ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4036/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 7 martie 2024 sub nr. x/2024, contestatoarele A. și B. au formulat în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, contestație împotriva Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost aprobat Raportul nr. x din 05.01.2024, întocmit de Inspecția Judiciară ca urmare a efectuării verificărilor prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare și prin care s-a reținut că (...) "eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență", solicitând anularea acestei hotărâri și obligarea intimatului să emită altă hotărâre prin care să constate inadmisibilitatea sesizării nr. 318293 din 01.08.2023 a Ministerului Finanțelor.

În fapt, contestatoarele au arătat că verificările efectuate de Inspecția Judiciară au avut la bază Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători, ca urmare a solicitării Ministerului Finanțelor transmisă prin adresa din 01.08.2023, prin care Consiliul Superior al Magistraturii a fost informat că, prin sentința civilă nr. 2506 din 28.12.2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, modificată prin decizia civilă nr. 1053/A din 05.07.2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul C., fiind obligat statul român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 75.000 RON cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate în perioada 04.03.2014 - 08.09.2014.

În cuprinsul deciziei civile nr. 1053/A din 05.07.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a Civila și pentru Cauze cu Minori și Familie a arătat, printre altele, că "valorificând, în cauză, statuările Curții Constituționale din perspectiva efectelor produse de acele decizii prin care se constată neconstituționalitatea unui text legal, Curtea reține că, față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Decizia nr. 136/20211 este incidentă", precum și că "analizând condițiile necesare pentru angajarea răspunderii Statului, Curtea constată că existența faptei ilicite a Statului nu poate fi contestată astfel încât, chiar dacă în privința apelantului-reclamant s-a luat o măsură preventivă legală din perspectiva cerințelor procesual penale atât timp cât nu s-a stabilit contrariul, în raport de soluția finală pronunțată în procesul penal, respectiv achitarea, a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală. Sub aspectul vinovăției intimatului-pârât, verificarea acestei cerințe nu este necesară, întrucât așa cum a arătat și Curtea Constituțională, suntem în prezența unui caz de răspundere obiectivă, independentă de acțiunile sau inacțiunile agenților Statului și de atitudinea subiectivă a subiectului pasiv al acestei răspunderi."

Prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023, Înalta Curte, secția I civilă - a stabilit cu caracter definitiv, că "instanța de apel a reținut că se poate dispune repararea prejudiciului doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat și măsura privativă de libertate declarată ca fiind nejustificată (nedreaptă)."

Obligarea statului român de către instanțele civile la plata de daune morale către reclamantul C. pentru privarea de libertate în perioada 04.03.2014 -08.09.2014 a avut ca fundament soluția pronunțată cu privire la acesta în legătură cu acuzațiile formulate prin rechizitoriul nr. x/2013 din 22.04.2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată, ce fusese arestat preventiv, respectiv arestat la domiciliu în cauză în perioada menționată. Măsura arestului preventiv a fost luată și, ulterior, înlocuită cu arestul la domiciliu, măsură prelungită succesiv în cursul urmăririi penale de Curtea de Apel București, după caz Înalta Curte, prin mai multe hotărâri, dintre care următoarele au fost pronunțate de contestatoare: încheierea nr. 2111 din 23.06.2014 a secției penale prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu (A.) și încheierea nr. 2294 din 16.07.2014 a secției penale prin care s-a dispus menținerea măsurii arestului la domiciliu (B.).

Prin încheierea din 02.09.2014, pronunțată în cursul judecății, în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, printre altele, a constatat, în temeiul art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării la domiciliu a inculpatului C. și a respins, ca neîntemeiată, cererea de revocare a măsurii preventive formulată de acesta, dispunând, totodată, înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar.

Această soluție a fost menținută de Înalta Curte, secția Penală, prin Decizia nr. 2492 din 03.09.2014, instanța dispunând respingerea contestației formulate de parchet, dar și a celei promovate de inculpatul C., calea de atac fiind exercitată de acesta în vederea obținerii revocării măsurii preventive a arestului la domiciliu.

Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, prin sentința penală nr. 44/F din 08.03.2016, a dispus achitarea inculpatului C., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen. și de art. 7 din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., soluție menținută prin decizia penală nr. 235/A din 28.06.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală; în considerentele acestor hotărâri nu s-au reținut aspecte suplimentare cu privirea la măsurile preventive privative de libertate fată de cele dezvoltate prin încheierea de înlocuire a arestului la domiciliu cu controlul judiciar, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2492 din 08.09.2014 a instanței supreme.

În motivarea contestației, contestatoarele au susținut că hotărârea contestată este nelegală, întrucât a fost dată de secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii cu depășirea competențelor legale, în contextul în care a constatat în ceea ce le privește că eroarea judiciară ce a condus la obligarea statului la plata de despăgubiri către reclamantul C. în dosarul civil nr. x/2017, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, nu a fost urmarea exercitării funcției cu rea credință sau gravă neglijență.

Astfel, deși aparent s-ar putea susține că hotărârea în discuție le este favorabilă, în realitate, aceasta are un caracter profund prejudiciabil, întrucât extinde nepermis limitele în care poate fi pusă în discuție răspunderea materială a judecătorilor la ipoteze pentru care legea nu prevede dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor, împrejurare de natură a afecta garanțiile de independență de care trebuie să se bucure orice magistrat în îndeplinirea atribuțiilor specifice funcțiilor judiciare și aceasta cu atât mai mult cu cât Consiliul Superior al Magistraturii are rolul constituțional de garant al independenței justiției, conform art. 133 alin. (1) din Constituția României, republicată.

Astfel, art. 268 din Legea nr. 303/2022, cu modificările și completările ulterioare reglementează condițiile răspunderii patrimoniale a statului și ale acțiunii în regres exercitată împotriva magistratului. De asemenea, în Capitolul VI "Procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri" din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, sunt reglementate, la art. 538 - art. 539

1

, anumite ipoteze speciale, pentru ca în art. 542 să fie stabilite în care dintre aceste ipoteze există un drept de regres al statului împotriva magistratului. Printre aceste ipoteze speciale se regăsește dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate în cazul în care măsura a fost constatată ca nelegală [art. 539 alin. (1) lit. a)], precum și în cazul în care s-a dispus clasarea sau achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. [art. 539 alin. (1) lit. b)], fiind vorba de o privare injustă de libertate, așa cum se arată și în denumirea marginală a articolului de lege menționat; totodată, aceste ipoteze se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.

Anterior modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate era prevăzut doar în cazul în care se constata caracterul nelegal al acestei măsuri prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Modificările aduse prin Legea nr. 201/2023 au fost rezultatul punerii în acord a legislației procesual penale cu decizia nr. 136 din 03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12.05.2021, prin care Curtea Constituțională a constatat că "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin, (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională".

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, prin decizia penală nr. 2492 din 08.09.2014, a menținut soluția dispusă de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, prin încheierea din 02.09.2014 (dosar nr. x/2014), de constatare a legalității și temeiniciei măsurii arestării la domiciliu a inculpatului C., prin respingerea contestațiilor formulate de parchet și de acest inculpat, achiesând, cu caracter definitiv, la cele statuate de prima instanță cu privire la cererea de revocare a măsurii arestului la domiciliu, respectiv "ca nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 242 alin. (1) C. proc. pen., temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive existând în continuare, măsura fiind dispusă în mod legal și temeinic", în contextul în care instanța supremă a apreciat ca fiind nefondată calea de atac exercitată de inculpat în cauză pentru obținerea revocării măsurii preventive privative de libertate, deși judecătorul fondului o înlocuise cu cea a controlului judiciar.

Ca atare, obligarea statului român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune morale către reclamantul C. a fost angrenată în dosarul civil nr. x/2017, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, direct în baza Deciziei nr. 136 din 03.03.2021 a Curții Constituționale, întrucât norma procesual penală nu fusese pusă încă în acord cu această decizie, reținându-se că dreptul la repararea pagubei în cazul acestuia se fundamentează pe existența privării nejustificate/nedrepte de libertate.

Având în vedere temeiul acordării despăgubirilor de către instanțele civile, este important de subliniat că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 136 din 03.03.2021, a constatat că dispozițiile legale care formau obiectul examinării conformității cu legea fundamentală "încalcă (...) art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție", dispoziții care prevăd că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare." (paragraful 53).

Așadar, neconstituționalitatea dispozițiilor în discuție a fost constatată doar prin prisma tezei I a alin. (3) al art. 52 din legea fundamentală a țării, nu și prin prisma tezei a II-a a aceluiași text, care reglementează "răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență" subsecvent angajării răspunderii patrimoniale a statului.

În raport cu cele reținute în considerentele deciziei menționate, se observă că instanța de contencios constituțional a făcut distincție între privarea de libertate nelegală și privarea de libertate nedreaptă și, astfel, a creat premisele diferențierii între o eroare judiciară tipică (care dă naștere la răspunderea civilă obiectivă a statului și, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ar constatat că acesta a acționat cu rea credință sau gravă neglijență, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate) și o eroare judiciară atipică (care pune în discuție doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunțării unei soluții definitive de achitare pentru temeiurile reținute de Curte, nu însă și pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal). În acest sens, se face trimitere la paragraful 44 din această decizie.

Aceasta este rațiunea pentru care legiuitorul, când a transpus, prin Legea nr. 201 din 06.07.2023, decizia Curții, a reglementat, în art. 542 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate de către stat exclusiv pentru ipotezele "prevăzute de art. 538 și art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și în situația în care statul român a fost condamnat de o instanță internațională pentru vreunul dintre aceste cazuri", nu și pentru situația în care față de o persoană" care în cursul procesului penal s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate, fără ca aceasta să fi fost nelegală, s-a dispus o soluție de clasare sau de achitare. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Ca atare, la acest moment, norma procesual penală nu permite statului să exercite acțiune în regres împotriva judecătorului în cazul privării de libertate injuste ce decurge din pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen. de altfel, o asemenea posibilitate nu exista nici anterior modificărilor aduse dispozițiilor legale prin Legea nr. 201/2023, având în vedere că singura ipoteză reglementată de art. 539 C. proc. pen., viza dreptul la repararea pagubei pentru privare nelegală de libertate, iar ca urmare a publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021 putea fi angajată numai răspunderea materială obiectivă a statului, față de dispozițiile din legea fundamentală în raport cu care s-a constatat neconformitatea art. 539 C. proc. pen., respectiv art. 53 alin. (2) teza I, fiind exclusă răspunderea magistraților, care este reglementată în teza a II-a a aceluiași articol.

Nu în ultimul rând, întrucât la momentul luării, prelungirii și menținerii măsurii preventive privative de libertate, respectiv 04.03.2014 - 08.09.2014, ipoteza specială reglementată de art. 539 C. proc. pen. viza doar existența unei privări de libertate în mod nelegal, caracter care nu a fost reținut de instanța supremă cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală de menținere a soluției de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar și nici prin decizia de achitare, nu se poate stabili că măsurile în discuție echivalează cu o eroare judiciară în sensul textului de lege menționat, în vigoare în perioada de referință și care impunea că aceasta trebuie constatată după caz, prin anumite acte ale procurorului sau prin hotărâri definitive de achitare, încetare a procesului penal sau de revocare a măsurii arestării preventive de libertate. Ca atare, dispozițiile actuale ale art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care reglementează ipoteza privării de libertate în cazul pronunțării unei soluții de clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din același act normativ nu pot fi aplicate retroactiv, Constituția permițând aplicarea retroactivă doar a legii penale mai favorabile, în art. 15 alin. (1).

Subliniază contestatoarele faptul că reglementarea erorilor judiciare în cuprinsul C. proc. pen. nu este de natură a le conferi acestora caracterul de normă de procedură, cu consecința imediatei aplicabilități, ci acestea își păstrează caracterul de norme de drept substanțial, sediul reglementării nefiind relevant în procesul de calificare a normei, așa cum a statuat, de altfel, și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1438 din 08.11.2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 02.12.2011), în care s-a reținut că "așezarea unor norme în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor."

În plus, caracterul de normă de drept material a celei care reglementează cazurile de eroare judiciară reiese chiar din textul art. 268 alin. (5) din Legea nr. 303/2022, cu modificările și completările ulterioare, care vorbește despre reglementarea prin C. proc. pen. de "ipoteze și proceduri specifice", dar și din vechea reglementare, în vigoare la data dispunerii/prelungirii/menținerii măsurilor preventive privative de libertate, respectiv art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare care prevedea:

"cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.."; în mod similar, în Capitolul VI din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen. atât în forma actuală cât și în forma în vigoare la data luării și menținerii măsurii preventive privative de libertate se regăsesc atât cazurile de eroare judiciară care generează dreptul la repararea pagubei și la regres, cât și aspectele de ordin procedural incidente în materie.

Or, este evident că, în cazul contestatoarelor, neexistând o eroare judiciară tipică, generată de încălcarea unor norme materiale sau procedurale (în speță, a dispozițiilor procesual penale din materia măsurilor preventive privative de libertate), declanșarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea lor materială subsecventă, cu consecința constatării, prin hotărârea atacată, că nu au acționat cu rea credință sau gravă neglijență la momentul înlocuirii arestului preventiv cu arestul la domiciliu, respectiv menținerii măsurii arestului la domiciliu a reclamantului C., este în mod vădit nelegală.

Procedând astfel, secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și-a depășit competențele conferite de lege; prin faptul că în cuprinsul hotărârii contestate s-a făcut o analiză pe baza raportului Inspecției Judiciare asupra modului de exercitare a funcției, deși în caută era vorba despre o măsură preventivă privativă de libertate nejustă/nedreaptă, iar nu una nelegală, s-a indus în mod clar ideea că eroarea judiciară analizată este una tipică, aptă, așadar, să atragă răspunderea lor materială, întărind convingerea Ministerului Finanțelor că sesizarea sa este admisibilă, cu consecința perpetuării unei astfel de practici în materia privării de libertate injuste, ipoteză în care statul nu se poate regresa împotriva magistratului.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a contestației, cu consecința respingerii acesteia ca fiind lipsită de interes. Pe fond, a solicitat respingerea contestației, ca nefondată.

În cuprinsul întâmpinării, anterior expunerii considerentelor în combaterea contestației, intimatul a prezentat pe scurt situația de fapt.

În continuare, în susținerea excepției lipsei de interes a contestației formulate de reclamante, intimatul a invocat dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., arătând că hotărârea contestată în prezentul litigiu este favorabilă reclamantelor, așa cum menționează inclusiv acestea în contestația formulată, motivele de nelegalitate invocate vizând însă aspecte ce țin de admisibilitatea sesizării formulate de Ministerul Finanțelor Publice în speță.

În legătură cu acest aspect, relevant este faptul că măsura contestată de reclamante în prezenta cauză, respectiv declanșarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială a acestora urmare a sesizărilor formulate de Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost luată prin hotărârea contestată în prezentul litigiu, ci anterior, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători, prin care s-a dispus sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În acest sens, a menționat intimatul că prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători s-a dispus sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificări cu privire la aspectele reținute în cuprinsul deciziei civile nr. 1953A/05.07.2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1096/08.06.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, urmare a sesizării Ministerului Finanțelor Publice, în legătură cu daunele morale acordate numitului C.. Urmare a analizei efectuate, secția pentru judecători a apreciat la acel moment că erau întrunite cerințele legale și era necesară declanșarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.

Ulterior, prin hotărârea contestată, așa cum s-a arătat supra, a fost analizat raportul Inspecției Judiciare efectuat la solicitarea intimatului CSM, după declanșarea procedurii reglementate de art. 269 din Legea nr. 303/2022, având în vedere circumstanțele particulare ale speței ce rezultau din hotărârile judecătorești vizate de sesizare.

Raportat la conținutul și măsurile dispuse prin hotărârile anterior menționate, în actualul cadru procesual delimitat de contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători, analiza criticilor formulate de reclamante în sensul neîndeplinirii cerințelor pentru declanșarea mecanismului de verificare a condițiilor pentru răspunderea materială a magistraților nu este posibilă, deoarece hotărârea contestată nu vizează chestiunea respectivă, care era deja tranșată la momentul pronunțării acestora, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători.

În acest context, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, reclamantele nu justifică niciun folos concret în inițierea demersului de contestare a Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători, deoarece acestea nu contestă soluțiile de aprobare a raportului Inspecției Judiciare (în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea credință sau gravă neglijență) și nici considerentele ce au stat la baza acesteia, ce le sunt favorabile, ci soluția și considerentele expuse în Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători, care însă nu face obiectul contestației prezente.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza admiterii contestației și anulării Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători, procedura finalizată prin pronunțarea respectivei hotărâri va fi reluată din etapa anterioară emiterii actului anulat și nicidecum de la momentul sesizării primite de la Ministerul Finanțelor Publice, nefiind invalidate și actele anterioare, întocmite în cadrul acelei proceduri și necontestate. În concret, anularea hotărârii contestate ar determina reluarea procedurii din etapa analizei raportului întocmit de Inspecția Judiciară, fără a se relua și verificarea îndeplinirii cerințelor pentru declanșarea mecanismului de verificare a condițiilor pentru angajarea răspunderii materiale a magistraților, etapă deja epuizată la acest moment. Or, reanalizarea raportului întocmit de Inspecția Judiciară, favorabil reclamantelor, nu este scopul demersului dedus judecății, așa cum rezultă clar din contestația formulată.

Având în vedere circumstanțele mai sus expuse, inclusiv din perspectiva etapelor procedurii reglementate de dispozițiile art. 269 din Legea nr. 303/2022, reclamantele nu justifică niciun folos practic prin demersul inițiat, hotărârea contestată fiind favorabilă acestora, iar motivele de nulitate invocate nu o vizează.

Referitor însă la susținerile reclamantelor în sensul invalidării practicii CSM privind admisibilitatea sesizărilor Ministerului Finanțelor în cazul erorilor judiciare fundamentate pe ipoteza privării de libertate injuste (chestiune tranșată în cauza de față prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători), intimatul a susținut că, în prezent, și-a reconsiderat practica și apreciază ca dreptul la reparare a pagubei, reglementat de art. 539 din C. proc. pen., este condiționat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, motiv pentru care, la acest moment, în cazul sesizărilor Ministerului Finanțelor Publice care nu îndeplinesc această cerință, nu se mai procedează la sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2002 (în acest sens, cu titlu exemplificativ a menționat soluțiile pronunțate în lucrările nr. 1517/2024, nr. 709/2024, nr. 1032/2024 de Comisia 1 reunită - Legislație și cooperare internațională - ședința din data de 22.02.2024).

În aceste condiții, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., a solicitat admiterea excepției lipsei de interes și respingerea ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, intimatul a arătat că, referitor la motivul de nulitate invocat de reclamante în sensul că secția pentru judecători a acționat cu depășirea competențelor conferite de lege la momentul emiterii hotărârilor contestate, acesta vizează analiza rapoartelor întocmite de Inspecția Judiciară în urma solicitării secției pentru judecători, conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.

Având în vedere obiectul hotărârilor contestate, în opinia intimatului devin aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022. În acest context, secția pentru judecători, procedând prin hotărârea contestată la verificarea raportului Inspecției Judiciare întocmit în cadrul procedurii reglementate de art. 269 din Legea nr. 303/2022, a acționat conform atribuțiilor stabilite de lege exclusiv în sarcina sa, astfel că nu poate fi reținută, în circumstanțele date, nulitatea hotărârii contestate din aceasta perspectivă.

Referitor însă la susținerea reclamantelor în sensul existenței în speță a unui caz de eroare judiciară atipică (privare de libertate injustă), ipoteză în care nu erau îndeplinite cerințele pentru declanșarea mecanismului de verificare a condițiilor pentru răspunderea materială a magistraților, acest aspect nu a fost antamat prin hotărârea contestată, ci prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători.

Astfel, criticile reclamantelor cu privire la aceste aspecte apar ca fiind străine de cauză, motiv pentru care nu pot constitui temei pentru anularea hotărârii contestate. Hotărârea nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători.

3.1. Elemente de fapt și de drept relevante

Prin Hotărârea nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a aprobat raportul Inspecției Judiciare nr. 23 -1905 din 05.01.2024 în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

În motivarea hotărârii anterior menționate, s-a reținut că prin adresa nr. x/01.08.2023, Ministerul Finanțelor a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru efectuarea de verificări pentru a se stabili dacă obligarea statului la plata de despăgubiri prin decizia civilă nr. 1053A/05.07.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1096/08.06.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost cauzată ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență de către magistrații care au instrumentat cauza penală care l-a vizat pe reclamantul C..

Ca urmare a solicitării formulate de Ministerului Finanțelor, secția pentru judecători, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023, a dispus sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În urma verificărilor efectuate, Inspecția Judiciară a întocmit raportul nr. x - 1905 din 05.01.2024 prin care a concluzionat că nu pot fi identificate indicii ale exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență care să aibă drept urmare eroarea judiciară constatată de instanțele civile.

În considerentele Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 s-a reținut că răspunderea patrimonială a statului a fost determinată de faptul că prin decizia civilă nr. 1053A/05.07.2021 pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut că în cauză erau incidente dezlegările date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 136/2021, urmând a i se recunoaște apelantului dreptul la repararea prejudiciului ce i s-a produs prin privarea "nedreaptă" de libertate. De asemenea, s-a constatat că încheierile și deciziile pronunțate de judecătorii vizați prin care s-a dispus luarea/menținerea/prelungirea măsurii arestării preventive față de domnul C. relevau raționamentele juridice urmate de judecători, motivele pentru care aceștia au apreciat că subzistă temeiurile necesare pentru dispunerea acestor măsuri, nefiind identificate indicii ale exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în sensul încălcării cu știință sau nesocotirii, în mod grav, neîndoielnic sau nescuzabil, a normelor de drept material sau procesual.

În cuprinsul deciziei civile nr. 1053/A din 05.07.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a arătat, printre altele, că "valorificând, în cauză, statuările Curții Constituționale din perspectiva efectelor produse de acele decizii prin care se constată neconstituționalitatea unui text legal, Curtea reține că, față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Decizia nr. 136/2021 este incidentă", precum și că "analizând condițiile necesare pentru angajarea răspunderii Statului, Curtea constată că existența faptei ilicite a Statului nu poate fi contestată astfel încât, chiar dacă în privința apelantului-reclamant s-a luat o măsură preventivă legală din perspectiva cerințelor procesual penale atât timp cât nu s-a stabilit contrariul, în raport de soluția finală pronunțată în procesul penal respectiv achitarea, a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală. Sub aspectul vinovăției intimatului-pârât, verificarea acestei cerințe nu este necesară, întrucât, așa cum a arătat și Curtea Constituțională, se află în prezenta unui caz de răspundere obiectivă, independentă de acțiunile sau inacțiunile agenților Statului și de atitudinea subiectivă a subiectului pasiv al acestei răspunderi."

Prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023, Înalta Curte, secția I civilă - a stabilit cu caracter definitiv, că "instanța de apel a reținut că se poate dispune repararea prejudiciului doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat și măsura privativă de libertate declarată ca fiind nejustificată (nedreaptă)."

Obligarea statului român de către instanțele civile la plata de daune morale către reclamantul C. pentru privarea de libertate în perioada 04.03.2014 -08.09.2014 a avut ca fundament soluția pronunțată cu privire la acesta în legătură cu acuzațiile formulate prin rechizitoriul nr. x/2013 din 22.04.2014 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată, ce fusese arestat preventiv, respectiv arestat la domiciliu în cauză în perioada menționată. Măsura arestului preventiv a fost luată și, ulterior, înlocuita cu arestul la domiciliu, măsură prelungită succesiv în cursul urmăririi penale de Curtea de Apel București, după caz înalta Curte, prin mai multe hotărâri, dintre care următoarele au fost pronunțate de contestatoare: încheierea nr. 2111 din 23.06.2014 a secției penale prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu (A.) și încheierea nr. 2294 din 16.07.2014 a secției penale prin care s-a dispus menținerea măsurii arestului la domiciliu (B.).

Prin încheierea din 02.09.2014, pronunțată în cursul judecății, în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, printre altele, a constatat, în temeiul art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 C. proc. pen., legalitatea si temeinicia măsurii arestării la domiciliu a inculpatului C. și a respins, ca neîntemeiată, cererea de revocare a măsurii preventive formulată de acesta, dispunând, totodată, înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar.

Această soluție a fost menținută de Înalta Curte, secția Penală, prin Decizia nr. 2492 din 08.09.2014, instanța dispunând respingerea contestației formulate de parchet, dar și a celei promovate de inculpatul C., cale de atac fiind exercitată de acesta în vederea obținerii revocării măsurii preventive a arestului la domiciliu.

Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, prin sentința penală nr. 44/F din 08.03.2016, a dispus achitarea inculpatului C., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen. și de art. 7 din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., soluție menținută prin decizia penală nr. 235/A din 28.06.2017 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală; în considerentele acestor hotărâri nu s-au reținut aspecte suplimentare cu privirea la măsurile preventive privative de libertate față de cele dezvoltate prin încheierea de înlocuire a arestului la domiciliu cu controlul judiciar, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin decizia nr. 2492 din 08.09.2014 a instanței supreme.

3.2. Cu privire la excepția lipsei de interes a contestației

În susținerea excepției lipsei de interes a contestației, intimatul a invocat dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., arătând că hotărârea contestată în prezentul litigiu este favorabilă reclamantelor, motivele de nelegalitate invocate vizând însă aspecte ce țin de admisibilitatea sesizării formulate de Ministerul Finanțelor Publice în speță; se subliniază faptul că măsura de declanșare a mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială a acestora ca urmare a sesizărilor formulate de Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost luată prin hotărârea contestată în prezentul litigiu, ci anterior, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători, prin care s-a dispus sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor; ca urmare, analiza criticilor formulate de reclamante în sensul neîndeplinirii cerințelor pentru declanșarea mecanismului de verificare a condițiilor pentru răspunderea materială a magistraților nu este posibilă, deoarece hotărârea contestată nu vizează chestiunea respectivă, care era deja tranșată la momentul pronunțării acestora, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători.

Se arată că, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, reclamantele nu justifică niciun folos concret în inițierea demersului de contestare a Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători, deoarece acestea nu contestă soluțiile de aprobare a raportului Inspecției Judiciare (în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea credință sau gravă neglijență) și nici considerentele ce au stat la baza acesteia, ce le sunt favorabile, ci soluția și considerentele expuse în Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secției pentru judecători, care însă nu face obiectul contestației prezente.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza admiterii contestației și anulării Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secției pentru judecători, procedura finalizată prin pronunțarea respectivei hotărâri va fi reluată din etapa anterioară emiterii actului anulat și nicidecum de la momentul sesizării primite de la Ministerul Finanțelor Publice, nefiind invalidate și actele anterioare, întocmite în cadrul acelei proceduri și necontestate.

Cu privire la această excepție, Înalta Curte constată că excepția invocată pune în discuție efectele juridice produse de fiecare dintre actele emise în cadrul procedurii reglementate de prevederile art. 269 din Legea nr. 303/2022.

Astfel, conform prevederilor acestui text de lege, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune în despăgubiri numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, iar după comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (1), Ministerul Finanțelor va sesiza secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a constata dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcției de către judecător sau procuror cu rea-credință sau gravă neglijență; la solicitarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară efectuează verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcției de către judecător sau procuror cu rea-credință sau gravă neglijență. Verificările se finalizează printr-un raport prin care, în baza întregului material probatoriu administrat, Inspecția Judiciară apreciază dacă eroarea judiciară a fost săvârșită de judecător sau procuror cu rea-credință sau gravă neglijență, iar raportul se comunică secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii și judecătorului sau procurorului vizat.

După dezbaterea raportului Inspecției Judiciare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii pronunță, în termen de cel mult 30 de zile de la data ședinței în care s-a dezbătut raportul, una dintre următoarele soluții:

a) restituie raportul la Inspecția Judiciară în cazul în care consideră că verificările nu sunt complete; în acest caz, hotărârea trebuie să cuprindă faptele și împrejurările cu privire la care se impune completarea verificărilor și natura verificărilor care se efectuează în completare; completarea se efectuează în termen de cel mult 30 de zile de la data la care a fost dispusă;

b) aprobă raportul și constată că eroarea judiciară este urmarea exercitării funcției de către judecător sau procuror cu rea-credință sau gravă neglijență;

c) respinge motivat raportul și constată că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Intimatul are în vedere etapa sesizării Inspecției Judiciare, la solicitarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, de a efectua verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcției de către judecător sau procuror cu rea-credință sau gravă neglijență și arată că, odată sesizată, procedura nu se mai poate relua din acest punct ca urmare a atacării hotărârii CSM de aprobare a raportului emis de Inspecția Judiciară.

Or, din perspectiva calificării acestei sesizări, Înalta Curte constată că ceea ce solicită contestatoarele pe calea prezentei cereri este să se constate că nu se impunea efectuarea acestei sesizări, aspect care de altfel putea fi reținut inclusiv prin raportul Inspecției Judiciare, care trebuie să respecte condițiile legale de evaluare a ipotezelor de regres în efectuarea verificărilor prevăzute de art. 269 din Legea nr. 303/2022.

Ca urmare, chestiunea de fapt a sesizării concrete a Inspecției Judiciare de către secția corespunzătoare a CSM nu constituie un aspect ce atrage în mod definitiv consecințe ce nu mai pot fi șterse, împrejurarea dacă o asemenea sesizare se impunea sau nu putând fi verificată și în cadrul acțiunii de față, ce privește validitatea hotărârii ce ia act de concluziile raportului întocmit ca urmare a declanșării procedurii de verificare. Cu alte cuvinte, întreaga procedură, care are ca act inițial sesizarea Inspecției Judiciare de către secția corespunzătoare a CSM și ca act final hotărârea secției corespunzătoare a CSM de aprobare a raportului emis de Inspecția Judiciară, poate fi supusă analizei de validitate în cadrul acțiunii de față.

Pe de altă parte, este necontestabil că aprecierea caracterului favorabil al hotărârii atacate nu se poate face exclusiv prin prisma soluției cuprinse în raportul Inspecției Judiciare și, implicit, în hotărârea atacată ce a aprobat acest raport, fiind chestiuni esențial diferite între a constata aplicabilă ca situație premisă ipoteza de exercitare a regresului statului român și a constata faptul că ab initio situația contestatoarelor nu se încadra în ipoteza avută în vedere de legiuitor.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes, invocată de către intimatul CSM, ca nefondată.

3.3. Pe fondul contestației

Înalta Curte constată că temeiul juridic al prezentei căi de atac îl reprezintă dispozițiile art. 29 alin. (5) și (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la prevederile art. 269 din Legea nr. 303/2022.

Problema dedusă judecății se referă la aspectul dacă ipoteza în care s-au aflat contestatoarele (eroare judiciară fundamentată pe ipoteza privării de libertate injuste) determină admisibilitatea sesizării Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2002, la solicitarea Ministerului Finanțelor.

Înalta Curte constată, în acord cu punctul de vedere al contestatoarelor, că hotărârea contestată este nelegală, întrucât nu se impunea sesizarea Inspecției Judiciare pentru efectuarea verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.

Înalta Curte a subliniat deja că aprecierea caracterului favorabil al hotărârii atacate nu se poate face exclusiv prin prisma soluției cuprinse în raportul Inspecției Judiciare și, implicit, în hotărârea atacată ce a aprobat acest raport, fiind chestiuni esențial diferite între a constata aplicabilă ca situație premisă ipoteza de exercitare a regresului statului român și a constata faptul că ab initio situația nu se încadra în ipoteza avută în vedere de legiuitor.

Astfel, ceea ce solicită în mod justificat contestatoarele este să se rețină că nu putea fi antamată nici măcar la nivel teoretic și incipient răspunderea materială a judecătorilor la ipoteze pentru care legea nu prevede dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, cu modificările și completările ulterioare:

"Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară".

De asemenea, conform art. 268 alin. (6) din același act normativ, "prin C. proc. pen. pot fi reglementate ipoteze și proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului și regresul acestuia."

In acest sens, în Capitolul VI "Procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri" din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, sunt reglementate, la art. 538 - art. 539

1

, anumite ipoteze speciale, pentru ca în art. 542 să fie stabilite în care dintre aceste ipoteze există un drept de regres al statului împotriva magistratului.

Printre aceste ipoteze speciale se regăsește dreptul la repararea pagubei al persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate în cazul în care măsura a fost constatată ca nelegală [art. 539 alin. (1) lit. a)], precum și în cazul în care s-a dispus clasarea sau achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. [art. 539 alin. (1) lit. b)], fiind o privare injustă de libertate, așa cum se arată și în denumirea marginală a articolului de lege menționat; totodată, aceste ipoteze se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.

Anterior modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate era prevăzut doar în cazul în care se constata caracterul nelegal al acestei măsuri prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Modificările aduse prin Legea nr. 201/2023 (în vigoare din 9 iulie 2023) au fost rezultatul punerii în acord a legislației procesual penale cu decizia nr. 136 din 03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12.05.2021, prin care Curtea Constituțională a constatat că "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională".

Prin decizia nr. 136 din 03.03.2021, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile legale care formau obiectul examinării conformității cu legea fundamentală încalcă art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dispoziții care prevăd că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare." (paragraful 53).

Așadar, neconstituționalitatea dispozițiilor în discuție a fost constatată doar prin prisma tezei I a alin. (3) al art. 52 din legea fundamentală a țării, nu și prin prisma tezei a II-a a aceluiași text care reglementează "răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență" subsecvent angajării răspunderii patrimoniale a statului.

Instanța de contencios constituțional a făcut distincție între privarea de libertate nelegală și privarea de libertate nedreaptă și, astfel, a creat premisele diferențierii între o eroare judiciară tipică (care dă naștere la răspunderea civilă obiectivă a statului și, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ar constatat că acesta a acționat cu rea credință sau gravă neglijență, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate) și o eroare judiciară atipică (care pune în discuție doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunțării unei soluții definitive de achitare pentru temeiurile reținute de Curte, nu însă și pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal).

Aceasta este rațiunea pentru care legiuitorul, punând în aplicare decizia CCR, prin Legea nr. 201 din 06.07.2023, a reglementat, în cadrul art. 542 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate de către stat exclusiv pentru ipotezele "prevăzute de art. 538 și art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și în situația în care statul român a fost condamnat de o instanță internațională pentru vreunul dintre aceste cazuri", nu și pentru situația în care față de o persoană care în c