1373 din 16 aprilie 2002. Din

acel moment, toate riscurile decurgând din modificarea regimului terenului consemnat

în certificatul de urbanism sunt în sarcina emitentului certificatului.

Nici faptul că terenul

era încadrat în categoria de folosință „arător” nu are relevanță din moment ce era

situat în intravilan și, conform prevederilor legale [art. 23 alin. (3) din Legea

nr. 50/1991], terenurile din intravilan se scot din circuitul agricol prin autorizația

de construire.

Apelanții au precizat

că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare au solicitat vânzătorilor

să facă dovada că terenul este situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca,

sens în care acestora li s-a eliberat comunicarea din 31 ianuarie 2002 pe care o

anexează în copie.

La momentul formulării

primei cereri nu au solicitat un certificat de urbanism pentru a se informa dacă

se poate edifica o construcție cu destinația de locuință pentru că în acel moment

nu doreau să edifice o locuință, ci numai o construcție provizorie și, prin urmare,

era normal ca solicitarea eliberării certificatului de urbanism să fie făcută doar

în acest scop.

Pe de altă parte, considerentul

citat mai sus este nerelevant. Esențial în cauză este faptul că din certificatul

de urbanism rezulta că terenul nu este situat în zonă de spațiu verde, deci că nu

este afectat unei cauze de interes public.

Este adevărat că în certificatul

de urbanism s-a menționat că terenul este încadrat în zonă de activități agroindustriale,

însă destinația unor astfel de terenuri putea fi schimbată și poate fi schimbată

și în prezent. Spre deosebire de terenurile cu regim tehnic UTR-V1b a căror destinație

de spații verzi nu poate fi schimbată, destinația unui teren din zonă de activități

agroindustriale având regimul tehnic UTR-A1 poate fi schimbată prin Planul Urbanistic

Zonal în teren pentru locuințe. Anexează în acest sens, spre exemplificare, două

avize (din 17 iunie 2010 și din 4 mai 2011) ale Comisiei tehnice de amenajare a

teritoriului și urbanism a municipiului Cluj-Napoca, extrase de pe site-ul oficial

al Primăriei municipiului Cluj-Napoca (www.primariaclujnapoca.ro).

Pe baza considerentelor

susmenționate instanța de fond a ajuns la concluzia greșită că „nu se poate pretinde

că reclamanții au fost induși în eroare de către emitentul certificatelor de urbanism

analizate și că ar fi operat o expropriere prin schimbarea categoriei de folosință

a terenului în aceea de spațiu verde”.

Este evident că a existat

o inducere în eroare din moment ce în primul certificat de urbanism li s-a indicat,

în mod nereal, că terenul are regimul tehnic UTR-A1, așa cum fuseseră informați

și anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Decizia de a cumpăra terenul

s-a bazat pe informațiile obținute verbal de la direcția urbanism, informații confirmate

ulterior în scris, prin certificatul de urbanism. Reclamanții au arătat că nu ar

fi cumpărat acest teren dacă știa că este situat în zonă de spațiu verde. Nu au

avut, însă, niciun moment vreun motiv să se îndoiască de corectitudinea informațiilor

primite de la compartimentul de specialitate și cu atât mai puțin de corectitudinea

datelor înscrise în certificatul de urbanism, cu atât mai mult cu cât a fost urmat

de o autorizație de construire. Nu au știut că terenul în cauză este încadrat în

zona verde decât atunci când li s-a eliberat certificatul de urbanism din 7 mai

2008.

Împrejurarea că a operat

o expropriere de fapt prin schimbarea categoriei de folosință a terenului este,

de asemenea, evidentă din moment ce zonele de spații verzi sunt stabilite în vederea

satisfacerii unui interes public.

Apelanții au arătat că

nu mai au nicio posibilitate legală de a solicita schimbarea destinației terenului

lor, care rămâne afectat unei utilități publice, în timp ce rămân obligați în continuare

să plătească impozitul aferent dreptului de proprietate.

Având în vedere aceste

aspecte, au susținut că s-a realizat o deposedare de bunuri, iar exproprierea s-a

produs, în opinia lor, la data eliberării certificatului de urbanism din 7 mai 2008

prin care au fost informați că terenul se află în zona de spațiu verde. Eliberarea

acestui certificat de urbanism a generat și situația litigioasă, una reală și evidentă,

care nu a mai putut fi soluționată pe cale amiabilă.

Cel de-al treilea certificat

de urbanism (din 10 decembrie 2008) nu a soluționat situația litigioasă creată întrucât,

așa cum se poate observa din conținutul lui, o parte din teren are în continuare

destinația de spațiu verde. Având în vedere că, în conformitate cu mențiunile din

certificatul de urbanism eliberat în anul 2002, nici o parte din teren nu era afectată

zonei UTR-V1b, nu au fost interesați să solicite probe pentru determinarea suprafeței

afectate de această zonă conform celui de-al treilea certificat de urbanism.

Prin decizia civilă

nr. 144 din 8 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanții I.V. și I.D., reținând, în esență, că apelanții

nu au făcut dovada regimului urbanistic cu privire la care au fost informați verbal,

singura probă produsă în cauză fiind certificatul de urbanism din 16 aprilie 2002,

din care reiese regimul economic „zonă de activități agro-industriale” și regimul

tehnic „UTR = A 1”.

S-a constatat ca fiind

reală susținerea reclamanților în sensul că terenul nu era încadrat ca spațiu verde,

însă la momentul cumpărării era încadrat ca „zonă de activități agroindustriale”,

iar pentru a fi construibilă parcela trebuie să aibă minim 3000 mp, dar parcela

reclamanților are 2500 mp.

Prin urmare, s-a considerat

că reclamanții au cumpărat pe riscul lor o parcelă care era încadrată în acest regim

de interes public, căruia trebuie să i se supună toți proprietarii de terenuri,

după cum rezultă din Legea nr. 50/1991. S-a avut în vedere că reclamanții înșiși

au arătat că nu doreau să edifice o locuință, ci numai o construcție provizorie.

S-a apreciat, totodată,

că nu se pune nici problema riscurilor decurgând din modificarea regimului terenului

consemnat în certificatul de urbanism, care, susțin apelanții, ar fi în sarcina

emitentului certificatului, întrucât acesta din urmă se supune și el încadrării

în zona de urbanism adaptată de autoritatea publică locală.

Încadrarea în zone de

urbanism a terenurilor se face prin hotărâri ale consiliului local care pot fi atacate

în procedura contenciosului administrativ.

Instanța de apel a mai

reținut că, ulterior emiterii certificatului de urbanism din 7 mai 2008, s-a emis

un nou certificat de urbanism din 10 decembrie 2008, în care se menționează la

pct. 2 că terenul este încadrat în „UTR = L 2 parțial conform Planului Urbanistic

General” în zonă de locuințe individuale, acest ultim regim fiind favorabil reclamanților,

presupunând că pentru explicitarea întinderii regimului urbanism aveau o acțiune

în contencios administrativ.

S-a considerat, totodată,

că nu a operat o expropriere de fapt prin schimbarea categoriei de folosință a terenului,

chiar dacă zonele de spații verzi sunt stabilite în vederea satisfacerii unui interes

public, întrucât interesele private trebuie să se supună celor publice. Chiar dacă

atributele proprietății reclamanților sunt limitate, această limitare își are sursa

legitimă în interesul general reglementat de legea regimului urbanistic. S-a constatat

că pretinsa ingerință în exercitarea dreptului de proprietate invocată de reclamanți

își are originea în atitudinea culpabilă a reclamanților, constând în faptul că,

deși cunoșteau destinația imobilului, au procedat la dobândirea dreptului real asupra

acestuia cu limitarea de zonă agro-industrială.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții I.V. și I.D., criticând-o ca

nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, reclamanții au arătat că, în mod eronat, considerentele hotărârii atacate

pornesc de la premisa că toate cele trei certificate de urbanism eliberate succesiv

ar fi fost conforme cu regimul juridic, economic și tehnic al terenului proprietatea

lor, astfel cum a fost stabilit prin documentația de urbanism.

În acest context, s-a

susținut că unicul certificat de urbanism ce reflectă realitatea din Planul Urbanistic

General este certificatul urbanistic din 7 mai 2008, din care rezultă fără niciun

dubiu că terenul în litigiu este încadrat strict în UTR = V1b, încă de la adoptarea

Planului Urbanistic General aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 1999. S-a

arătat că, în aceste condiții, nu se impunea atacarea în contencios administrativ

a hotărârii consiliului local.

Cea de-a doua critică

a vizat reținerea eronată a împrejurării că reclamanții ar fi cumpărat terenul pe

riscul lor, întrucât acesta avea regimul urbanistic de zonă agro-industrială.

Recurenții au invocat

lipsa de relevanță, sub aspectul asumării vreunui risc, a împrejurării că știau

la momentul cumpărării terenului că acesta are regimul economic de zonă de activități

agro-industriale și regimul tehnic UTR=A1, întrucât și la acel moment, dar și în

prezent, destinația unor astfel de terenuri poate fi schimbată prin Planul Urbanistic

Zonal în teren pentru locuințe. S-a susținut că esențială este împrejurarea că au

cumpărat terenul fiind asigurați că acesta nu era încadrat în zonă de spații verzi,

singura încadrare ce ar fi însemnat că și-au asumat riscul de a nu putea construi.

Critica formulată prin

cel de-al treilea motiv de recurs a vizat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a principiului

conform căruia „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate

publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Astfel, reclamanții recurenți

au arătat că s-a dovedit existența unei exproprieri de fapt, în condițiile în care,

urmare a unor măsuri administrative, proprietarul nu-și poate exercita oricare dintre

atributele dreptului de proprietate, (sens în care s-a invocat jurisprudența C.E.D.O.:

cauzele Onerzildiz c. Turcia din 30 septembrie 2004, Sporrong et Lonroth c. Suedia

A 52/1982 și cauza Burghelea împotriva României, hotărârea din 27 ianuarie 2009

publicată în M. Of. nr. 736/29.10.2009).

S-a învederat că prin

considerentele deciziei recurate, instanța de apel a absolutizat interesul public

în dauna celui privat pentru a justifica exproprierea de fapt, de natură să restrângă

proprietatea privată fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile invocate

de recurenți, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Deși acțiunea introductivă

formulată de reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-art. 999 C.

civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ulterior, așa cum s-a reținut prin încheierea de la termenul din 17 iunie

2011, aceștia au învederat că înțeleg să invoce și dispozițiile Legii nr. 33/1994,

cu mențiunea că vor depune precizarea și în scris.

La 20 iunie 2011 s-a înregistrat

precizarea de acțiune prin care reclamanții au arătat că își întemeiază în drept

pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză

de utilitate publică, menținându-și cele două petite: de obligare a pârâtului Municipiul

Cluj-Napoca prin Primar la plata sumei de 762.500 RON, reprezentând contravaloarea

terenului situat în Cluj-Napoca, Cartierul D.R., str. C.B. și, respectiv, solicitarea

de a se dispune înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului

cu titlu de expropriere.

Prima instanță a examinat

temeinicia acțiunii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 33/1994, invocată prin

precizarea reclamanților din 20 iunie 2011, reținând că nu sunt întrunite prevederile

art. 21-art. 27 din această lege, întrucât nu a operat o expropriere de fapt și,

chiar dacă s-ar fi dovedit o asemenea situație, despăgubirile se impuneau a fi stabilite

în conformitate cu prevederile art. 25-art. 26 din Legea nr. 33/1994, iar nu după

alte criterii.

Instanța de apel, în limita

criticilor formulate prin cererea apelanților reclamanți și având în vedere caracterul

devolutiv al acestei căi de atac, a examinat cauza fără a face referire în mod explicit

la dispozițiile Legii nr. 33/1994, reținând însă că nu a operat o expropriere de

fapt prin schimbarea categoriei de folosință a terenului în litigiu.

Pentru aceste considerente,

Curtea va substitui parțial motivarea instanței de apel în sensul celor ce urmează:

Reclamanții au susținut

că prin interdicția cuprinsă în art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, care prevede că

este interzisă și sancționată cu nulitatea absolută schimbarea destinației terenului

amenajat ca spațiu verde în planul urbanistic, bunul lor este afectat unei cauze

de utilitate publică, iar statul are obligația de a proceda la expropriere, cu acordarea

unei juste despăgubiri.

Legea nr. 33/1994, ca

lege specială în materia exproprierii pentru utilitate publică, reglementează atât

procedura declarării exproprierii, cât și modul de stabilire a despăgubirilor, astfel

încât, câtă vreme legea nu face nicio distincție, și exproprierea faptică trebuie

să urmeze același regim.

Astfel, potrivit art.

1 și art. 3 din Legea nr. 33/1994, declararea utilității publice pentru lucrările

de interes local este de competența consiliului județean, în baza cercetării prealabile

efectuate în condițiile art. 10, având drept scop stabilirea existenței elementelor

care să justifice interesul local, lipsa altor căi de realizare a lucrărilor, avantajele

economico-sociale sau de orice altă natură, precum și încadrarea în planurile de

urbanism și amenajare a teritoriului.

Ulterior declarării utilității

publice, la sesizarea expropriatorului, tribunalul în a cărui rază teritorială este

situat imobilul se pronunță asupra exproprierii, verificând întrunirea condițiilor

cerute de lege pentru expropriere și stabilind cuantumul despăgubirilor în baza

criteriilor legale.

În speță, nu s-a făcut

dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, interdicțiile la care au făcut

referire recurenții reclamanți reflectând aplicarea dispozițiilor art. 71 din O.U.G.

nr. 195/0205, potrivit cărora: „schimbarea destinației terenurilor amenajate ca

spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea

suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul

juridic al acestora”.

O soluție contrară, inserată

în cuprinsul certificatului de urbanism, contravenea flagrant dispozițiilor imperative

ale legii, fiind sancționată cu nulitatea absolută a actului potrivit alin. (2)

al aceluiași articol.

Stabilind situația de

fapt, instanțele de fond și apel au reținut că, la data cumpărării, terenul nu era

încadrat ca spațiu verde, însă au apreciat că această împrejurare estre lipsită

de relevanță, având în vedere că, așa cum rezultă din certificatul de urbanism din

16 aprilie 2002, cu privire la care reclamanții au arătat că au fost informați verbal,

este cel de zonă agroindustrială.

Într-adevăr, ulterior

emiterii primului certificat de urbanism, regimul urbanistic al terenului a fost

modificat în baza unei hotărâri a consiliului local, necontestate în procedura contenciosului

administrativ, reclamanții precizând că abia la momentul eliberării certificatului

din 4 mai 2008 au aflat că terenul este încadrat în zona spații verzi.

Împrejurarea invocată

de reclamanți ca fiind esențială, aceea că la momentul achiziționării terenului,

acesta nu era încadrat în categoria spații verzi și, prin urmare, ar fi putut edifica

o construcție (sens în care au solicitat și obținut autorizația pentru o construcție

provizorie din 6 august 2002) nu putea face obiectul examinării, câtă vreme categoria

urbanistică inițială, de zonă agro-industrială, a fost modificată ulterior, iar

modificarea nu a fost contestată de reclamanți în procedura contenciosului administrativ.

Critica recurenților potrivit

căreia, prin soluția atacată, s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critică circumscrisă motivului prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Într-adevăr, atributele

dreptului de proprietate al reclamanților au fost limitate prin schimbarea categoriei

de folosință a terenului, dar această limitare a fost corect apreciată de instanțele

de fond și apel ca fiind legitimă, întrucât reflectă interesul general reglementat

de legea regimului urbanistic.

În acest sens trebuie

interpretată și jurisprudența la care au făcut referire reclamanții prin motivele

de recurs (evocând cauzele Burghelea contra României și Sporrong și Lonrath împotriva

Suediei), în conformitate cu care „pentru a determina dacă a avut loc o privare

de bunuri conform celei de a doua teze din alin. (1) al art. 1 din Protocolul

nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat o deposedare sau expropriere

formală, dar și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea

situației litigioase”.

Astfel, având în vedere

situația reclamanților la momentul emiterii primului certificat de urbanism, în

sensul că terenul era parțial construibil (zona L 2), le dădea acestora dreptul

să solicite precizarea suprafeței ce se încadra în regimul urbanistic respectiv,

drept de care nu au uzat, neatacând hotărârea Consiliului Local ce prevedea respectiva

încadrare.

Celelalte critici invocate

de reclamanți, potrivit cărora certificatele de urbanism nu reflectau regimul real

al terenului, stabilit prin documentația de urbanism, nu vor fi examinate întrucât

nu se circumscriu motivelor de nelegalitate invocate, vizând modul de apreciere

de către instanța de apel a probelor administrate, ce nu mai poate fi cenzurat în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, se va reține

că, din dezvoltarea motivelor de recurs invocate de reclamanți, nu rezultă critici

care să se încadreze în dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții I.V. și I.D. împotriva deciziei nr. 144 din 8 noiembrie

2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 mai 2014.