ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4251/2024

Ședința publică din data de 2 octombrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. 1. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă sub nr. x/2023, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Parlamentul României - Camera Deputaților prin Secretarul General al Camerei Deputaților: anularea Ordinului Secretarului General al Camerei Deputaților nr. 1529/07.07.2023; obligarea pârâtului la plata indemnizației pentru limită de vârstă; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2.1. Prin sentința civilă nr. 464 din 7 martie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de contestatorul A., în contradictoriu cu Parlamentul României - Camera Deputatilor prin Secretarul General al Camerei Deputatilor, în favoarea Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței a reținut că prin Ordinul nr. 1529/07.07.2023 emis de Secretarul General al Camerei Deputaților, începând cu data de 01.07.2023, a încetat plata indemnizației reclamantului pentru limită de vârstă.

Tribunalul a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, art. 10 alin. (1) și alin. (3) și că acțiunea are un capăt de cerere principal, ce vizează anularea unui act administrativ, și un capăt de cerere accesoriu, ce vizează plata indemnizației pentru limita de vârstă.

În speță, capătul doi al cererii se circumscrie prevederilor art. 30 alin. (2) C. proc. civ., deoarece soluția dată cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata indemnizației pentru limită de vârstă depinde de soluția dată capătului de cerere principal, referitor la anularea actului administrativ, motiv pentru care competența materială de soluționare a cauzei revine, conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ., instanței competente să soluționeze capătul principal de cerere, privind anularea Ordinului nr. 38 din 15.01.2018, emis de Secretarul General al Camerei Deputaților, formulat în contradictoriu cu Parlamentul României - Camera Deputaților prin Secretarul General al Camerei Deputaților.

Reținând dispozițiile art. 2 din Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, a constatat că Ordinul de încetare a plății indemnizației pentru limita de vârstă acordată reclamantului în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor - emis de pârât - are natura unui act administrativ cu caracter individual în sensul prevederilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât drepturile la care se referă nu sunt drepturi de asigurări sociale, deoarece nu se circumscriu Legii nr. 263/2010, nu se stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii și nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind drepturi de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 din Codul Muncii.

Trimiterea la dispozițiile Legii nr. 263/2010 din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 s-a făcut strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizație, fără ca acest lucru să transforme dreptul în litigiu într-unul de asigurări sociale; indemnizația pentru limită de prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu este identică cu pensia sau cu alt drept de natura asigurărilor sociale reglementate de Legea nr. 263/2010 și nici de actuala lege a pensiilor, respectiv Legea nr. 127/2019.

Astfel, acordarea dreptului la indemnizația pentru limită de vârstă nu era condiționată de îndeplinirea condițiilor vârstei standard de pensionare, ci de încetarea mandatului de parlamentar, iar faptul că această indemnizație urma să se acorde de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, nu califică indemnizația ca un drept de asigurări sociale.

Potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, curțile de apel sunt competente să soluționeze în primă instanță cererile care privesc actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale. Specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ, astfel încât pentru stabilirea competenței materiale, articolul în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menționat.

Tribunalul a mai reținut că, întrucât pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților prin Secretarul General al Camerei Deputaților, este autoritate publică centrală, în sistemul autorităților publice, în raport cu prevederile tezei I a alin. (1) din art. 10 al Legii nr. 544/2004 și dat fiind faptul că nu este vorba de un litigiu ce privește raporturile de serviciu ale funcționarului public pentru a fi incidente prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, devin incidente prevederile tezei a II-a a textului de lege menționat anterior, ce atrag competența de soluționare în primă instanță a secției de contencios a Curții de Apel.

2.2. Prin sentința nr. 183/2024 din data de 18 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I - complet litigii de muncă și asigurări sociale; a constatat conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că actul contestat a fost emis ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2003 pentru abrogarea Capitolului XI din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor. Acest capitol reglementa dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă, astfel:

"(1) Deputații și senatorii care îndeplinesc condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeși pentru un nou mandat."

Curtea de Apel a constatat că în speță, calitatea emitentului nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o astfel de competență intervine doar în cazurile și în condițiile expres prevăzute de legiuitor. Norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar litigiul este unul de asigurări sociale, reclamantul supunând controlului instanței de judecată modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor. Raportat la obiectul cauzei, respectiv dreptul de pensie al reclamantului, și în lipsa unor reglementări speciale, competența de soluționare a cauzei este reglementată de dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Iași, secția I civilă, pentru considerentele ce urmează:

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României-Camera Deputaților prin Secretarul General al Camerei Deputaților, prin care a solicitat anularea Ordinului Secretarului General al Camerei Deputaților nr. 1529/07.07.2023 și obligarea pârâtului la plata indemnizației pentru limită de vârstă.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea ordinului prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă de care acesta beneficia și obligarea pârâtului la repunerea în plată a acestei indemnizații.

De asemenea, reține Înalta Curte că dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și, totodată, condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere și Expunerea de motive care a însoțit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenția legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupației sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate și au fost nevoite să se supună unor exigențe inerente exercitării unei astfel de activități, atât pe plan profesional, cât și personal, legiuitorul acordând acest drept și în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizație.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limită de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora:

"[...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente."

În contextul expus anterior, Înalta Curte reține că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Totodată, având în vedere și dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competență în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză, în primă instanță, este secția/completul specializat în soluționarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

În consecință, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâtul Parlamentul României-Camera Deputaților prin Secretarul General al Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.