ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 570/2023

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia la data de 18.01.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanții Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România și Parohia Evanghelică CA Sebeș au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România - Guvernul României, ca prin hotărârea judecătorească să se dispună: - anularea Deciziei nr. 9329/8.10.2020 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; - restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în Sebeș, înscris în CF Sebeș, nr. top x. Prin precizarea de acțiune de acțiune depusă pentru termenul din 8.03.2021 reclamanții au arătat că petitul 2 îl reformulează astfel: - solicită obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului construcție și teren, situat în loc. Sebeș jud. Alba str. 1848 nr. 1, înscris în CF x Sebeș nr. top, x.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 18550/2021 din data de 15 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România și Parohia Evanghelica CA Sebeș în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. 1.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România și Parohia Evanghelică CA Sebeș, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare sau rejudecarea în fond a litigiului. În motivarea recursului, a arătat că în soluționarea cauzei, instanța de fond a aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și ale H.G. nr. 1094/2005, ale art. 948 din C. civ. român vechi și ale Decretului nr. 115/1938. În motivarea soluției sale, Curtea de Apel reține: "Conform dispozițiilor Convenției Biserica Regnicolară a predat A. toată averea mobilă și imobilă care era proprietatea sa și a servit scopurilor școlare de educație. Este adevărat că aceasta nu a procedat la înscrierea drepului de proprietate în cartea funciară însă acest aspect nu poate fi invocat de chiar partea contractantă, aceasta fiind ținută de convenție la transferul dreptului. Prin Decretul - Lege nr. 485/1944 emis de Regele Mihai al României a fost abrogată Legea nr. 830/1940 pentru constituirea A. din România. Potrivit acestui Decret statul român devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor aparținând A., subrogându-se acestuia. În raport de aceste împrejurări, contrar susținerilor reclamanților, Curtea reține că esențial în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 este actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanță atât data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară cât și data preluării efective în posesie a imobilelor." Față de aceste motive susțin recurenții că, imobilul ce a făcut obiectul deciziei de retrocedare nr. 9329/08.10.2020, a aparținut Parohiei Evanghelice C.A. Sebeș, a fost intabulat în favoarea acesteia, fapt ce reiese din înscrierile din cartea funciară nr. x Sebeș poziția B+2. Ulterior imobilul a fost transcris în Cf x a localității Sebeș, în baza adresei nr. x/1947 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Comisariatul pentru administrarea și lichidarea bunurilor A. în favoarea Statului român. Adresa menționată constituie un act administrativ de preluare a imobilului în sensul prevăzut de H.G. nr. 1094/2005. Instanța a reținut că, actul de preluare la Stat al imobilului l-ar fi constituit Decretul-lege nr. 485/1944, acest lucru însă nu reiese din actele dosarului de retrocedare. Faptul că înscrierea din cartea funciară realizată în baza încheierii nr. 185/21.02.1947 face referire la Comisariatul pentru administrarea și lichidarea bunurilor A. nu constituie o dovadă concludentă că imobilul ar fi constituit propritetatea A. ci doar că a fost trecut în proprietatea Statului ca fiind un bun din patrimoniul A.. Decretul-lege nr. 485/1944 se referă exclusiv la bunurile ce au aparținut A. și nu la cele aparținând altei persoane juridice. Pentru ca Decretul-lege nr. 485/1944 să fi fost aplicabil imobilului din speță, ar fi fost necesară: - existența unui act translativ de proprietate a imobilului, încheiat între proprietarul imobilului, Parohia Evanghelică C.A. Sebeș și A., precum și - înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea A.. În ce privește Convenția generală din 1942, la care se face referire în cadrul sentinței judecătorești, arătăm că, această Convenție nu identifică nici unul dintre imobilele ce ar fi urmat să facă obiectul acesteia, fiind o convenție cadru. La capitolul III punct 8 din această Convenție se prevede: "Predarea averii se va face prin hotărârile titularilor de drept ai bisericii care sunt: Congresul general bisericesc pentru averea Bisericii regnicolare evanghelice C.A., congresele districtuale bisericești pentru averea comunităților districtuale și reprezentanților comunității bisericești pentru averea comunităților locale precum și declarația de primire a conducerii A.." Reiese că, imobilul proprietatea Parohiei Evanghelice C.A. Sebeș nu a fost transmis în baza Convenției, de la Parohia Evanghelică C.A. Sebeș la A., ci trebuia transmis în baza hotărârii reprezentanților comunității bisericești și a identificării acestuia într-un act translativ de proprietate. În perioada respectivă, erau în vigoare prevederile Decretului nr. 115/1938 privind unificarea dispozițiilor de carte funciară, potrivit căruia" Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară". Intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară fiind constitutivă de drepturi, era necesară pentru dobândirea dreptului. Niciuna dintre cele două condiții nu a fost îndeplinită în situația de față, neexistând nici un act translativ de proprietate care să aibă ca obiect imobilul în discuție și nici o înscriere în cartea funciară în favoarea A.. Opinia instanței de fond cu privire la preluarea imobilului în baza Decretului-lege nr. 485/1944 nu se bazează pe probe concludente în acest sens. În situația în care imobilul proprietatea Parohiei Evanghelice C.A. Sebeș nu a intrat în proprietatea/patrimoniul A., nu ar fi putut fi preluat în baza Decretului nr. 485/1944, având în vedere că acest act normativ se referă exclusiv la bunurile A.. Faptul preluării imobilului și înscrierii dreptului de proprietate al Statului înăuntrul perioadei de referință a legii (O.U.G. nr. 94/2000) în baza unui act normativ neaplicabil proprietarului tabular al imobilului, constituie un act abuziv. Recurenții apreciază că, interpretarea de către instanța de fond a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 și ale H.G. nr. 1094/2005, nu este realizată în sensul urmărit de către legiuitor ducând la aplicarea greșită a legii și pronunțarea unei hotărâri nelegale. În ce privește practica ÎCCJ susțin că aceasta nu este unitară, sens în care invocă: decizia nr. 3187/03.10.2006, decizia nr. 2134/03.05.2012, decizia nr. 5242/16.10.2020 ale acestei instanțe pronunțate în cauze similare.

Apărările intimatei Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. În motivare, a arătat că instanța de fond a analizat cauza sub toate aspectele și a aplicat în mod corect dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului investit cu soluționarea cererii de recurs, s-a fixat termen de judecată la 07 februarie 2023. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor ce urmează: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamanții Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România și Parohia Evanghelică CA Sebeș a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 9329/8.10.2020 emise de pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului, construcție și teren, situat în loc. Sebeș jud. Alba str. 1848 nr. 1, înscris în CF x Sebeș nr. top x. Prin Decizia nr. 9329/8.10.2020 au fost respinse cererile de retrocedare nr. x/27.02.2003 și nr. y/21.02.2003 formulate de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România de retrocedare a imobilului construcție și teren, situat în loc. Sebeș jud. Alba str. 1848 nr. 1, înscris în CF x Sebeș nr. top x. În motivarea deciziei de respingere, emitenta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a reținut că imobilul a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06.03.1945 - 22.12.1989. Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt, ce reiese din probele administrate, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă. Astfel, se reține că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare: "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru". Conform acestor dispoziții, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, și anume a reglementat retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. La data de 11 august 1942, între A. din România și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică față de A. din România, prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. din România toată averea mobilă și imobilă care forma proprietatea sa și a servit scopurilor școlare și de educație, convenție care nu a fost anulată, a cărei nelegalitate nu a fost constatată. Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1994 emis de Regele României Minai I, publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A. din România. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparținând A. din România, "Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparținând acestuia, "Instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparținut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanțele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri. În speță, se constată că Imobilul în litigiu a fost înscris inițial în CF nr. x Sebeș nr. top x - casă de pământ și teren în suprafață de 78 stânjeni și nr. top x - grădină în suprafață de 1521 stânjeni la nr. de ordine A + 52 . La data de 21.02.1947, cu încheierea nr. 185 a fost întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, în baza adresei nr. x/1947 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Comisariatul agrar pentru administrarea și lichidarea bunurilor A., Administrația Regională Sibiu, toate imobilele din CF x cu nr. de ordine 17 - 52, 53 fiind transcrise în CF x Sebeș, Statul Român fiind întabulat ca proprietar sub B + 54 . În CF x Sebeș, imobilul este trecut în partea A - Foaia de avere a cărții funciare - la nr. de ordine A + 1, iar Statul Român este întabulat sub B + 1 în baza încheierii nr. 185/21.02.1947, conform acestei cărți funciare aflate in extenso la filele fila x. La fila x se află extrasul cărții funciare eliberat la data de 29.06.2008, din care rezultă suprafața celor două numere topo x și y, transformată în mp, la partea a II - proprietatea - fiind menționat Statul Român în calitate de proprietar ex lege și Ministerul Învățământului Public, titularul unui drept de folosință. Așadar se constată că imobilul a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944. După cum s-a arătat, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, și nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului. Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referință prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989. Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, și anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, astfel că nu este relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului. În ceea ce privește criticile recurenților în sensul că instanța de fond nu a analizat conținutul Convenției pentru a constata dacă condițiile suspensive prevăzute de aceasta au fost sau nu îndeplinite și dacă a avut loc efectiv transmiterea proprietății de la comunitatea bisericească la A., Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate, întrucât nu prezintă relevanță în speță această analiză, față de obiectul de reglementare și de procedura specială prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, susținerile părții putând fi valorificate eventual în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe drept comun. Mai mult, se constată că recurenții nu au formulat critici privind soluția dată de prima instanță în ceea ce privește cererea adițională prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a Convenției generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu A. din 1942, a actelor de predare ale proprietății, de la prima la a doua (acte neprecizate). Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs și prin recursul incident nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România și Parohia Evanghelică C.A. Sebeș împotriva sentinței nr. 50/2021 din data de 15 martie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.