ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 480/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 1 august 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat:

(i) să se constate că parte din sumele de bani impuse de către pârâte, prin actul administrativ fiscal:

"Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală cu nr. de înregistrare x din 17.12.2012" ca urmare a "Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.12.2012" încheiat de DGFP Sibiu sunt sub incidența Legii nr. 209/2015, reprezentând indemnizații de detașare;

(ii) să se dispună exonerarea reclamantei de la plata acestor sume în cuantum de 37.668.266 RON - debit și accesorii, (la data emiterii deciziei de impunere) sumă ce urmează a fi calculată la zi în momentul rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța, ca efect al amnistiei fiscale intervenite prin actul normativ indicat;

(iii) în subsidiar, obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de anulare a obligațiilor fiscale, în cuantum de 37.668.266 RON (la data emiterii deciziei de impunere), sumă ce urmează a fi calculată la zi în momentul emiterii deciziei de anulare a obligațiilor fiscale, ca efect al amnistiei fiscale intervenite prin actul normativ indicat;

(iv) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2.1. Prin încheierea din 25 aprilie 2017, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală.

2.2. Prin sentința civilă nr. 185 din 20 octombrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și a obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, succesor al Direcției Generale a Finanțelor Publice Sibiu, să emită decizia de anulare a obligațiilor fiscale în sumă totală de 37.668.266 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, contribuția de asigurări sociale de stat datorată de angajator, contribuția individuală de asigurări sociale de stat reținută de la asigurați, contribuția de asigurări de sănătate datorată de angajator, contribuția individuală de asigurări de sănătate reținută de la asigurați, contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator, contribuția individuală de asigurări pentru șomaj reținută de la asigurați, contribuția angajatorului pentru fondul de accidente de muncă și boli profesionale, contribuția la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, contribuția pentru concedii și indemnizații de la persoane fizice sau juridice, precum și obligațiile fiscale accesorii la acestea, stabilite în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, respingând în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

3.1. Împotriva încheierii din 25 aprilie 2017 și a sentinței civile nr. 185 din 20 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF"), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea recursului, pârâta susține că petitele cererii de chemare în judecată privesc acte administrative emise sau care trebuie emise de AJFP Sibiu. Recurenta-pârâtă ANAF nu este nici emitenta vreunui act administrativ contestat și nici nu-i revine vreo atribuție în legătură cu solicitările reclamantei, operațiunile privind aplicarea prevederilor Legii nr. 209/2015 revenind strict organului fiscal în administrarea căruia se află contribuabilul. În acest sens, invocă prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, OPANAF nr. 2202/2015.

3.2. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov ("DGRFP Brașov"), reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 185 din 20 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că este nelegală soluția instanței de fond în raport de reținerea potrivit căreia organul fiscal a realizat o recalificare a sumelor din indemnizația de detașare în venituri de natură salarială.

După redarea situației de fapt care a condus la promovarea litigiului de față, recurenta-pârâtă învederează că, în opinia sa, respingerea cererii formulate de societatea reclamantă, de anulare în parte a obligațiilor fiscale principale și accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2012 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/17.12.2012, a fost dispusă cu respectarea prevederilor Legii nr. 209/2015, ținând cont de constatările organelor de control. Contrar celor reținute de instanța de fond, sumele de bani primite de angajați în Germania sunt venituri de natură salarială pentru care reclamanta avea obligația reținerii și plății impozitului pe veniturile din salarii și contribuții aferente acestora.

Arată că acțiunea de față este întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 55 alin. (4) lit. g) din Codul fiscal, pct. 85 din H.G. nr. 44/2004, art. 45, art. 46 alin. (1) și (4) din Codul muncii, art. 26 și urm. din Legea nr. 19/2000 și art. 85 din Legea nr. 346/2002. Însă, din punct de vedere fiscal, calificarea veniturilor obținute de angajații trimiși de intimata-reclamantă în Germania nu se poate face numai după denumirea actului sau contractului în baza căruia persoanele au fost trimise la muncă în statul membru, câtă vreme pct. 67 din H.G. nr. 44/2004 stabilește criteriile după care se califică un venit ca fiind de natură salarială. Veniturile realizate de angajații trimiși de reclamantă în Germania îndeplinesc criteriile din acest text de lege pentru a fi considerate venituri de natură salarială, inclusiv prin raportare la clauzele contractului de detașare în străinătate încheiat între societate și angajați, în același sens fiind și dispozițiile pct. 68 din H.G. nr. 44/2004.

Consideră recurenta-pârâtă că relevanța stării de fapt fiscale se analizează în funcție de clauzele existente în contracte și de consecințele fiscale produse, iar textele legale invocate de reclamantă pot fi avute în vedere doar dacă nu contravin prevederilor Codul fiscal, astfel cum statuează art. 1 alin. (3) din Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă mai susține că și dispozițiile art. 3 alin. (7) din Directiva nr. 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii încadrează respectivele venituri în categoria veniturilor salariale. Este neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că această directivă nu este aplicabilă domeniului procesării cărnii, în realitate aceasta aplicându-se tuturor domeniilor de prestări servicii transnaționale, conform art. 1 alin. (1), art. 3 și anexei la Directivă. Singura diferență este că activitățile din anexă se aplică întreprinderilor care detașează personal în domeniul construcțiilor și care sunt obligate să garanteze lucrătorilor condiții de muncă nu doar prin acte cu putere de lege (contracte), ci și prin convenții colective sau sentințe arbitrale, pe când în celelalte domenii de activitate nu este necesară încheierea unui contract colectiv de muncă sau existența unei sentințe arbitrale.

Având în vedere aceste aspecte, concluzionează recurenta-pârâtă că sumele acordate de reclamantă persoanelor detașate la muncă în Germania sunt venituri de natură salarială, iar nu indemnizații de detașare, atâta vreme cât reclamanta achită impozit pe venit în statul membru, nefiind posibil ca aceeași sumă să beneficieze de tratament fiscal diferit în cele două state. Natura de venituri salariale rezultă și din prevederile contractului colectiv de muncă nr. x/2006, valabil pentru perioada 2007-2010, nefiind relevant modul de înregistrare contabilă a acestor sume.

Toate aceste aspecte, susține recurenta-pârâtă, nu au fost avute în vedere de instanța de fond, care a reținut doar că organul fiscal a realizat o recalificare a sumelor din indemnizația de detașare în venituri de natură salarială, cu consecința aplicării dispozițiile normei de amnistie fiscală.

În dosarul instanței de recurs s-a depus întâmpinare de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin care s-a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta ANAF.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate înfățișate, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu

În recurs, pârâta a formulat critici față de soluția pronunțată de prima instanță vizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 și art. 5 din Legea nr. 209/2015, în raport de natura juridică atribuită indemnizațiilor de detașare acordate de reclamantă angajaților care prestau muncă pe teritoriul Germaniei. În esență, au fost reiterate apărările expuse în fond, pe care Înalta Curte constată că prima instanță le-a analizat și dezlegat în mod corect, astfel că criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015:

"(1) Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.", iar conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, "Anularea obligațiilor fiscale prevăzute la art. 1-4 se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligațiilor fiscale, care se comunică contribuabilului."

În cazul intimatei-reclamante, organul fiscal a emis Decizia de impunere nr. x/17.12.2012, prin care a stabilit în sarcina societății obligații fiscale în sumă totală de 37.668.266 RON, reprezentând impozit pe venitul din salarii, contribuții sociale obligatorii și accesorii. Prin Decizia nr. 104/12.04.2016 a fost respinsă contestația fiscală formulată împotriva deciziei de impunere, iar intimata-reclamantă s-a adresat instanței de contencios administrativ, solicitând anularea actelor administrative fiscale amintite. Acțiunea în anulare a format obiectul dosarului nr. x/2016, cererea fiind respinsă ca nefondată prin sentința civilă nr. 57/2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 5309/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În acest context, intimata-reclamantă a considerat că se află sub incidența art. 2 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 219/2015, sens în care a solicitat organului fiscal emiterea deciziei de anulare a obligațiilor fiscale.

Atât în răspunsul emis reclamantei la cererea administrativă, cât și în întâmpinarea depusă în fond, dar și în recurs, recurenta-pârâtă a susținut că în cauză nu pot fi incidente textele de lege citate, întrucât organele fiscale nu au procedat la o recalculare și recalificare a sumelor plătite salariaților detașați pe teritoriul Germaniei sub formă de indemnizații drept venituri salariale, ci la o reîntregire a bazei de impunere.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că sumele ce fac obiectul Deciziei de impunere nr. x/17.12.2012 cad sub incidența acestor norme și obligă organul fiscal să emită decizia de anulare a obligațiilor fiscale. Atât timp cât societatea a calificat aceste cheltuieli ca fiind indemnizații de detașare, organul fiscal a procedat la o recalificare a lor pentru a aplica normele pe care le-a considerat incidente. Numai prin recalificarea acestor sume ca venituri de natură salarială era posibil tratamentul fiscal impus prin actele fiscale întocmite.

Concluzia recalificării rezultă chiar din actele fiscale întocmite, respectiv Decizia de impunere nr. x/17.12.2012, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.12.2012, în cuprinsul cărora organul de inspecție fiscală a stabilit că sumele de bani acordate de reclamantă angajaților trimiși în străinătate nu pot fi tratate din punct de vedere fiscal ca fiind indemnizații de delegare/detașare, reținând incidența dispozițiilor art. 55 alin. (1) și art. 55 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, forma în vigoare în perioada pentru care s-au stabilit obligații fiscale în sarcina reclamantei, respectiv pct. 67, 68 și 106 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G nr. 44/2004. Ca urmare, a stabilit că sumele primite în Germania de angajații reclamantei reprezintă venituri de natură salarială din activități dependente realizate în străinătate pentru care societatea reclamantă nu a calculat, reținut, declarat și achitat în România impozitul pe venitul din salarii și contribuțiile sociale aferente.

În raport de conținutul actelor administrative fiscale, nu poate fi reținută teza susținută de recurenta-pârâtă, în sensul că nu ar fi procedat la o recalificare a sumelor plătite cu titlu de indemnizație de detașare. În realitate, organul fiscal a procedat la o recalculare a obligațiilor fiscale, ca urmare a unei recalificări, în aplicarea prevederilor art. 11 Codul fiscal, chiar dacă aplicarea acestui text de lege nu este menționată în mod expres în raportul de inspecție fiscală ori în decizia de impunere. Doar printr-o recalificare ca venituri salariale, în temeiul dispozițiilor art. 11 din Codul fiscal, autoritatea putea calcula obligațiile fiscale la aceste sume, dată fiind scutirea prevăzută de legislația fiscală națională în privința indemnizațiilor de detașare.

Cum din toate considerentele menționate mai sus rezultă că prima instanță a apreciat corect asupra operațiunii efectuate de autoritatea fiscală ca fiind una de recalificare a sumelor plătite cu titlu de indemnizații de detașare în venituri de natură salarială, în mod just s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 2 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind amnistia fiscală, care sunt pe deplin aplicabile și reclamantei.

Cu privire la motivele de recurs prin care recurenta-pârâtă susține că interpretarea corectă a sumelor în discuție este aceea de venituri de natură salarială, iar nu de indemnizații acordate pentru detașarea pe teritoriul Germaniei, Înalta Curte observă că toate aceste argumente nu pot fi analizate în cadrul prezentului demers procedural. Litigiul de față nu are ca obiect stabilirea naturii juridice a sumelor acordate de intimata-reclamantă angajaților care prestau muncă pe teritoriul Germaniei, câtă vreme această chestiune a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, instanța statuând definitiv asupra legalității deciziei de impunere și, prin urmare, a existenței obligațiilor fiscale principale și accesorii stabilite în sarcina societății reclamante. Chestiunea litigioasă în speță o reprezintă existența sau nu a unei recalificări realizate de organul fiscal cu privire la sumele achitate de reclamantă, în vederea emiterii deciziei de impunere, condiție de care depinde aplicarea normelor de amnistie fiscală ale Legii nr. 209/2015. Ca atare, toate motivele de recurs referitoare la interpretarea acestor sume ca venituri de natură salarială sunt nerelevante, întrucât nu vizează obiectul cauzei de față, ci ar fi trebuit invocate în litigiul care a avut ca obiect analiza de legalitate a deciziei de impunere, a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de soluționare a contestației.

Pentru toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală, aceasta reținând în mod corect că, atât timp cât obligațiile fiscale în sumă totală de 37.668.266 RON, reprezentând impozit pe venitul din salarii, contribuții sociale obligatorii și accesoriile aferente, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2012, se încadrează în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, refuzul organului fiscal de a emite decizia de anulare este unul nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, dispunând în consecință obligarea la emiterea deciziei de anulare a acestor obligații fiscale.

Așadar, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca nefondat.

II.2. Recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Criticile pârâtei ANAF vizează chestiunea lipsei calității sale procesuale pasive, asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea din 25 aprilie 2017, în sensul respingerii excepției invocate și menținerii pârâtei ANAF în cadrul procesual. În motivarea acestei soluții, prima instanță a reținut că, prin acțiune, reclamanta contestă refuzul nejustificat al ambelor entități fiscale de a anula sumele din decizia de impunere, opinie la care Înalta Curte nu achiesează.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învederat că, la data de 18.11.2015, a formulat cerere prin care a solicitat emiterea deciziei de anulare a obligațiilor fiscale principale și accesorii stabilite conform Deciziei de impunere nr. x/17.12.2012, în temeiul art. 2 și art. 5 din Legea de amnistie fiscală nr. 209/2015. Prin adresa nr. x/08.02.2016, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili i-a comunicat reclamantei că, în ceea ce o privește, nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2015, întrucât din verificările efectuate de AJFP Sibiu, a rezultat că organele de inspecție fiscală nu au procedat la recalcularea sumelor plătite de reclamantă angajaților trimiși la muncă în Germania, potrivit art. 11 din Codul fiscal, ci au reîntregit baza de impunere cu veniturile de natură salarială realizate de acești angajați. În același sens a fost și răspunsul comunicat reclamantei de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu prin adresa nr. x AIF 795/28.03.2016.

După comunicarea refuzului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 209/2015, reclamanta a formulat prezenta cerere, solicitând să se constate că obligațiile fiscale litigioase se supun regimului Legii nr. 209/2015 și să se dispună exonerarea sa de la plată, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de anulare a obligațiilor fiscale.

Față de obiectul cererii și de prevederile Legii nr. 209/2015, Înalta Curte constată că numai pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov justifică participarea în proces, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală neavând calitate procesuală pasivă.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic dedus judecății, iar potrivit art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, persoana care se consideră vătămată de refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru recunoașterea dreptului pretins, instanța putând să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o operațiune administrativă. Este de observat că, pentru pronunțarea unei soluții de admitere a acțiunii, este necesar ca autoritatea chemată în judecată să aibă competența legală de a emite actului administrativ sau de a efectua operațiunea administrativă pretinsă de reclamant.

În speță, reclamanta a solicitat recunoașterea dreptului său de a beneficia de prevederile Legii nr. 209/2015 și de a fi exonerată de la plata debitelor principale și accesorii, respectiv obligarea autorității competente să emită actul administrativ - decizia de anulare a obligațiilor fiscale. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, "Anularea obligațiilor fiscale se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligațiilor fiscale, care se comunică contribuabilului". Așadar, în speță, competența emiterii acestei decizii nu revine ANAF, ci organului fiscal în administrarea căruia se găsește contribuabilul, respectiv AJFP Sibiu din cadrul DGRFP Brașov, conform art. 30 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia, "Pentru administrarea creanțelor fiscale și a altor creanțe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) și (2), competența revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al președintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului.".

Așadar, raportul juridic de drept administrativ având ca obiect recunoașterea beneficiului aplicării Legii nr. 209/2015 și emiterea actului administrativ corelativ nu ființează în raport cu pârâta ANAF, neexistând identitate între aceasta și autoritatea desemnată prin Legea nr. 209/2015 în vederea aplicării în concret a normelor de amnistie fiscale.

Împrejurarea că, anterior promovării litigiului, reclamanta a adresat cererea de anulare a obligațiilor fiscale nu doar DGRFP Brașov - AJFP Sibiu, ci și Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, nu influențează în vreun fel cadrul procesual pasiv al cauzei, calitatea de pârâtă revenind autorității competente potrivit legii să emită actul administrativ solicitat de reclamantă. Chiar dacă, astfel cum a reținut prima instanță, reclamanta a solicitat obligarea ambelor pârâte la emiterea actului administrativ fiscal ca o consecință a sancționării refuzului nejustificat de emitere a deciziei de anulare a obligațiilor fiscale, acest aspect nu conferă calitate procesuală pasivă pârâtei ANAF, al cărei pretins refuz de soluționare a cererii reclamantei nu produce efectul păgubitor al drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei, câtă vreme acestei autorități nu-i revine atribuția emiterii actului administrativ fiscal. De altfel, este de observat că, în cuprinsul adresei de răspuns nr. x/08.02.2016, ANAF-DGAMC se rezumă la a aduce la cunoștința societății reclamante conținutul referatului nr. x/27.10.2015, întocmit de către funcționarii din cadrul AJFP Sibiu, desemnați prin decizia directorului general al DGRFP Brașov să efectueze verificările necesare aplicării prevederilor Legii nr. 209/2015, conform OPANAF nr. 2202/2015 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligațiilor fiscale, fără a prezenta rezultatul unor verificări și concluzii proprii cu privire la neîntrunirea condițiilor legale de aplicare a normelor de amnistie fiscală.

Constatând că recurentei-pârâte ANAF nu-i revine competența legală de a efectua verificări și de a emite acte administrative fiscale de anulare a obligațiilor fiscale prevăzute de Legea nr. 209/2015, Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță a reținut, prin încheierea din 25 aprilie 2017, că ANAF justifică participarea în proces în calitate de pârâtă, consecința fiind aceea a casării parțiale a acestei încheieri, în limitele soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF. Cum această soluție a determinat și pronunțarea hotărârii de fond în contradictoriu cu o parte fără calitate procesuală pasivă, se constată că și sentința nr. 185 din 20 octombrie 2022 este afectată de aceeași cauză de nelegalitate, fiind, la rândul său, supusă reformării parțiale.

În consecință, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 25 aprilie 2017 și a sentinței civile nr. 185 din 20 octombrie 2022, va casa în parte cele două hotărâri și, rejudecând, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte.

Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței recurate, în raport de soluția de respingere a recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, pentru motivele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 25 aprilie 2017 și a sentinței civile nr. 185 din 20 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte încheierea și sentința recurate și, rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.