ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1528/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1528/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 25 martie 2013,

pârâta C.M. a solicitat instanței îndreptarea și lămurirea dispozitivului

sentinței civile nr. 1180F din 20 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul

București, în sensul de a stabili că obligația impusă în sarcina chemaților în

garanție este solidară, în lipsa acestei mențiuni, nefiind posibilă executarea

hotărârii.

Prin sentința civilă

nr. 735 din 11 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

cererea formulată de reclamanții (titulari ai cererii de chemare în garanție) C.I.

și C.M.A., T.C. și T.M., C.M., P.C., în contradictoriu cu chemații în garanție Consiliului

General al Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor

Publice și, pe cale de consecință, a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile

nr. 1180F din 20 iunie 2008, în sensul că chemații în garanție Consiliul General

al Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice

sunt obligați, în solidar, la plata către reclamanți a sumelor stabilite prin sentința

civilă nr. 1180F din 20 iunie 2008.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că solicitarea titularei cererii de chemare în garanție

este fondată, în dispozitivul sentinței civile nr. 1180F din 20 iunie 2008, pronunțată

de Tribunalul București, fiind consemnata dispoziția: „obligă chemații în garanție

la plata către pârâții C.I. și C.M.A. a sumei de 22.201 RON, către pârâții T.C.

și T.M. a sumei de 41.012 RON, către pârâta C.M. a sumei de 41.012 RON, către pârâtul

P.C. a sumei de 20.604 RON, reprezentând prețul achitat, reactualizat cu indicele

de inflație, pentru apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995”.

Din considerentele hotărârii

menționate, rezultă că cererea de chemare în garanție a fost îndreptată împotriva

Consiliului General al Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor

Publice, astfel că, în absența înlăturării obligației față de unul din chemații

în garanție, aceștia sunt obligați către pârâți, în solidar, la plata sumelor stabilite

prin dispozitivul acestei hotărâri.

Împotriva acestei sentințe,

la data de 19 iunie 2013, a declarat apel chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice, apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea apelului,

apelantul-chemat în garanție a arătat că sentința pronunțată de către Tribunalul

București, secția a V-a civilă, este netemeinică și nelegală, având în vedere că

motivarea acestea este sumară și superficială, instanța de fond reținând că formularea

cererii de chemare în garanție, în contradictoriu cu cele trei parți, este suficientă

pentru a atrage răspunderea solidară a acestora. În acest mod, instanța de fond

a prezumat existența unei obligații solidare, în absența oricărei dovezi.

Or, așa cum rezultă din

literatura de specialitate, solidaritatea pasivă poate avea ca izvor voința parților

(exprimată prin convenție sau testament) sau legea. Un aspect esențial este faptul

ca solidaritatea are caracter de excepție, față de regula de drept comun a divizibilității

datoriei, ea trebuind să fie stipulată în mod expres. În același sens este și textul

art. 1041 vechiul C. civ.

În speță, nu poate fi

invocată voința părților, ca izvor al solidarității pasive, deoarece, în mod evident,

o astfel de voință nu a fost exprimată, prin convenție sau pe altă cale. De asemenea,

nu se poate vorbi despre o solidaritate legală, neexistând vreun act normativ care

să o instituie. În lipsa oricărui izvor al solidarității și a oricărei dovezi făcute

de către reclamantă, singura soluție legală era aceea de respingere a cererii de

îndreptare și lămurire a dispozitivului ca neîntemeiată.

S-a menționat și

faptul că, inițial, reclamanții C.M., C.I. și C.M.A. au optat pentru punerea în

executare a dispozitivului sentinței civile nr. 1180F din 20 iunie 2008, în forma

sa neîndreptată și nelămurită, operațiune juridică ce nu s-a dovedit a fi imposibilă.

Astfel, atât Consiliul

General al Municipiului București, cât și Ministerul Finanțelor Publice au executat

în mod voluntar obligația de plată ce le revenea (câte o treime din suma stabilită

de instanța de judecată), doar SC H.N. SA refuzând executarea voluntară a obligației

ce îi revenea, situație în care reclamanții au la îndemână calea executării silite

împotriva acestei societăți.

Prin decizia civilă

nr. 2A din 9 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-chemat

în garanție Ministerul Finanțelor Publice,

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Instituția

reglementată de

art.

281

1

C. proc. civ. vizează situația existenței unor interpretări divergențe

cu privire la conținutul măsurilor luate de către instanță prin dispozitivul unei

hotărâri judecătorești, când este necesară o interpretare a instanței care a pronunțat

hotărârea, sau ipoteza în care se impune înlăturarea eventualelor prevederi potrivnice

cuprinse în dispozitiv.

Procedura

nu poate fi folosită însă pentru a modifica soluția dată, lămurirea trebuind să

se realizeze prin raportare la măsurile obligatorii dispuse prin hotărârea judecătorească

vizată și considerentele pe care acestea se fundamentează, avându-se în vedere,

în același timp, statuările obligatorii ale instanțelor de control judiciar care

au fost învestite anterior cu cenzurarea temeiniciei și legalității respectivei

hotărâri.

Ținând

seama de aceste aspecte expuse în prealabil, Curtea a constatat că sunt corecte

criticile apelantului vizând modalitatea în care prima instanță a argumentat lămurirea

dispozitivului sentinței civile

nr. 1180F din 20 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în sensul unei obligații solidare a Consiliului

General al Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice privind

plata sumelor stabilite prin dispozitivului aceleiași sentințe, impunându-se înlăturarea

considerentelor sentinței apelate referitoare la fundamentarea răspunderii solidare

a celor trei părți, pe simplul fapt al formulării cererii de chemare în garanție

în contradictoriu cu acestea.

În conformitate cu dispozițiile

art. 1041 C. civ. de la 1864, invocate și de apelant în susținerea criticii sale,

„Obligația solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres; această regulă

nu încetează decât numai când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii”.

Prin urmare, solidaritatea este o excepție de la regula de drept comun a divizibilității

datoriei și trebuie stipulată expres, dacă nu decurge dintr-o prevedere expresă

a legii.

Curtea a reținut însă,

că sentința civilă nr. 1180F din 20 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București,

prin care toți chemații în garanție au fost obligați la plata către pârâți a sumelor

reprezentând prețul achitat, reactualizat cu indicele de inflație, pentru apartamentele

cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, fără a se specifica felul obligației și

reținându-se incidența dreptului comun ca fundament al obligației, respectiv dispozițiile

art. 1337 C. civ. de la 1864, a fost apelată doar de două dintre părțile obligate

la plată, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul General al Municipiului

București, ambele invocând lipsa legitimării lor procesuale în cadrul raportului

obligațional dedus judecății.

Prin decizia civilă

nr. 410A din 8 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, aceste

două apeluri au fost respinse, apreciindu-se că se justifică legitimarea procesuală

a celor doi pârâți, în condițiile în care, în cauză, ar fi fost incidente atât

art. 50 din Legea nr. 10/2001, cât și art. 1337 C. civ.

Ulterior, numai Ministerul

Finanțelor Publice a înțeles să reitereze, prin declararea recursului, lipsa calității

sale procesuale pasive, în fața instanței supreme, instanță care, prin decizia civilă

nr. 705 din 7 februarie 2012, a respins acest recurs, ca nefondat.

Prin această decizie irevocabilă,

care se bucură de puterea de lucru judecat și se impune ca atare apelantului din

prezenta speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a statuat

că se justifică, în litigiul respectiv, calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

text de lege potrivit căruia acesta apare ca plătitor al prețului actualizat din

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, ipoteză care se regăsea în

speță, ministerul fiind „gestionarul fondului extrabugetar alimentat cu sumele de

bani, constând în prețul plătit de chiriașii-cumpărători și din care, corelativ,

se restituie prețul plătit”.

S-a tranșat, totodată,

aspectul normei legale incidente în raportul juridic obligațional dedus judecății,

arătându-se că aceasta este „Legea nr. 10/2001, ca lege specială, iar nu dispozițiile

de drept comun privind obligația de garanție pentru evicțiune”.

În consecință, Curtea

a remarcat că, în urma finalizării litigiului anterior, în mod definitiv și irevocabil,

prin modalitatea în care părțile interesate au înțeles să exercite căile de atac

și prin raportare la soluțiile adoptate de instanțele de control judiciar, intrate

în puterea lucrului judecat, s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a tuturor

celor trei chemați în garanție, care au rămas obligați la plata sumelor reținute

prin sentința de fond, a cărei lămurire se solicită acum, precum și împrejurarea

că, fiind incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în privința

acestui raport obligațional cu pluralitate de subiecte, Ministerul Finanțelor Publice

datorează prețul plătit, iar nu o parte din acesta, respectiv, o treime, așa cum

se susține prin apelul declarat.

Într-o atare situație,

singura interpretare în acord cu dispozițiile legale a modului în care cei trei

debitori sunt ținuți să satisfacă pretențiile intimaților-reclamanți, prin care

se respectă, totodată, hotărârile judecătorești menționate, este aceea că plata

datoriei se face în solidar. Astfel, potrivit art. 1039 C. civ. de la 1864, „obligația

este solidară din partea debitorilor când toți s-au obligat la același lucru, astfel

că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate și că plata făcută de unul din debitori

liberează și pe ceilalți față de creditor”.

Rezultă că efectul principal

al solidarității pasive este obligația fiecărui debitor de a fi urmărit de creditor

pentru totalitatea datoriei, efect care face ca riscul eventualei insolvabilități

a unuia sau mai multor codebitori solidari să fie suportat doar de codebitorul solidar

solvabil, iar nu de creditor.

Solidaritatea pasivă funcționează

pentru acesta din urmă ca o garanție a realizării creanței și acest aspect a fost

avut în vedere, fără echivoc, și de instanța care a pronunțat sentința civilă

nr. 1180F din 20 iunie 2008, finalitatea obligării tuturor celor trei chemați în

garanție la plata prețului actualizat fiind aceea a existenței posibilității reale

a creditorilor, intimații-reclamanți în cauză, de a-și îndestula în totalitate creanța,

fără a fi afectați în vreun mod de insolvabilitatea vreunuia dintre debitori.

Din aceasta perspectivă,

este lipsită de relevanță susținerea apelantului referitoare la împrejurarea că,

până la acest moment, executarea debitului recunoscut prin titlul executoriu reprezentat

de sentința de mai sus s-ar fi desfășurat, până în prezent, după regula divizibilității

datoriei, întrucât, pe de o parte, în faza executării silite, nu poate exista o

coparticipare procesuală pasivă, chiar dacă obiectul pricinii în care s-a pronunțat

hotărârea judecătorească pusă în executare a fost o obligație comună mai multor

subiecte pasive (un raport obligațional cu o pluralitate de debitori), iar, pe de

altă parte, creditorul unei obligații solidare poate urmări pe oricare dintre debitori

ca debitori principali pentru întreaga datorie, până la realizarea întregii creanțe.

Văzând, totodată, dispozițiile art. 1042-art. 1043 C. civ. de la 1864, referitoare

la opțiunile creditorului în cest caz, Curtea a constatat că urmărirea altui codebitor

solidar poate fi împiedicată numai dacă s-a făcut plata integrală și efectivă a

întregii datorii.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs, în termen legal, Ministerul Finanțelor Publice, pentru motive

de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

art. 1041 C. civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea deciziei civile

atacate, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de îndreptare și lămurire

a dispozitivului sentinței civile nr. 1180F din 20 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, s-a arătat că instanța de apel, în mod eronat, a menținut soluția instanței

de fond în ceea ce privește obligația solidară a chemaților în garanție Consiliul

General al Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice la

plata către reclamanți a sumelor stabilite prin sentința civilă nr. 1180F din 20

iunie 2008, în absența oricărei dovezi.

Mai mult, chiar instanța

de apel a reținut, în mod judicios, că „sunt corecte criticile apelantului care

vizau modalitatea în care prima instanță a argument lămurirea dispozitivului sentinței

civile nr. 1180F din 20 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, în sensul

unei obligații solidare a Consiliului General al Municipiului București, SC

H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice privind plata sumelor stabilite prin dispozitivul

aceleiași sentințe, impunându-se înlăturarea considerentelor sentinței apelate referitoare

la fundamentarea răspunderii solidare a celor trei părți arătate, pe simplul fapt

al formulării cererii de chemare în garanție, în contradictoriu cu acestea”.

Prin urmare, de vreme

ce însăși instanța de apel a reținut că răspunderea solidară a celor trei chemați

în garanție este fără fundament, întrucât cererea de chemare în garanție a fost

formulată în contradictoriu cu toate cele trei părți, în mod eronat, a menținut

obligația solidară de plată a sumelor stabilite prin sentința civilă nr. 1180F

din 20 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Această concluzie se impune

cu atât mai mult cu cât cererea de chemare în garanție a fost admisă irevocabil,

în contradictoriu cu toate cele trei părți chemate în garanție, respectiv Consiliul

General al Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor Publice,

iar dispozitivul hotărârii se pune în executare de către toate părțile obligate

conform titlului executoriu, fiind inechitabil ca riscul insolvabilității unui debitor

să fie suportat de către celalalt codebitor.

De asemenea, s-a învederat

că solidaritatea pasivă poate avea ca izvor voința părților (exprimată prin convenție

sau testament) sau legea. Un aspect esențial este faptul că solidaritatea are caracter

de excepție față de regula de drept comun a divizibilității datoriei, ea trebuind

să fie stipulată în mod expres. În același sens este și textul art. 1041 vechiul

C. civ.

În acest punct, au fost

reiterate argumentele conținute în motivele de apel, care nu se mai impun a fi reluate.

S-a învederat, inițial,

că reclamanții C.M., C.I. și C.M.A. au optat pentru punerea în executare a dispozitivului

sentinței civile nr. 1180F din 20 iunie 2008, în forma sa neîndreptată și nelămurită,

operațiune juridică ce nu s-a dovedit a fi imposibilă.

Astfel, atât Consiliul

General al Municipiului București, cât și Ministerul Finanțelor Publice au executat

în mod voluntar obligația de plată ce le revenea (câte o treime din suma stabilită

de instanța de judecată); doar SC H.N. SA a refuzat executarea voluntară a obligației

ce îi revenea, situație în care reclamanții au la îndemână calea executării silite

împotriva acesteia.

Astfel, nu s-ar putea

admite soluția solidarității pasive, lipsite de orice izvor, în scopul ca reclamanții

să își recupereze ultima treime din suma totală de la unul dintre chemații în garanție

ce și-a executat cu bună-credință propria obligație și care ar urma, în viziunea

reclamanților, să achite și suma datorată de SC H.N. SA, urmând a face ulterior

diligențe în vederea recuperării acestei sume.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul,

întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii (...), părțile pot cere instanței

care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul.

Din interpretarea teleologică

a acestui articol, rezultă că procedura specială de lămurire a dispozitivului poate

fi folosită de părți doar în ipoteza în care dispozitivul hotărârii judecătorești

nu este suficient de clar, fapt ce poate crea dificultăți în procedura de executare

silită, aceasta nefiind o cale menită să ducă la anularea ori modificarea titlului

executoriu, întrucât o astfel de finalitate poate fi atinsă doar prin intermediul

căilor legale de atac.

În consecință, instanța

învestită cu o astfel de cerere nu poate modifica soluția pronunțată,

în procedura specială instituită de art. 281

1

C. proc. civ., decât cu

încălcarea flagrantă a principiului autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești

a cărei lămurire s-a solicitat, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nelegală.

În speță, intimații-reclamanți

au solicitat instanței lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1180 F

din 20 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul de a

se menționa că cei trei chemați în garanție, Consiliul General al

Municipiului București, Ministerul Finanțelor Publice și SC H.N. SA, au fost

obligați în solidar la plata sumei de 41.012 RON.

Conform dispozițiilor

art. 1041 C. civ. de la 1864, „Obligația solidară nu se prezumă, trebuie să fie

stipulată expres; această regulă nu încetează decât numai când obligația solidară

are loc de drept, în virtutea legii”.

În consecință, solidaritatea

pasivă, caracterizată prin existența unei pluralități de debitori care

sunt ținuți să execute o prestație

unică, în sensul că fiecare debitor solidar este obligat să plătească datoria în

întregime, oricare dintre ei putând fi urmărit de creditor pentru totalitatea datoriei,

este o excepție de la

regula de drept comun a divizibilității datoriei și trebuie stipulată expres, în

ipoteza în care nu decurge dintr-o prevedere expresă a legii.

Or, stabilirea în sarcina

chemaților în garanție a obligației de a plăti în solidar suma reprezentând

prețul reactualizat al imobilului în litigiu nu poate fi determinată prin procedura

lămuririi dispozitivului unei hotărâri judecătorești, câtă vreme aceasta reprezintă

un aspect ce ține de fondul raporturilor litigioase dintre părți, care

trebuia supus dezbaterilor contradictorii, cu respectarea ansamblului garanțiilor

procesuale impuse de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care

reglementează dreptul la un proces echitabil.

Mai mult, din considerentele

sentinței civile nr. 735 din 11 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, nu rezultă decât o justificare sumară a unei pretinse

solidarități pasive, ce ar fi determinată, în opinia primei instanțe,

de însăși formularea unei cereri de chemare în garanție împotriva Consiliului

General al Municipiului București, Ministerului Finanțelor Publice și SC

H.N. SA, iar substituirea acestei motivări de către instanța de apel, prin

ample considerente ce vizează temeiurile juridice ale unei răspunderi solidare și

rațiunile acesteia în cauza dedusă judecății, nu fac decât să arate, o

dată în plus, că problema unei răspunderi solidare nu poate fi tranșată printr-o

procedură ulterioară dezbaterii fondului cauzei, câtă vreme, pe parcursul soluționării

acesteia, nu s-au formulat apărări cu privire la acest aspect.

În acest context, instituirea

solidarității pasive prin procedura lămuririi dispozitivului reglementată de

art. 281

1

C. proc. civ. echivalează cu o veritabilă modificare a hotărârii

supuse acestei proceduri, cu consecințe asupra efectelor titlului executoriu

vizat, ceea ce este inadmisibil.

Este relevantă în acest

sens împrejurarea că, astfel cum a rezultat din concluziile orale, intimatei C.M.A.

i s-au plătit toate sumele din hotărâre, (fără reactualizarea acestora, conform

susținerilor acesteia), iar intimaților T.M. și T.C. li s-a plătit doar

⅓ din sumă, de la Ministerul Finanțelor Publice, aceștia formulând o cerere

de executare silită împotriva celorlalți debitori.

Or, câtă vreme Consiliul

General al Municipiului București, Ministerul Finanțelor Publice și SC

H.N. SA, în calitate de debitori, și-au executat, în favoarea creditoarei C.M.A.,

obligația de plată a sumei ce le revenea conform

sentinței

civile nr.

1180 F din 20 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, iar, împotriva debitorilor SC H.N. SA și Consiliului General al Municipiului

București, s-a declanșat procedura executării silite de către intimații

creditori T.M. și T.C., instituirea solidarității pasive, în scopul evitării

insolvabilității unuia dintre codebitori, una dintre rațiunile decelate

de instanța de apel pentru a considera admisibilă cererea de lămurire a dispozitivului

titlului executoriu, nu poate fi impusă prin intermediul procedurii de lămurire

a dispozitivului unei hotărâri, hotărâre care, în ansamblul considerentelor sale,

nu a expus un asemenea raționament și nu a justificat necesitatea unei

răspunderi solidare a debitorilor chemați în garanție.

Pentru considerentele

expuse, găsind operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul

declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr. 2A din 9 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie; va modifica decizia recurată; va admite apelul

declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

nr. 735 din 11 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care

o va schimba, în sensul că va respinge cererea de îndreptare și lămurire a dispozitivului

sentinței civile nr. 1180 F din 20 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a

V-a civilă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 2A

din 9 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia, în sensul

că admite apelul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice

împotriva sentinței nr. 735 din 11 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă.

Schimbă sentința, în sensul

că respinge cererea de îndreptare și lămurire a dispozitivului sentinței civile

nr. 1180 F din 20 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 mai 2014.