ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4587/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin Hotărârea nr. 80 din 10.01.2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, s-a aprobat Raportul Inspecției Judiciare nr. 23 - 1968/2023, în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Verificările efectuate de Inspecția Judiciară au avut la bază hotărârea nr. 2339 din 05.10.2023 a secției pentru judecători, ca urmare a solicitării Ministerului Finanțelor transmisă prin adresa din 27.06.2023, prin care Consiliul Superior al Magistraturii a fost informat că, prin sentința civilă nr. 2558 din 23.06.2021 a Tribunalului Constanța, modificată prin decizia civilă nr. 55/28.02.2022 a Curții de Apel Constanța, definitivă prin decizia civilă nr. 553/05.04.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, statul român a fost obligat la plata către reclamantul A. la plata sumei de 50000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării nedrepte de libertate în cadrul unui proces penal soluționat definitiv prin achitare.

A reținut Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 și ale art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022, că hotărârea de achitare, respectiv sentința penală nr. 236/22.03.2016 dispusă în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 177/15.07.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în urma efectuării cercetării judecătorești, nu conferă un caracter nelegal măsurii arestării preventive care presupune existența unei bănuieli legitime de săvârșire a faptei, iar nu certitudinea comiterii acesteia și a vinovăției inculpatului, măsură procesuală necesară, la momentul dispunerii ei, pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. De asemenea, simpla împrejurare că, în cauză, a fost pronuntată o solutie de achitare, indiferent de temeiul de drept pe care se fundamentează, nu conduce automat la concluzia că măsura preventivă luată și menținută pe parcursul procedurii judiciare a fost nelegală, aspect reținut inclusiv în decizia finală de achitare.

1.2. Prin Hotărârea nr. 81 din 10.01.2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători s-a aprobat Raportul Inspecției Judiciare nr. x din 13.12.2023, în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Verificările efectuate de Inspecția Judiciară au avut la bază hotărârea nr. 2436 din 18.10.2023 a secției pentru judecători, ca urmare a solicitării Ministerului Finanțelor transmisă prin adresa din 28.08.2023, prin care Consiliul Superior al Magistraturii a fost informat că prin sentința civilă nr. 1650 din 18.05.2022 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 94/C din 28.03.2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B., fiind obligat statul român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 60.000 euro (în echivalent în RON la data plății) cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate în perioada 25.05.2011 - 20.11.2011.

A reținut Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 și ale art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022 că modul de apreciere asupra probelor și indiciilor care conturau caracterul rezonabil al suspiciunii și care au dus la adoptarea măsurii arestării preventive a inculpatului și la prelungirea acesteia, nu poate constitui un element care să releve exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență de către judecătorii vizați, atâta vreme cât interpretările au fost argumentate, rezonabile și raționale, în raport de momentul procesual când au fost luate, aspect reținut, în mod definitiv, și prin hotărârea Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 177 din 15.07.2019) prin care s-a constatat că pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atrage nelegalitatea măsurilor prevenitve, a căror justificare a fost aceea de a asigura buna desfășurare a procesului.

Prin acțiunea înregistrată la data de 15 februarie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub numărul de dosar x/2024, contestatorii C., D., E. și F. au formulat, în temeiul art. 29 alin. (5) și (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, au formulat contesație împotriva Hotărârilor nr. 80 și 81 din 10 ianuarie 2024 pronunțate de Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, solicitând anularea acestora și obligarea intimatului să emită alte hotărâri prin care să se constate inadmisibilitatea sesizărilor nr. 317645 din data de 27.06.2023 și nr. 318506 din 28.08.2023 ale Ministerului Finanțelor.

În susținerea contestației, s-a apreciat că hotărârile atacate sunt nelegale, fiind pronunțate de secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii cu depășirea competentelor legale, în ceea ce privește constatarea faptului că eroarea judiciară ce a condus la obligarea statului la plata unor despăgubiri către reclamanții A. și B. în dosarele civile nr. x/2020 și nr. y/2020, nu a fost urmarea exercitării funcției cu rea credință sau gravă neglijență, fiind extinse nepermis limitele în care poate fi pusă în discuție răspunderea materială a judecătorilor la ipoteze neprevăzute de lege, împrejurare de natură a afecta garanțiile de independență de care trebuie să se bucure orice magistrat în îndeplinirea atribuțiilor specifice funcțiilor judiciare, cu nerespectarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenței justiției, conform art. 133 alin. (1) din Constituția României, republicată.

Au invocat contestatorii, în acest sens, dispozițiile art. 268 din Legea nr. 303/2022. cu modificările si completările ulterioare, care în cuprinsul alin. (6) prevede că prin C. proc. pen. se pot reglementa ipoteze si proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului si regresul acestuia.

S-a susținut că în Capitolul VI din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, sunt reglementate, la art. 538 - art. 539

1

, anumite ipoteze speciale, iar în art. 542 este stabilit în care dintre aceste ipoteze există un drept de regres al statului împotriva magistratului.

Printre aceste ipoteze speciale se regăsește dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate în cazul în care măsura a fost constatată ca nelegală [art. 539 alin. (1) lit. a)], precum și în cazul în care s-a dispus clasarea sau achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. [art. 539 alin. (1) lit. b)], fiind vorba de o privare injustă de libertate, așa cum se arată și în denumirea marginală a articolului de lege menționat. Aceste ipoteze se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.

Modificările aduse prin Legea nr. 201/2023 au fost rezultatul punerii în acord a legislației procesual penale cu decizia nr. 136 din 03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 494 din 12.05.2021, prin care Curtea Constituțională a constatat că "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională".

Au arătat contestatorii că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 177 din 15.07.2019 a Completului de 5 judecători, a stabilit în mod definitiv cu privire la A. și B., că privarea de libertate nu a fost una nelegală, însă angrenarea răspunderii statului român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune morale pentru acești doi inculpați, în dosarele civile, s-a realizat direct în baza deciziei Curții Constituționale, în condițiile în care, legislația penală nu fusese încă pusă în acord cu această decizie.

Totodată s-a arătat că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 136 din 03.03.2021, a constatat că dispozițiile legale care formau obiectul examinării conformității cu legea fundamentală "încalcă (...) art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție", dispoziții care prevăd că "Statul răspunde patrimonial pentru nreiudiciile cauzate nrin erorile judiciare." (paragraful 53), nu și prin prisma tezei a II-a a aceluiași text, care reglementează "răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență" subsecvent angajării răspunderii patrimoniale a statului.

Astfel, decizia Curții Constituționale (paragraful 44) a creat premisele diferențierii între o eroare judiciară tipică (care dă naștere la răspunderea civilă obiectivă a statului și, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ar constatat că acesta a acționat cu rea credință sau gravă neglijență, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate) și o eroare judiciară atipică (care pune în discuție doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunțării unei soluții definitive de achitare în temeiurile reținute de Curte, nu însă și pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal).

Din aceste motive legiuitorul, când a transpus, prin Legea nr. 201 din 06.07.2023, decizia Curții, a reglementat, în art. 542 alin. (1) C. proc. pen.. acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate de către stat exclusiv pentru ipotezele prevăzute de art. 538 și art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și situația în care statul român a fost condamnat de o instanță internațională pentru vreunul dintre aceste cazuri", nu si pentru situația în care față de o persoană care în cursul procesului penal s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate, fără ca aceasta să fi fost nelegală, s-a dispus o soluție de clasare sau de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) C. proc. pen.

În concluzie, s-a susținut că, la acest moment, norma procesual penală nu permite statului să exercite acțiune în regres împotriva judecătorului în cazul privării de libertate injuste ce decurge din pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin, (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., posibilitate care, de altfel, nu exista nici anterior modificării dispozițiilor C. proc. pen.

În plus, s-a arătat că, întrucât la momentul luării și prelungirii măsurii arestării preventive, respectiv 25.05.2011-20.11.2011, ipoteza specială reglementată de vechea codificare procesual penală în alin. (2) al art. 504 C. proc. pen. (1968) viza doar existența unei privări de libertate în mod nelegal, caracter care a fost infirmat de instanța supremă cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală de achitare, nu se poate stabili că măsurile în discuție echivalează cu o eroare judiciară în sensul textului de lege menționat, în vigoare în perioada de referință și care impunea că aceasta trebuie constatată după caz, prin anumite acte ale procurorului sau prin hotărâri definitive de achitare, încetare a procesului penal sau de revocare a măsurii arestării preventive de libertate.

Totodată, dispozițiile actuale ale art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care reglementează ipoteza privării de libertate în cazul pronunțării unei soluții de clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din același act normativ nu pot fi aplicate retroactiv, acest aspect contravenind dispozițiilor art. 15 din Constituția României, reglementarea erorilor judiciare în cuprinsul C. proc. pen. nefiind de natură a le conferi acestora caracterul de normă de procedură, cu consecința imediatei aplicabilități, păstrându-și caracterul de norme de drept substanțial.

Drept urmare, între eroarea judiciară tipică (privare nelegală de libertate) și eroarea judiciară atipică (privare de libertate injustă) există o evidentă diferență de regim juridic, întrucât, deși ambele trebuie constatate prin acte ale organelor judiciare prevăzute în alin. (2) al art. 539 C. proc. pen., în cazul celei dintâi, odată angajată răspunderea materială a statului, Consiliul Superior al Magistraturii, ca organ abilitat de art. 269 din Legea nr. 303/2022, cu modificările și completările ulterioare, este obligat să stabilească dacă eroarea este rezultatul relei credințe sau al gravei neglijențe a magistratului, în timp ce, în privința celei de a doua, Consiliul nu are niciun fel de competență, dat fiind specificul ipotezei reglementate care exclude ab initio orice încălcare a unor norme materiale sau de procedură, realizată cu o anumită gravitate, care are drept consecință nesocotirea unor drepturi subiective.

Or, este evident că, în cazul contestatorilor, neexistând o eroare judiciară tipică, generată de încălcarea unor norme materiale sau procedurale (în speță, a dispozițiilor procesual penale din materia măsurilor preventive privative de libertate), declanșarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială subsecventă, cu consecința constatării, prin hotărârile atacate, că s-a acționat cu rea credință sau gravă neglijență la momentul luării, respectiv prelungirii măsurii arestării preventive a celor doi reclamanți, este în mod vădit nelegală.

Procedând astfel, secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și-a depășit competențele conferite de lege prin faptul că în cuprinsul celor două hotărâri contestate s-a făcut o analiză pe baza rapoartelor Inspecției Judiciare asupra modului de exercitare a funcției de către contestatori.

Față de considerentele arătate, s-a solicitat admiterea contestației, anularea hotărârilor nr. 80 din 10.01.2024 si nr. 81 din 10.01.2024 ale secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii si obligarea intimatului să emită alte hotărâri prin care să constate inadmisibilitatea sesizărilor nr. 317645 din 27.06.2023 si nr. 318506 din 28.08.2023 ale Ministerului Finanțelor.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a contestației, cu consecința respingerii acesteia ca fiind lipsită de interes, excepție respinsă în ședință publică.

Pe fond, a solicitat respingerea contestației, ca nefondată.

Intimatul a arătat, referitor la motivul de nulitate invocat de reclamante în sensul că secția pentru judecători a acționat cu depășirea competențelor conferite de lege la momentul emiterii hotărârilor contestate, că hotărârile au vizat analiza rapoartelor întocmite de Inspecția Judiciară în urma solicitării secției pentru judecători, conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.

Având în vedere obiectul hotărârilor contestate, în opinia intimatului devin aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022. În acest context, secția pentru judecători, procedând prin hotărârea contestată la verificarea raportului Inspecției Judiciare întocmit în cadrul procedurii reglementate de art. 269 din Legea nr. 303/2022, a acționat conform atribuțiilor stabilite de lege exclusiv în sarcina sa, astfel că nu poate fi reținută, în circumstanțele date, nulitatea hotărârii contestate din aceasta perspectivă.

Referitor însă la susținerea contestatorilor în sensul existenței în speță a unui caz de eroare judiciară atipică (privare de libertate injustă), ipoteză în care nu erau îndeplinite cerințele pentru declanșarea mecanismului de verificare a condițiilor pentru răspunderea materială a magistraților, acest aspect nu a fost antamat prin hotărârile contestată, ci prin Hotărârile nr. 2339 din 5.10.2023 și 2436 din 18.10.2023 ale secției pentru judecători.

Astfel, criticile reclamantelor cu privire la aceste aspecte apar ca fiind străine de cauză, motiv pentru care nu pot constitui temei pentru anularea hotărârilor contestate.

Ca urmare a pronunțării soluțiilor în dosarele civile nr. x/2020 și y/2020, având ca obiect acțiuni în despăgubiri formulate împotriva statului român, Ministerul Finanțelor Publice a transmis Consiliului Superior al Magistraturii prin adresele x/27.06.2023 și y/28.08.2023, propunerile "de a dispune efectuarea de verificări, pentru a se stabili forma și modalitatea de vinovăție a magistraților care au cauzat prin fapta lor un prejudiciu patrimonial Statului Român".

Prin Hotărârile nr. 80 și 81 din 10 ianuarie 2024 pronunțate de Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 și ale art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022, s-au aprobat Rapoartele Inspecției Judiciare nr. 23-1968/2023 și, respectiv, nr. 23-2045/2023, prin care s-a concluzionat că nu au fost identificate situații privind "exercitarea funcției cu rea - credință sau gravă neglijență" de către judecătorii care s-au pronunțat asupra măsurilor preventive privind pe A. și B. și care au făcut obiectul unor acțiuni în despăgubiri formulate împotriva statului român în dosarele civile nr. x/2020 și y/2020

Obligarea statului român de către instanțele civile la plata de daune morale către reclamanții A. și B., pentru privarea de libertate în perioada 25.05.2011 - 20.11.2011, a avut ca fundament soluțiile pronunțate cu privire la aceștia în legătură cu acuzațiile formulate prin rechizitoriul nr. x/2010 din 19.03.2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a celor doi, ce fuseseră arestați preventiv în cauză în perioada menționată.

Măsura preventivă privativă de libertate a fost luată și prelungită succesiv în cursul urmăririi penale de instanța supremă, pe o durata de 6 luni de zile, prin mai multe hotărâri, dintre care următoarele au fost pronunțate de contestatori: încheierea nr. 759 din 24/25.05.2011 a secției penale (F.), rămasă definitivă prin încheierea nr. 143 din 31.05.2011 a Completului de 5 Judecători (C.); încheierea nr. 154 din 21.06.2011 a Completului de 5 Judecători (E. și D.); încheierea nr. 185 din 18.07.2011 a Completului de 5 Judecători (E. și D.); încheierea nr. 1196 din 11.08.2011 a secției penale (C.), rămasă definitivă prin încheierea nr. 208 din 17.08.2011 a Completului de 5 Judecători (F.); încheierea nr. 265 din 15.09.2011 a Completului de 5 Judecători (F.) și încheierea nr. 328 din 14.10.2011 a Completului de 5 Judecători (E. și D.).

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, prin sentința penală nr. 236 din 22.03.2016, a dispus achitarea inculpaților A., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen. și de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen..(1969) și art. 5 C. pen., și B., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 367 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., soluție menținută prin decizia penală nr. 177 din 15.07.2019 a Completului de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată că temeiul juridic al prezentei căi de atac îl reprezintă dispozițiile art. 29 alin. (5) și (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la prevederile art. 269 din Legea nr. 303/2022.

Prin contestația dedusă judecății s-a arătat că, ipoteza în care s-au aflat contestatorii și care se circumscrie noțiunii de eroare judiciară atipică fundamentată pe ipoteza privării de libertate juste atrage inadmisibilitatea sesizării Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2002, la solicitarea Ministerului Finanțelor.

Înalta Curte constată, în acord cu punctul de vedere al contestatorilor, că hotărârile atacate sunt nelegale, întrucât nu se impunea sesizarea Inspecției Judiciare pentru efectuarea verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, față de încălcarea cadrului normativ incident.

În acest sens, Înalta Curte reține că potrivit art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, cu modificările și completările ulterioare:

"Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară".

De asemenea, conform art. 268 alin. (6) din același act normativ, "prin C. proc. pen. pot fi reglementate ipoteze și proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului și regresul acestuia.", ipoteze care au fost reglementate în Capitolul VI "Procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri" din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen., art. 538 - art. 539

ind. 1 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, sunt reglementate, la art. 538 - art. 542.

Reține Înalta Curte că anterior modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate era prevăzut doar în cazul în care se constata caracterul nelegal al acestei măsuri prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 s-a constatat "că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională".

S-a arătat în cuprinsul acestei decizii (paragraful 44) că "Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate".

Se observă că instanța de contencios constituțional a făcut distincție între privarea de libertate nelegală și privarea de libertate nedreaptă și, astfel, a creat premisele diferențierii între o eroare judiciară tipică (care dă naștere la răspunderea civilă obiectivă a statului și, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ar constatat că acesta a acționat cu rea credință sau gravă neglijență, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate) și o eroare judiciară atipică (care pune în discuție doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunțării unei soluții definitive de achitare pentru temeiurile reținute de Curte, nu însă și pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal).

Astfel, potrivit paragrafului 53 din decizie, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție.

Se observă că neconstituționalitatea dispozițiilor în discuție a fost constatată doar prin prisma tezei I a alin. (3) al art. 52 din legea fundamentală a țării, nu și prin prisma tezei a II-a a aceluiași text care reglementează "răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență" subsecvent angajării răspunderii patrimoniale a statului.

Pentru punerea în acord a dispozițiilor C. proc. pen. cu decizia Curții Constituționale, s-a adoptat Legea nr. 201/2023 (în vigoare din 9 iulie 2023) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12.05.2021, prin care potrivit art. 539: (1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă:

a) măsura a fost constatată ca nelegală;

b) pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite.

(2) Situațiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.

Totodată, potrivit art. 542 - Acțiunea în regres:

"(1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și art. 539 alin. (1) lit. a), precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre aceste cazuri, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.

(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1), cu rea-credință sau din culpă gravă profesională, a produs eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii ori, după caz, a dispus, confirmat, prelungit sau a pus în executare în mod nelegal măsura de supraveghere tehnică".

Se observă din aceste dispoziții că legiuitorul, când a transpus decizia Curții Constituționale, a reglementat acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate de către stat exclusiv pentru ipotezele prevăzute de art. 538 și art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și în situația în care statul român a fost condamnat de o instanță internațională pentru vreunul dintre aceste cazuri, însă nu și pentru situația reglementată la litera "b)" în care față de o persoană care în cursul procesului penal s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate, fără ca aceasta să fi fost nelegală, s-a dispus o soluție de clasare sau de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) C. proc. pen.

Suplimentar, dispozițiile menționate prevăd că "reaua credință sau culpa gravă profesională" se dovedește prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă.

Or, reține Înalta Curte că prin decizia penală nr. 177 din 15.07.2019 pronunțată de Completul de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că:

"urmare a dobândirii calității de inculpat de către martorul G., instanțele chemate să dezlege fondul cauzei au fost în imposibilitate obiectivă să mai valorifice declarațiile sale testimoniale, la momentul când au făcut aprecieri asupra vinovăției inculpaților din perspectiva acuzațiilor aduse prin rechizitoriu.(...)

Totodată, Curtea Constituționala, prin Decizia nr. 51/2016, a constatat în legătură cu punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituțională, motiv pentru care interceptările convorbirilor telefonice și din mediul ambiental, efectuate în cauză de Serviciul Român de Informații și care au fost avute în vedere la luarea și prelungirea măsurilor preventive față de inculpații anterior menționați, nu au mai putut fi analizate la momentul deliberării, în apel, pe fondul cauzei și, astfel, să servească la susținerea acuzațiilor formulate împotriva acestora prin rechizitoriu.

Astfel, din perspectivă cantitativă probele au suferit modificări(...)

Deci, simpla împrejurare că, în cauză, sunt pronunțate soluții de achitare, indiferent de temeiul de drept pe care se fundamentează, nu conduce automat la concluzia că măsurile preventive luate și menținute pe parcursul procedurii judiciare sunt nelegale. (...)

Prin urmare, pronunțarea unei soluții de achitare nu atrage nelegalitatea măsurilor preventive a căror justificare este aceea de a asigura buna desfășurare a procesul în condițiile în care judecătorul la momentul dispunerii acestora are în vedere mijloacele de probă existente la dosar, fără să-i fie imputabilă modificarea lor cantitativă generată atât de dinamica procesului penal cât si de deciziile altor autorități, care însă au efecte directe și obligatorii asupra prevederilor care reglementează diferite instituții procesual penale".

În concluzie, prin hotărârea de achitare care a stat la baza acțiunii civile, s-a stabilit în mod definitiv că privarea de libertate a celor doi a nu a fost nelegală.

În mod evident, obligarea statului român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune morale către cei doi reclamanți a fost antrenată în dosarele civile nr. x/2020 și nr. y/2020, direct în baza deciziei nr. 136 din 03.03.2021 a Curții Constituționale, care dădea dreptul, astfel cum s-a arătat, la repararea pagubei de către statul român, fundamentat pe existența unei privări de libertate într-un dosar finalizat printr-o soluție de achitare.

Însă, în ceea ce privește acțiunea în regres, care a făcut obiectul celor două hotărâri atacate, se constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 268 alin. (6) din Legea nr. 303/2022, cu referire la art. 542 din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării Inspecției Judiciare în vederea efectuării verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, respectiv declanșarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială a magistraților.

În plus se reține că intimatul a precizat în susținerea excepției lipsei de interes că în prezent și-a reconsiderat practica în sensul că dreptul la repararea pagubei este condiționat de caracterul nelegal al privării de libertate, împrejurare care întărește soluția ce urmează a fi adoptată în cauză, interesul reclamanților fiind tocmai acela de a se constata că nu se impunea efectuarea acestei sesizări, întrucât nu sunt întrunite condițiile legale de evaluare a ipotezelor de regres în efectuarea verificărilor prevăzute de art. 269 din Legea nr. 303/2022.

De asemenea, Înalta Curte nu poate primi susținerile intimatului în sensul că invocarea unei erori judiciare atipice reprezintă un aspect străin cauzei, întrucât acesta a fost invocat cu referire la Hotărârile nr. 2339 din 5.10.2023 și 2436 din 18.10.2023 ale secției pentru judecători prin care s-a dispus sesizarea Inspecției Judiciare, întrucât întreaga procedură, care are ca act inițial sesizarea Inspecției Judiciare de către secția corespunzătoare a CSM și ca act final hotărârea secției corespunzătoare a CSM de aprobare a raportului emis de Inspecția Judiciară poate fi supusă analizei de validitate în cadrul acțiunii de față.

Or, este evident că, în cazul contestatorilor, neexistând o eroare judiciară tipică, generată de încălcarea unor norme materiale sau procedurale (în speță, a dispozițiilor procesual penale din materia măsurilor preventive privative de libertate), împrejurare constatată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, este nelegală declanșarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială subsecventă, cu consecința constatării, prin hotărârea atacată, că nu au acționat cu rea-credință sau gravă neglijență la momentul luării și prelungirii măsurii arestului preventiv.

Raportat la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competenta instanței de contencios administrativ nu se limitează la anularea unui act nelegal, incluzând și posibilitatea obligării autorității publice să emită un act administrativ, Înalta Curte va admite și capătul subsecvent de cerere privind obligarea intimatului la emiterea unor noi hotărâri care să constate inadmisibilitatea sesizării Inspecției Judiciare, ca urmare a adreselor nr. x din data de 27.06.2023 și nr. 318506 din 28.08.2023 emise de Ministerul Finanțelor.

Ca urmare, Înalta Curte va admite contestația și va anula Hotărârile nr. 80 și 81 din 10 ianuarie 2024 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, dispunând obligarea intimatului la emiterea unor hotărâri prin care să constate inadmisibilitatea sesizării Inspecției Judiciare în vederea efectuării verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de contestatorii E., D., F. și C. împotriva Hotărârilor nr. 80 și 81 din 10 ianuarie 2024 pronunțate de Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători.

Anulează Hotărârile nr. 80 și 81 din 10 ianuarie 2024 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători.

Obligă intimatul la emiterea unor hotărâri prin care să constate inadmisibilitatea sesizării Inspecției Judiciare în vederea efectuării verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.