ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4444/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea promovată și înregistrată la data de 30.06.2023 pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, reclamantul A., deputat B. ales în Circumscripția electorală nr. 18 Galați, în contradictoriu cu Parlamentul României - Camera Deputaților, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, având în vedere prevederile art. 194 C. proc. civ., a formulat acțiune în anulare, prin care a solicitat instanței să dispună prin hotărârea pe care o va pronunța:

- anularea Deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaților nr. 3/17.05.2023 si a Hotărârii nr. 33/06.06.2023 a Camerei Deputaților;

- suspendarea executării Deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaților nr. 3/17.05.2023 până la soluționarea definitivă a cauzei;

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 284 din 30 octombrie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția inadmisibilității cererii și, în consecință, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților, ca inadmisibilă.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în esență, recurentul-reclamant a arătat că instanța a încălcat regulile de procedură privind stabilirea competenței sale prin omiterea discutării acestei chestiuni, prealabil oricărei alte discuții. Întrucât instanța nu s-a conformat cerințelor imperative ale art. 131 C. proc. civ., fiind obligată din oficiu să-și verifice competența, sancțiunea aplicabilă este nulitatea actului emis.

În continuare, a susținut că instanța a încălcat dipoziții procedurale imperative privind accesul la justiție, exemplificând în acest sens art. 21 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 52 alin. (1), art. 11 din Constituția României.

De asemenea, a invocat prevederile art. 1 din CEDO, în temeiul cărora Curtea a decis că fiecare stat contractant recunoaște drepturile din Convenție oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, iar atunci când încălcarea unui asemenea drept se datorează legislatorului național, Parlamentul, va fi angajată răspunderea acestui stat. Oricare ar fi actul, în măsura în care el se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenție se va angaja răspunderea internațională a statului în cauză, pe baza principiului unicității statului în dreptul internațional.

Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă și reală, iar nu iluzorie și teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanțe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție. Accesul liber la justiție nu exclude însă existența unor proceduri administrative prealabile dacă organele jurisdicționale administrative fie îndeplinesc ele însele cerințele art. 6 (1) din CEDO, fie acestea suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, dacă nu se conformează acestor exigențe. În acest sens Curtea Constituțională a României a decis că instituirea unei proceduri administrativ jurisdicționale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, cât timp decizia organului administrativ de jurisdicție poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. Plenul Curții Constituționale a considerat că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii, decongestionarea instanțelor judecătorești de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată. Astfel, procedura administrativ-jurisdicțională constituie o măsură de protecție care, nu poate avea ca scop, în niciun mod, limitarea accesului la justiție. Existența unor organe administrative de jurisdicție nu poate să ducă la înlăturarea intervenției instanțelor judecătorești, în condițiile stabilite de lege. Această consecință rezultă și din exigențele principiului separației puterilor în stat care, în ceea ce privește relația dintre administrația publică și autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administrației publice, chiar cu caracter jurisdicțional, să se substituie autorității judecătorești. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicție administrativă este supusă controlului judecătoresc, al instanței de contencios administrativ sau al altei instanțe competente potrivit legii, iar părților nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfințit de prevederile Constituției (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/8.02.1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 69/16.03.1994).

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond a nu a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

În concret, a susținut că instanța de fond nu a examinat efectiv susținerile sale privind accesul la instanță, menționate în cuprinsul acțiunii și prezentate verbal la terenul de judecată, omițând total în considerentele hotărârii aceste argumente, nu a analizat dispozițiile legale invocate și jurisprudența CEDO redată. Instanța s-a raportat doar la apărările pârâtei, pe care le-a reprodus, dar fără a le analiza, reținând, în ceea privește actul dedus judecății, că nu ar fi un act administrativ, fără vreo motivare.

Astfel, a arătat că privitor la accesul la justiție reglementat de art. 6 alin. (1) din CEDO, Curtea a subliniat rolul Convenției de "instrument constituțional al ordinii publice europene" în domeniul drepturilor omului [Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei (MC), pct. 156] și a stabilit că noțiunea "drepturi și obligații cu caracter civil" nu poate fi interpretată doar printr-o referință la dreptul intern al statului pârât; este vorba de o noțiune "autonomă", care reiese din Convenție. Art. 6 (1) se aplică indiferent de calitatea părților, de natura legislației ce reglementează modul de stabilire a "contestației" (lege civilă, comercială, administrativă etc.) și de autoritatea competentă să o soluționeze (instanță de drept comun, organ administrativ etc.) [Georgiadis împotriva Greciei, pct. 34; Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), pct. 43; Nait-Liman împotriva Elveției (MC), pct. 106]. Curtea a precizat în mod clar că nimic nu îi interzice să califice drept "instanță", în vederea aplicării criteriului Eskelinen, un anumit organism național care nu ține de sistemul judiciar. Astfel, un organism administrativ sau parlamentar poate fi considerat "instanță" (Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, pct. 88). Reiese că atunci când există o "contestație privind drepturi și obligații cu caracter civil", astfel cum este definită potrivit criteriilor menționate mai sus, art. 6 (1) garantează fiecărui justițiabil dreptul ca această contestație să fie prezentată în fața unei instanțe. Acest articol consacră "dreptul la o instanță", pentru care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, reprezintă un aspect. La acesta se adaugă garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (1) în ceea ce privește organizarea și compunerea instanței și în ceea ce privește desfășurarea procedurii. Ansamblul formează, pe scurt, dreptul la un "proces echitabil" (Golder împotriva Regatului Unit, pct. 36).

A mai arătat că dreptul susmenționat este prevăzut și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene:

"Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege". Curtea de Justiție a consacrat acest drept, ca principiu general de drept al Uniunii, prin hotărârea din 15 mai 1986 (cauza 222/84, Johnston, Rec. 1986, p. 1651; a se vedea și hotărârea din 15 octombrie 1987, cauza 222/86, Heylens, Rec. 1987, p. 4097 și hotărârea din 3 decembrie 1992, C-97/91, Borelli, Rec. 1992, p. 1-6313). Articolul 47 se aplică instituțiilor Uniunii și ale statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii pentru toate drepturile garantate de dreptul Uniunii. Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE cuprinde principiul juridic UE conform căruia statele membre trebuie să asigure o protecție juridică efectivă a drepturilor individuale ce iau naștere în temeiul dreptului Uniunii (inclusiv drepturile prevăzute de Cartă). Acest lucru înseamnă că dreptul de acces la instanță se aplică de fiecare dată când se au în vedere drepturi și libertăți garantate de legislația UE. Statele membre UE au obligația de a prevedea remedii și proceduri care să asigure respectarea drepturilor în conformitate cu legislația UE. Legislația națională nu trebuie să încalce dispozițiile referitoare la protecția juridică efectivă a acestor drepturi. (CJUE, C-279/09, cauza DEB Deutsche Energiehandels-und Beratungsgesellschaft mbH/Bundesrepublik Deutschland, 22 decembrie 2010, alin. (59). Conform legislației UE, instanța se caracterizează prin funcția sa jurisdicțională. Aceasta nu trebuie să fie neapărat o instanță de "tip clasic"; o instanță poate fi un organism înființat în scopul soluționării unui număr limitat de aspecte specifice (de exemplu, aspecte referitoare la despăgubiri), cu condiția să ofere garanțiile corespunzătoare. Garanțiile adecvate includ: competența, independența, în caz contrar, organismul extrajudiciar trebuie să fie supus supravegherii de către un organism judiciar care are competență deplină și care îndeplinește condițiile prevăzute în articolul 6 (1) (CED0, cauza Zumtobel/Austria, nr. 12235/86, 21 septembrie 1993, alin. (29)-32). În cazul în care un organism administrativ nu oferă garanțiile prevăzute la articolul 6 (1), trebuie să existe o cale de atac în fața unui organism jurisdicțional care să ofere astfel de garanții (CEDO, cauza Albert și Le Compte/Belgia, nr. 7299/75 și 7496/76,10 februarie 1983).

O restricție legală de acces la instanță trebuie sa aibă un scop legitim, să fie proporțională și să se asigure că însăși esența dreptului nu este afectată. Articolul 6 nu definește "scopul legitim", însă jurisprudența CEDO oferă exemple ale unor astfel de scopuri legitime. Acestea includ limitări ale dreptului de acces la instanță, spre exemplu, pentru a proteja libertatea de exprimare a parlamentarilor și menținerea separației puterilor între judiciar și legislativ (CEDO, cauza A./Regatul Unit, nr. 35373/97, 17 decembrie 2002, alin. (77). O abordare similară se regăsește și în dreptul UE (C-443/13, cauza Ute Reindl/Bezirkshauptmannschaft Innsbruck, 13 noiembrie 2014, alin. (40).

În speță, recurentul-reclamant a considerat că nu a avut parte de o instanță care să fi întrunit cerințele arătate deoarece: a). Comisia de disciplină, Biroul Permanent al Camerei Deputaților și Camera Deputaților sunt organisme extrajudiciare care nu pot fi considerate instanțe întrucât nu îndeplinesc, în mod evident, funcții judiciare; b). În realizarea procedurii de sesizare, analiză si luarea deciziei de sancționare nu au existat garanțiile procedurale prevăzute de articolul 6 (1); c.1). Așa cum reiese explicit din probele atașate la acțiune, nu a existat capacitatea de a soluționa cauzele care intră în competența Comisiei de disciplină, Biroului Permanent al Camerei Deputaților și Camerei Deputaților, în temeiul normelor de drept aplicabile și în conformitate cu procedura stabilită, precum și menținerea separației puterilor între judiciar și legislativ. Nu s-a urmărit aflarea adevărului, că nu a săvârșit vreo abatere disciplinară, ci din contra, s-a urmărit sancționarea reclamantului pentru un motiv politic -apartenența la Grupul parlamentar B.- măsură adoptată abuziv de majoritatea parlamentară, formată din partidele aflate la guvernare, în scop electoral, considerând că nu are acces la o instanță independentă și imparțială; c.2). Comisia de disciplină, Biroul Permanent al Camerei Deputaților și Camera Deputaților nu i-au oferit garanția procedurală prevăzută de articolul 6 privind libertatea de exprimare a parlamentarilor, afectând flagrant esența acestei libertăți prin imposibilitatea de a-mi exprima opiniile in 10 secunde; c.3).De asemenea, nu i-au oferit garanțiile procedurale prevăzute de articolul 6 privind independența și imparțialitatea de care trebuia să dea dovadă în procedura disciplinară.

Or, instanța de fond, în considerente, a ignorat total argumentele sale, hotărârea fiind nemotivată, iar instanța de recurs se află în imposibilitatea de a o examina.

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanța a apreciat că cererea adresată, prin care s-a solicitat anularea Deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaților nr. 3/17.05.2023, nu este de competența sa, însă contradictoriu a procedat la analiza acelei decizii, deși se declarase necompetentă, și cu o motivare străină de recurentului pe care a refuzat să le analizeze.

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimatul-pârât Parlamentul României - Camera Deputaților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, în raport de criticile aduse instanței de fond privind neconformarea acesteia cerințelor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că recurentul, a expus un motiv de recurs fără a supune analizei instanței de control judiciar impactul acestei pretinse neregularități procedurale asupra drepturilor acestuia și vătămarea procesuală care i s-a produs.

Or, în condițiile în care, în conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, iar instanța de fond s-a pronunțat în limitele învestirii și în raport de obiectul cauzei, criticile recurentului sunt pur formale, lipsite de interes procesual.

Contrar susținerilor recurentului, în cauza pendinte, nu au fost încălcate de instanța de fond dispozițiile art. 6 par. l din CEDO întrucât Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că sunt excluse din sfera de aplicare a art. 6 CEDO procedurile calificate de judecătorul european care implică exercițiul prerogativelor de putere publică, astfel cum sunt în prezenta cauză procedurile parlamentare privind regimul juridic disciplinar parlamentar specific mandatului de deputat, dreptul Uniunii Europene neputând fi aplicat nici direct, nici indirect ținând seama de competențele constituționale exclusive ale Parlamentului României - Camera Deputaților.

Or, raportul juridic dedus judecății este unul de natură constituțională parlamentară regulamentară, mandatul parlamentar fiind o categorie a dreptului public, în speță a dreptului constituțional, iar acest raport de drept public este exceptat controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, fiind un raport specific exercitării mandatului de deputat care poate fi contestat numai în condițiile prevăzute de art. 27 din Legea nr. 47/1992, procedură specială care nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din CEDO.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este incident cauzei, împrejurarea că recurentul se arată nemulțumit de modul de soluționare a litigiului de către instanța de fond prin raportare la dispozițiile art. 54 alin. (2) și (3) din Legea nr. 96/2006 și la actele juridice specifice adoptate în procedurile parlamentare care vizează raporturi juridice de natură constituțională privind conduita și disciplina parlamentară, nu se circumscrie unui aspect de nelegalitate din perspectiva unei pretinse nemotivări a instanței de fond.

Instanța de fond a reținut efectele juridice ale unui raport de subsecvențialitate, procedura legală parlamentară fiind finalizată nu prin actul contestat - Decizia nr. 3 din 17 mai 2023 a Biroului permanent al Camerei Deputaților -, ci prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 33 din 6 iunie 2023 prin care s-a respins contestația formulată împotriva acestei decizii de sancționare, și în consecință a soluționat cauza în considerarea obiectului cererii de anulare, constatând astfel inadmisibilitatea și față de prevederile art. 54 alin. (2) și (3) din Legea nr. 96/2006 care conferă caracter definitiv și executoriu Hotărârii Plenului Camerei Deputaților.

Totodată, recurentul-pârât a considerat că, în cauză, nu poate fi reținută nelegalitatea sentinței atacate prin prisma existenței unor pretinse argumente contradictorii cu privire la raționamentul juridic care a determinat pronunțarea soluției, aceste alegații ale recurentului-reclamant fiind vădit nefondate, judecătorul fondului prezentând o motivare coerentă și clară, fară a conține pasaje care se contrazic ori care contrazic concluzii anterior exprimate prin același act de procedură al instanței, dispozitivul reflectând clar considerentele sentinței.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente:

2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze, recurentul-reclamant A. a solicitat anularea Deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaților nr. 3/17.05.2023 prin care a fost sancționat, precum și a Hotărârii nr. 33/06.06.2023 a Camerei Deputaților prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei de sancționare.

Prin Decizia Biroului Permanent al Camerei Deputaților nr. 3/17.05.2023 i s-a aplicat recurentului-reclamant sancțiunea diminuării indemnizației cu 50% pe o perioadă de 6 luni pentru nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (2) sau ale art. 245

1

și sancțiunea reducerii duratei luării de cuvânt la 10 secunde/intervenție pe o perioadă de 3 luni în cadrul ședințelor Camerei Deputaților, începând cu data de 17 mai 2023, pentru săvârșirea abaterii prevăzute la art. 158 alin. (6) teza a II-a, sancțiuni prevăzute de art. 246 alin. (1) lit. g) și h) din Regulamentul Camerei Deputaților, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant raportându-se, pe de o parte, la dispozițiile art. 54 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar pe de altă parte, la prevederile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și la jurisprudența Curții Constituționale a României.

Soluția a fost criticată de reclamantul A. care a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la încălcarea de către instanță a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în ipoteza în care instanța nu și-a verificat, din oficiu, competența de a soluționa cauza, astfel cum impun dispozițiile art. 131 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este anularea hotărârii potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., respectiv dacă s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului.

Or, în speță, recurentul-reclamant nu a făcut dovada vreunei vătămări, în condițiile în care litigiul a fost soluționat chiar de instanța pe care acesta a investit-o prin cererea de chemare în judecată și pe care a considerat-o competentă material și teritorial să soluționeze cauza.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, sub primul aspect invocat de recurentul-reclamant, care vizează nemotivarea sentinței recurate.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea nu îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prima instanță, în analiza excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, s-a raportat doar la dispozițiile de drept intern invocate de pârât prin întâmpinarea formulată în cauză (art. 54 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, jurisprudența Curții Constituționale a României), fără a analiza incidența normelor de drept european invocate atât de către pârât (art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), cât și de către reclamant prin răspunsul la întâmpinare (art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, practica judiciară europeană).

De asemenea, prezintă relevanță decizia nr. 1512 din 14 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2023 prin care s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 168 din 17 iulie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind casată sentința recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Obiectul dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal îl reprezintă cererea de suspendare executare a aceleiași decizii care face și obiectul prezentului dosar, anume Decizia Biroului Permanent al Camerei Deputaților nr. 3/17.05.2023, cerere pe care instanța de primă jurisdicție a respins-o ca inadmisibilă.

Prin decizia de casare nr. 1512 din 14 martie 2024, instanța de control judiciar a constatat că "prezenta cauză nu poate fi analizată strict din perspectiva normelor de drept interne invocate de pârât prin întâmpinarea depusă în cauză. Aceasta întrucât cauza se situează și în sfera de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO, care garantează accesul efectiv la o instanță.", astfel încât se impune respingerea excepției inadmisibilității cererii.

În prezenta cauză, se constată că printr-o decizie definitivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit natura actului a cărui legalitate a fost contestată de către recurentul-reclamant în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului: Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, prin care s-a subliniat importanța deosebită pe care o atribuie principiului liberului acces la justiție pentru însăși existența unei societăți democratice, Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunțată în Cauza Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, și Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a statuat că scopul Convenției EDO este acela de a apăra nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, precum și Hotărârea din 2 noiembrie 2021, pronunțată în Cauza Buzoianu împotriva României prin care s-a constatat că a fost încălcat dreptul reclamantului de acces la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că se impune respingerea excepției inadmisibilității, în soluționarea cauzei instanța de fond urmând a analiza aspectele de nelegalitate invocate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că recursul este fondat, Înalta Curte urmează să îl admită, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., dispunând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 284 din 30 octombrie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.