ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2010

Deliberând asupra conflictului negativ de

competență de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17 noiembrie 2008,

reclamantul U.D.F. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. a solicitat să se

constate că activitatea desfășurată în perioada 01 septembrie 1990 - 01 aprilie

1999 în cadrul autorității publice a fost desfășurată în condiții deosebite

(grupa I de muncă), astfel cum au fost reglementate de Decretul nr. 247/1977 și

obligarea pârâtului la eliberarea documentelor necesare calculării vechimii în

muncă.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că, în perioada septembrie 1990 - aprilie 1999 a fost angajat în cadrul

Secretariatului General al M.A.I. și pentru aceasta perioadă a solicitat să-i

comunice că a lucrat în grupa I de muncă.

Prin adresa din 28 martie 2008,

pârâtul a refuzat să-i încadreze această perioadă lucrată ca „activitate în

condiții deosebite speciale și alte condiții”, în vederea stabilirii

drepturilor de pensie, pe motiv că din atribuțiile avute la locurile de muncă

enumerate: secretariat cabinet, relații publice, secretariat și documente

secrete, analiză și sinteză, informare și sinteză, dar și din indicatorii

prevăzuți și consemnați în fișele de evaluare nu rezultă atribuții pe linie de

personal de serviciu pe unitate în ture, conform cap. II; pct. 8, anexa 2 la H.G.

nr. 1822/2004.

Reclamantul a susținut că, în perioada

arătată a avut atribuții de „analiză și sinteză”, care se încadrau, la momentul

respectiv, în grupa I muncă, conform Ordinului M.l. din 29 august 1990, art. 1 lit.

c).

A mai arătat că, prin adresa din 24

octombrie 2008 pârâtul a reanalizat documentele puse la dispoziție și a emis

dispoziția de personal prin care i s-a reconsiderat încadrarea în condiții

speciale de muncă, începând cu data de 01 iulie 2001 și până în prezent.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 112-114 C. proc. civ., Decretul nr. 247/1977 și Ordinul M.I.

din 29 august 1990.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 215 din 21

ianuarie 2009 a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea

cererii reclamantului, pe care a invocat-o din oficiu, și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția litigii de

muncă și asigurări sociale.

Pentru a se pronunța astfel Curtea a

reținut că, dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 179/2004 privind

pensiile de stat și alte drepturi ie asigurări sociale, prevăd că că reglementările

privind, locurile de muncă și activitățile în condiții deosebite și speciale

stabilite pentru sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări

sociale se aplică și polițiștilor care își desfășoară activitatea în condiții

similare”. Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi

de asigurări sociale prevede la art. 154 că jurisdicția asigurărilor sociale se

realizează prin tribunale si curți de apel.

La art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000

se prevede expres că „refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind

drepturile de asigurări sociale” se soluționează în primă instanță de tribunal.

Curtea a apreciat că, în speță, natura

litigiului dedus judecății este de asigurări sociale și se încadrează în

ipoteza reglementată de art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000, astfel încât a

admis excepția și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Tribunalului București, secția a VII-a

conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 2316 din 19

martie 2009 a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea

cererii reclamantului, pe care a invocat-o din oficiu, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, și constatând ivit conflict negativ de competență a

înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002

privind statutul polițiștilor, completată și modificată, polițistul este

funcționar public civil, cu statut special.

Litigiul are natura unui conflict de

muncă, în sensul art. 5 și art. 67 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă întrucât vizează executarea unei obligații ce intră în

conținutul raportului de serviciu, căci potrivit art. 40 alin. (2), lit. h) C.

muncii angajatorul are obligația de a elibera, la cerere, toate documentele

care atestă calitatea de salariat a solicitantului, iar art. 1 alin. (2) C.

muncii prevede că dispozițiile sale se aplică și raporturilor de muncă

reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conțin dispoziții

specifice.

Art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000

reglementează competența din punct de vedere material a tribunalului în

soluționarea cererilor privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri

privind drepturile de asigurări sociale, însă litigiul nu cade sub incidența

jurisdicției asigurărilor sociale, reglementată de Legea nr. 19/2000, întrucât

nu are ca obiect un drept de asigurări sociale, ci un drept ce derivă din

raporturile de serviciu dintre părți.

Tribunalul a considerat că raportul

juridic ce intră sub incidența jurisdicției asigurărilor sociale are la bază

potrivit art. 1, art. 5 și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, contractul

de asigurare socială, în care părți sunt persoanele fizice denumite asigurați,

pe de o parte, și casa teritorială de pensii, pe de altă parte.

Cum polițiștii sunt funcționari

publici și își desfășoară activitatea pe baza raportului de muncă fundamentat

pe dispozițiile statutului cadrelor militare, precum și a altor reglementări

emise în temeiul acestuia, în temeiul art. 80 și art. 106 din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarului public, competența de soluționare aparține

instanței de contencios administrativ, astfel încât în baza art. 158 C. proc.

civ., instanța a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București.

Înalta Curte, examinând actele și

lucrările dosarului, urmează să constate că în cauză competența soluționării

acțiunii civile formulate de reclamante revine Tribunalului București, secția a

VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea

existenței unui drept, respectiv că pentru activitatea prestată în perioadele: 1

septembrie 1990-1 noiembrie 1992, în care contestatorul și-a desfășurat

activitatea în calitate de ofițer specialist III la Direcția Secretariat din

cadrul M.A.I., 1 noiembrie 1992-1 mai 1994 ofițer șef cabinet I la Serviciul

cabinet ministru, 1 mai 1994-1 aprilie 1999-ofițer specialist principal III,

respectiv II la Direcția Generală, Strategie, Relații Publice și Cancelaria ministrului

de Interne, se încadrează în grupa I de muncă, în vederea stabilirii vechimii

în muncă.

În speța supusă analizei, din modul în care reclamantul a înțeles

să formuleze acțiunea rezultă că cererea principală este cea privind acordarea

grupei I de muncă, respectiv stabilirea unor altor drepturi decât cele care

i-au fost acordate de către angajator, în vederea stabilirii drepturilor de

pensie și eliberarea documentelor necesare stabilirii vechimii în muncă decurgând

din primul capăt de cerere, ca o consecință a acestuia.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițiștilor, astfel

cum a fost completată și modificată, polițistul este funcționar public civil,

cu statut special.

Potrivit

dispozițiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițiștilor, prevederile acestei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost completată și

modificată,

care prevede prin dispozițiile art. 109 că în

cauzele

care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de

competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor

pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

În acest context al

analizei, se apreciază că raporturile de serviciu ale funcționarilor publici sunt

raporturi juridice de muncă, care reprezintă repere comparative față de

raporturile de muncă a altor categorii de salariați.

Funcționarii publici sunt

purtători ai puterii publice pe care o exercită în limitele funcției lor, ceea

ce particularizează raporturile lor de serviciu.

În aceeași măsură

însă, funcționarii publici sunt simpli prepuși ai angajatorului lor și nu

acționează de o manieră independentă de alți angajați, care sunt parte a unui

raport de muncă printr-un contract de muncă sau alte instrumente juridice ce

generează anumite condiții de muncă, obligații ale angajatorului sau

remunerarea muncii.

Potrivit

dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici, dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației

muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau

penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției

publice.

Totodată, dispozițiile

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 179/2004, privind pensiile de stat și alte

drepturi de asigurări sociale, care se aplică funcționarilor

publici cu statut special din unitățile M.A.I., respectiv polițiști, care se

supun prevederilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu

modificările și completările ulterioare, prevăd că reglementările privind

locurile de muncă și activitățile în condiții deosebite și speciale stabilite

pentru sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale se

aplică și polițiștilor care își desfășoară activitatea în condiții similare.

H.G. nr. 1822/2004

privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite,

speciale și alte condiții, specifice politiștilor, nu conține prevederi exprese

cu privire la instanța competentă a soluționa contestațiile formulate împotriva

modului de încadrare în grupele de muncă și activități cu condiții deosebite stabilite

în conformitate cu dispozițiile art. 5 și art. 6 ale acestui act normativ,

precizând doar la art. 2 că “polițiștilor în activitate care lucrează în condiții deosebite și speciale, stabilite

pentru personalul civil în condițiile Legii nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii și alte drepturi de

asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de

încadrarea în condițiile de muncă prevăzute pentru acesta, prin ordin al

ministrului administrației și internelor, cu avizul structurii proprii de

specialitate cu atribuții de inspecție a muncii”.

În raport de obiectul cauzei, pe care

Înalta Curte îl apreciază ca fiind refuzul de rezolvarea a unei cereri privind

drepturi de asigurări sociale, se reține că legea aplicabilă este Legea nr. 19/2000.

Astfel, din

coroborarea actelor normative citate rezultă deci, că în ceea ce privește

stabilirea instanței competente în a cerceta drepturile pretinse de reclamant,

determinantă nu este calitatea acestuia de polițist (cu statut similar

funcționarului public), ci natura raportului juridic dedus judecății.

Potrivit cap. VII „jurisdicția

asigurărilor sociale” din Legea nr 19/2000-privind sistemul public de pensii și

alte drepturi de asigurări sociale, art. 155 lit. e):

„Tribunalele soluționează în primă

instanță litigiile privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri

privind drepturile de asigurări sociale.”

Pentru cele ce preced, Înalta Curte

constată că în cauză sunt aplicabile normele de competență prevăzute de

dispozițiile art. 155 lit. e) din din Legea nr. 19/2000-privind sistemul public

de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.

Prin urmare, în raport de dispozițiile

legale anterior menționate instanța competentă să judece cererea principală

privind acordarea grupei I de muncă este Tribunalul București, secția conflicte

de muncă și asigurări sociale, care va soluționa și cererea subsidiară de

eliberare a înscrisurilor doveditoare a vechimii reclamantului, în conformitate

cu dispozițiile art. 17 C. proc. civ., conform cărora cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2010.