ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2010

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17 noiembrie 2008, reclamantul U.D.F. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. a solicitat să se constate că activitatea desfășurată în perioada 01 septembrie 1990 - 01 aprilie 1999 în cadrul autorității publice a fost desfășurată în condiții deosebite (grupa I de muncă), astfel cum au fost reglementate de Decretul nr. 247/1977 și obligarea pârâtului la eliberarea documentelor necesare calculării vechimii în muncă. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în perioada septembrie 1990 - aprilie 1999 a fost angajat în cadrul Secretariatului General al M.A.I.

și pentru aceasta perioadă a solicitat să-i comunice că a lucrat în grupa I de muncă. Prin adresa din 28 martie 2008, pârâtul a refuzat să-i încadreze această perioadă lucrată ca „activitate în condiții deosebite speciale și alte condiții”, în vederea stabilirii drepturilor de pensie, pe motiv că din atribuțiile avute la locurile de muncă enumerate: secretariat cabinet, relații publice, secretariat și documente secrete, analiză și sinteză, informare și sinteză, dar și din indicatorii prevăzuți și consemnați în fișele de evaluare nu rezultă atribuții pe linie de personal de serviciu pe unitate în ture, conform cap. II; pct. 8, anexa 2 la H.G. nr. 1822/2004. Reclamantul a susținut că, în perioada arătată a avut atribuții de „analiză și sinteză”, care se încadrau, la momentul respectiv, în grupa I muncă, conform Ordinului M.l.

din 29 august 1990, art. 1 lit. c). A mai arătat că, prin adresa din 24 octombrie 2008 pârâtul a reanalizat documentele puse la dispoziție și a emis dispoziția de personal prin care i s-a reconsiderat încadrarea în condiții speciale de muncă, începând cu data de 01 iulie 2001 și până în prezent. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112-114 C. proc. civ., Decretul nr. 247/1977 și Ordinul M.I. din 29 august 1990. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 215 din 21 ianuarie 2009 a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea cererii reclamantului, pe care a invocat-o din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a se pronunța astfel Curtea a reținut că, dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat și alte drepturi ie asigurări sociale, prevăd că că reglementările privind, locurile de muncă și activitățile în condiții deosebite și speciale stabilite pentru sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale se aplică și polițiștilor care își desfășoară activitatea în condiții similare”. Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale prevede la art. 154 că jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale si curți de apel. La art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000 se prevede expres că „refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale” se soluționează în primă instanță de tribunal.

Curtea a apreciat că, în speță, natura litigiului dedus judecății este de asigurări sociale și se încadrează în ipoteza reglementată de art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000, astfel încât a admis excepția și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția litigii de muncă și asigurări sociale. Tribunalului București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 2316 din 19 martie 2009 a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea cererii reclamantului, pe care a invocat-o din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, și constatând ivit conflict negativ de competență a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițiștilor, completată și modificată, polițistul este funcționar public civil, cu statut special. Litigiul are natura unui conflict de muncă, în sensul art. 5 și art. 67 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă întrucât vizează executarea unei obligații ce intră în conținutul raportului de serviciu, căci potrivit art. 40 alin. (2), lit. h) C. muncii angajatorul are obligația de a elibera, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului, iar art. 1 alin. (2) C. muncii prevede că dispozițiile sale se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice.

Art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000 reglementează competența din punct de vedere material a tribunalului în soluționarea cererilor privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, însă litigiul nu cade sub incidența jurisdicției asigurărilor sociale, reglementată de Legea nr. 19/2000, întrucât nu are ca obiect un drept de asigurări sociale, ci un drept ce derivă din raporturile de serviciu dintre părți. Tribunalul a considerat că raportul juridic ce intră sub incidența jurisdicției asigurărilor sociale are la bază potrivit art. 1, art. 5 și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, contractul de asigurare socială, în care părți sunt persoanele fizice denumite asigurați, pe de o parte, și casa teritorială de pensii, pe de altă parte.

Cum polițiștii sunt funcționari publici și își desfășoară activitatea pe baza raportului de muncă fundamentat pe dispozițiile statutului cadrelor militare, precum și a altor reglementări emise în temeiul acestuia, în temeiul art. 80 și art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public, competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ, astfel încât în baza art. 158 C. proc. civ., instanța a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, urmează să constate că în cauză competența soluționării acțiunii civile formulate de reclamante revine Tribunalului București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente: Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea existenței unui drept, respectiv că pentru activitatea prestată în perioadele: 1 septembrie 1990-1 noiembrie 1992, în care contestatorul și-a desfășurat activitatea în calitate de ofițer specialist III la Direcția Secretariat din cadrul M.A.I., 1 noiembrie 1992-1 mai 1994 ofițer șef cabinet I la Serviciul cabinet ministru, 1 mai 1994-1 aprilie 1999-ofițer specialist principal III, respectiv II la Direcția Generală, Strategie, Relații Publice și Cancelaria ministrului de Interne, se încadrează în grupa I de muncă, în vederea stabilirii vechimii în muncă.

În speța supusă analizei, din modul în care reclamantul a înțeles să formuleze acțiunea rezultă că cererea principală este cea privind acordarea grupei I de muncă, respectiv stabilirea unor altor drepturi decât cele care i-au fost acordate de către angajator, în vederea stabilirii drepturilor de pensie și eliberarea documentelor necesare stabilirii vechimii în muncă decurgând din primul capăt de cerere, ca o consecință a acestuia. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițiștilor, astfel cum a fost completată și modificată, polițistul este funcționar public civil, cu statut special.

Potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițiștilor, prevederile acestei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost completată și modificată, care prevede prin dispozițiile art. 109 că în cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe. În acest context al analizei, se apreciază că raporturile de serviciu ale funcționarilor publici sunt raporturi juridice de muncă, care reprezintă repere comparative față de raporturile de muncă a altor categorii de salariați.

Funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice pe care o exercită în limitele funcției lor, ceea ce particularizează raporturile lor de serviciu. În aceeași măsură însă, funcționarii publici sunt simpli prepuși ai angajatorului lor și nu acționează de o manieră independentă de alți angajați, care sunt parte a unui raport de muncă printr-un contract de muncă sau alte instrumente juridice ce generează anumite condiții de muncă, obligații ale angajatorului sau remunerarea muncii. Potrivit dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

Totodată, dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 179/2004, privind pensiile de stat și alte drepturi de asigurări sociale, care se aplică funcționarilor publici cu statut special din unitățile M.A.I., respectiv polițiști, care se supun prevederilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că reglementările privind locurile de muncă și activitățile în condiții deosebite și speciale stabilite pentru sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale se aplică și polițiștilor care își desfășoară activitatea în condiții similare. H.G.

nr. 1822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice politiștilor, nu conține prevederi exprese cu privire la instanța competentă a soluționa contestațiile formulate împotriva modului de încadrare în grupele de muncă și activități cu condiții deosebite stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 5 și art. 6 ale acestui act normativ, precizând doar la art. 2 că “polițiștilor în activitate care lucrează în condiții deosebite și speciale, stabilite pentru personalul civil în condițiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de încadrarea în condițiile de muncă prevăzute pentru acesta, prin ordin al ministrului administrației și internelor, cu avizul structurii proprii de specialitate cu atribuții de inspecție a muncii”.

În raport de obiectul cauzei, pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind refuzul de rezolvarea a unei cereri privind drepturi de asigurări sociale, se reține că legea aplicabilă este Legea nr. 19/2000. Astfel, din coroborarea actelor normative citate rezultă deci, că în ceea ce privește stabilirea instanței competente în a cerceta drepturile pretinse de reclamant, determinantă nu este calitatea acestuia de polițist (cu statut similar funcționarului public), ci natura raportului juridic dedus judecății.

Potrivit cap. VII „jurisdicția asigurărilor sociale” din Legea nr 19/2000-privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, art. 155 lit. e): „Tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale.” Pentru cele ce preced, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile normele de competență prevăzute de dispozițiile art. 155 lit. e) din din Legea nr. 19/2000-privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale. Prin urmare, în raport de dispozițiile legale anterior menționate instanța competentă să judece cererea principală privind acordarea grupei I de muncă este Tribunalul București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, care va soluționa și cererea subsidiară de eliberare a înscrisurilor doveditoare a vechimii reclamantului, în conformitate cu dispozițiile art. 17 C. proc.

civ., conform cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2010.