ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7/2024

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 12.11.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, a formulat contestație împotriva Deciziei CNA nr. 354/21.10.2021.

Prin Decizia nr. 354/21.10.2021, reclamanta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 60.000 de RON pentru încălcarea articolelor 64 și 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

La data de 25.03.2022, reclamanta a depus la dosar o cerere de suspendare a executării actului administrativ, în temeiul disp. art. 15 (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 816 din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererile formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 816 din 19 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat ca prim motiv netemeinicia hotărârii recurate, ca urmare a ignorării probelor administrate de reclamantă.

Astfel recurenta a susținut că deși a depus la data de 29.03.2022 mai multe înscrisuri, instanța de fond a reținut că "în absența oricărei dovezi care să le susțină, acestea nu se pot bucura de protecția art. 10 din Convenția EDO".

Cu alte cuvinte, în opinia judecătorului fondului, opiniile Avocatului poporului din România, opiniile unei asociații de peste 500 de medici canadieni, opiniile unor reputați medici (deci "specialiști") români sau străini și chiar foști premianți Nobel pentru medicină..., precum și notorietatea extinderii explozive a pandemiei în țările cele mai intens vaccinate, reprezintă o bază factuală instabilă, neserioasă, insuficient de precisă și nefiabilă.

A susținut recurenta că sentința face o confuzie regretabilă între "informarea obiectivă" a publicului și "dovada obiectivității informării", neapărat în aceeași emisiune.

Din punct de vedere al principiilor expuse chiar de sentința recurată, rezultă că jurnalistul are obligația prezentării unei informații credibile, obiective și cu bună credință. Din niciunul din principiile expuse ori din textele legale analizate, nu rezultă obligația radio-difuzorului de a prezenta "dovada" afirmațiilor făcute, neapărat și obligatoriu în acea/aceeași emisiune. Jurnalistul/radiodifuzorul are obligația verificării prealabile a acelei informați și prezentării dovezilor în cazul în care sunt cerute, în emisiune sau, exact ca în cazul de față, în care cineva contestă veridicitatea informațiilor furnizate, prin/pentru sancționarea pe acest motiv ori în cazul solicitării de către autorități sau persoane care se pretind lezate prin informațiile respective. Așadar, faptul că probele administrate nu au fost prezentate toate (și) în emisiunea incriminată, care era de fapt o transmisiune în direct a unui miting de protest, nu poate constitui motiv de ignorare a probelor care dovedesc realitatea - deci obiectivitatea - susținerilor/afirmațiilor din emisiune, buna-credință și nevinovăția fiind prezumate.

De asemenea, recurenta a susținut că sentința recurată analizează o altă realitate factuală, ignorând-o pe cea evidentă, palpabilă și dovedită în speța analizată, începând chiar cu decizia de sancționare atacată.

Atât din decizia de sancționare, cât și din criticile și dovezile administrate de reclamantă, rezultă că în cauză a fost sancționată o emisiune prezentată "în direct", un miting de protest. Fiind un miting de protest, este evident că prezentatorul - oricare ar fi fost el - nu avea căderea de "a invita" la microfon persoane cu opinii contrare protestatarilor.

Din această perspectivă, modul pur teoretic, decuplat de realitatea factuală, în care sentința recurată analizează principiile prezentării obiective a informației, reprezintă juridic o lipsă a motivării deciziei adoptate, vădind lipsa totală de temei a acesteia. Sentința nu amintește (în considerente) nimic despre caracterul de emisiune "în direct", dar subliniază repetat că prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, ale art. 64, art. 67 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 se aplică "... tuturor furnizărilor media", adică tuturor producțiilor media, indiferent de caracterul ori subiectul acestora, pentru că legea nu distinge.

Cu privire la greșita încadrare a faptelor reclamantei și la analiza în contra scopului și sensului prevederilor legale, făcută atât de C.N.A. în decizia de sancționare, dar și de sentința atacată, a dat un exemplu elocvent (ignorat de instanță), în concluziile scrise, din care rezultă că emisiunile tv nu trebuie încadrate toate în același malaxor de analiză, atunci când este vorba despre prezentarea obiectivă a unor informații. A pretinde că nu există nicio diferență, din această perspectivă, între emisiunile cu caracter declarat "de informare a publicului", cum sunt cele "de știri", unele posturi TV fiind denumite chiar "de știri" și celelalte tipuri de emisiuni, reprezintă cel puțin o interpretare eronată legii, a dispozițiilor legale invocate (art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, ale art. 64, art. 67 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011), care încalcă sensul și scopul reglementării.

A precizat că scopul primordial al mass-media în ce privește informarea, deci al oricărei emisiuni, fie ea informativă sau de dezbateri și opinii, este aflarea adevărului, iar sintagma "informare obiectivă" nu poate fi decuplată de "aflarea adevărului".

În ceea ce privește nelegalitatea sentinței recurate, recurenta-reclamantă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 (2) din Legea nr. 504/2002, ale art. 64, art. 67 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011.

A arătat în plângerea formulată că din caracterul "în direct" al emisiunii rezultă implicit și reflectarea corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credintă a faptelor și opiniilor.

Referitor la această emisiune radiodifuzorul sancționat nu putea încălca prevederile privind separarea opiniilor de fapte, întrucât faptele se derulau sub ochii telespectatorilor. Ignorarea acestor argumente vădește interpretarea subiectivă și eronată a dispozițiilor legale.

Pe de altă parte, prin interpretarea sistematică a dispozițiilor legale, se observa din conținutul art. 65, art. 66 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011, situate între cele pretins încălcate, că acestea (art. 64 și art. 67) vizează în mod special emisiunile informative, iar nu: (i) pe cele în direct, în care publicul are posibilitatea evidentă de a-și forma o opinie chiar și contrară celor expuse de un eventual prezentator, și (ii) nici pe cele cu caracter de talk-show, în care un moderator și invitații săi își expun propriile opinii. Emisiunile incriminate de C.N.A. se încadrează în aceste tipare (în direct sau talk-show), iar nu ca emisiuni de știri (informative). Așa fiind, aplicarea acestor dispoziții legale trebuie interpretată și aplicată diferențiat.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, sentința recurată este neîntemeiată și prin invocarea, cu încălcarea evidentă a prezumției de nevinovăție, a faptului că reclamanta a mai fost sancționată anterior pentru "aceleași" fapte. Faptul că și acele sancțiuni au fost contestate, aflându-se tot pe rolul instanțelor de judecată, dovedește că nu se poate vorbi în afara oricărui dubiu despre o persistență a reclamantei în a comite contravenții. Creșterea exponențială a audientei postului în perioada incriminată e cea mai bună dovadă a faptului că publicul însuși nu s-a considerat prejudiciat prin emisiunile acesteia.

Ținând, seama cel puțin de caracterul "în direct" al emisiunii incriminate de C.N.A. s-ar fi impus reaprecierea sancțiunii în speța de față și diminuarea acesteia la minimul legal, dacă nu chiar anularea ei.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de criticile invocate prin cererea de recurs și apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei de sancționare nr. 354/21.10.2021 emise de Consiliul Național al Audiovizualului, precum și suspendarea acestei decizii până la soluționarea definitivă a cauzei, iar în subsidiar, reaprecierea sancțiunii la minimul legal posibil și înlocuirea acesteia cu avertismentul (somație publică).

Prin Decizia nr. 354/21.10.2021, reclamanta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 60.000 de RON pentru încălcarea articolelor 64 și 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare .

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește, reținând, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 64 și art. 67 din Decizia CNA nr. 220/2011, întrucât informațiile puse la dispoziția publicului de către radiodifuzor, pe de o parte, nu au fost de natură să asigure publicului posibilitatea de a-și forma în mod liber propria opinie, iar pe de altă parte, nu au fost prezentate în mod imparțial și cu buna-credință prin asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii.

Astfel, dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Codul audivizualului (Decizia CNA nr. 220/2011) prevăd că, în virtutea dreptului fundamental la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii; b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment, să fie corectă, verificată, prezentată în mod imparțial și cu bună-credință.

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a reiterat susținerile potrivit cărora informațiile erau de notorietate și de interes general, însă acest aspect nu a fost negat de instanța de fond, care a reținut că obiectul controlului judiciar nu îl constituie natura informațiilor aduse la cunoștința publică, ci modul în care acestea au fost prezentate publicului telespectator, respectiv cu încălcarea prevederilor specifice domeniului audiovizual referitoare la informarea corectă a publicului.

Legislația audiovizuală nu distinge după cum o emisiune este difuzată în direct, ori este înregistrată și nici nu există reglementări specifice uneia sau alteia dintre aceste două situații.

Normele din domeniul audiovizual referitoare la informarea corectă a publicului se aplică indiferent de modalitatea de difuzare a emisiunii (după cum este în direct ori înregistrată), indiferent de publicul căruia i se adresează emisiunea (respectiv emisiuni pentru copii ori emisiuni pentru publicul adult) și indiferent de tipul de emisiune (emisiune de știri, emisiune de dezbatere, emisiuni pentru copii, emisiuni de divertisment ori publicitate etc).

Nici argumentul potrivit căruia emisiunea nu ar fi fost una cu caracter informativ nu este de natură să exonereze recurenta de la respectarea dispozițiilor referitoare la informarea corectă a publicului, pentru considerentele deja expuse.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută critica reclamantei referitoare la faptul că emisiunea nu era una informativă despre pandemie, despre vaccinuri și măsurile dispuse de autorități, ci era o transmisiune în direct a unui miting de protest împotriva obligativității vaccinării și a măsurilor dispuse de autorități (...) câtă vreme dispozițiile art. 64 alin. (1) din Codul de reglementare a audiovizualului nu disting între emisiunile informative și cele care nu au un caracter predominant, un anumit specific informativ, respectiv între emisiunile înregistrate și cele realizate în direct, obligația furnizorilor de servicii media audiovizuale de a asigura informarea corectă, verificată, imparțială și de bună-credință a publicului cu privire la un subiect, fapt sau eveniment fiind prevăzute pentru orice tip de emisiune și orice categorie de informație.

În cadrul emisiunii în discuție, reclamanta nu a abordat într-un mod echilibrat și obiectiv informațiile privind măsurile luate de către autorități în contextul pandemic și posibilele efecte ale vaccinurilor, ci și-a prezentat poziția în mod subiectiv și partizan, fără ca aceasta să fie susținută de documente oficiale sau de expertize științifice. Afirmațiile nu au fost făcute cu titlu de simple opinii ale invitaților, ci aveau un caracter cert, putând conduce la inducerea în rândul spectatorilor/telespectatorilor a ideii unor eventuale conspirații ale autorităților pe marginea acestor vaccinuri, atât împotriva populației, cât și a economiei naționale.

Trebuie subliniat că dispozițiile citate mai sus nu interzic inițierea și dzvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public general cum sunt pandemia Covid-19 și vaccinarea, dar impun obligația ca demersul jurnalistic să se caracterizeze prin obiectivitate și echilibru, prin difuzarea unei pluralități de opinii.

În speța de față, reclamanta nu a fost sancționată pentru natura subiectului dezbătut, ci pentru modalitatea defectuoasă în care a fost prezentat, prin neprezentarea unei opinii contrare, a unor documente oficiale sau a opiniei unui specialist din domeniu, încălcând astfel obligațiile de informare corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință, în acord cu cerințele legale.

Necesitatea prezentării pluralității de opinii se impune pentru ca opiniile telespectatorilor cu privire la subiectele dezbătute în cadrul emisiunii să nu fie direcționate într-un sens anume, unic și unilateral, privându-i astfel de posibilitatea de a cunoaște opinii variate în legătură cu subiectele abordate și de a-și forma propria convingere.

Or, în cauza de față, moderatorul și invitații au susținut, în esență, aceleași puncte de vedere, fără să fie prezentat și punctul de vedere aflat în opoziție. Notorietatea informațiilor dezbătute și faptul că pe alte canale de televiziune erau susținute opinii contrare nu o exonerau pe recurentă-reclamantă de obligația de informare corectă a publicului, în acord cu întreaga realitate și nu doar cu o parte a acesteia, în funcție de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informațiilor, publicul poate fi în măsură să înțeleagă corect și complet situația prezentată și să își formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat corect legea, stabilind că dreptul la libera exprimare garantat atât de Constituție cât și de Convenția EDO nu este unul absolut, ci este un drept condițional, ceea ce înseamnă că libertatea presei nu este nelimitată, iar ingerința statului, sub forma impunerii unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, este permisă.

În concret, obligațiile pe care Legea nr. 504/2002 și Decizia CNA nr. 220/2011 le impun radiodifuzorilor urmăresc un scop legitim și sunt necesare într-o societate democratică, astfel că imperativul interesului general, clamat de recurentă nu este de natură a justifica orice tip de atitudine din partea jurnaliștilor.

Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenție, exercitarea libertăților cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Este adevărat că libertatea de exprimare a jurnaliștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează, însă în cauză, raportat la încălcările concrete imputate radiodifuzorului, Înalta Curte apreciază că modalitatea de a transmite informațiile intră în categoria faptelor, iar nu a judecăților de valoare. În acest context, reiterează că sancțiunea nu a fost aplicată pentru informațiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru faptul că, deși în emisiunea în cauză, au fost dezbătute teme și subiecte de interes public, recurenta-reclamantă nu a asigurat respectarea prevederilor legale, care obligă ca în astfel de programe furnizorii de servicii media audiovizuale să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor.

Prezentarea/dezbaterea unor astfel de subiecte, precum cele referitoare la pandemia Covid 19 și vaccinuri, cu implicații și consecințe în plan medical și social, trebuie făcută cu maximă responsabilitate, să fie bazată pe adevăr și să fie asigurată prin mijloace adecvate de verificare, prin imparțialitate în prezentare. Or, în speța de față, telespectatorilor le-a fost indusă opinia promovată, fără prezentarea unor argumente contrare.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante în sensul că instanța nu a analizat probatoriul administrat în cauză, făcând referire în mod expres la prospectul vaccinului anticovid, la studii de specialitate și la opiniile unor specialiști.

Aceste critici nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Ceea ce recurenta-reclamantă solicită instanței de control judiciar este să reaprecieze valoarea probatorie a dovezilor administrate, contrar dispozițiilor art. 483 și art. 488 C. proc. civ., care permit casarea hotărârilor de fond doar pentru motive de nelegalitate, iar nu pentru motive de netemeinicie.

Modalitatea în care instanța analizează probatoriul face parte din stabilirea situației de fapt, iar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă strict la pronunțarea unei hotărâri cu eludarea normelor de drept material, ceea ce nu este cazul de față, recursul nefiind o cale de atac devolutivă.

Analiza modului de apreciere a probelor administrate în cauză ar putea fi supusă atenției instanței de control judiciar doar din perspectiva modului de aplicare sau interpretare în cauză a normelor de drept material incidente. Însă argumentația recurentei-reclamante nu cuprinde nicio astfel de trimitere la texte de drept substanțial, susținându-se doar că prima instanță a ignorat probele aflate la dosar, nefăcând nicio referire în cuprinsul considerentelor cu privire la acestea. Aceste critici pot face doar obiectul unei căi de atac devolutive, dar nu constituie aspecte de nelegalitate verificabile în calea de atac extraordinară a recursului.

De asemenea, în privința individualizării sancțiunii aplicate prin decizia contestată, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a reținut că sancțiunea contravențională a fost aplicată având în vedere criteriile legale de individualizare a sancțiunii prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, respectiv: gravitatea și efectele faptei, sancțiunile aplicate anterior pentru încălcarea acelorași dispoziții legale privind informarea corectă a publicului (în ultimul an - trei (3) somații și cinci (5) amenzi în cuantum total de 105.000 RON), amenda reflectând faptul că sancțiunile aplicate anterior radiodifuzorului nu și-au atins scopul de a determina reclamanta să respecte prevederile legale din domeniul audiovizual în materie de informare corectă.

În concluzie, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse anterior, constatând că nu este incident motivul de casar prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 816 din 19 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.