ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3510/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 11.08.2023, sub numărul x/2024, pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, contestatorul A. a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre, în contradictoriu cu pârâții Secretarul General al Camerei Deputaților și Parlamentul României - Camera Deputaților, prin care să dispună următoarele:

- anularea Ordinului nr. 1183/03.07.2023 pentru punerea în aplicare a dispozițiilor privind încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă, în conformitate cu art. II din Legea 192/2023, emis de Secretarul General al Camerei Deputaților;

- obligarea pârâților la plata indemnizației pentru limită de vârstă, actualizată cu rata inflației, începând cu 01.07.2023 la zi;

- obligarea pârâților la plata dobânzilor legale aferente de indemnizației pentru limită de vârstă, de la data nașterii obligației și până la data plății efective

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată;

2.1. Prin sentința civilă nr. 247 din 7 februarie 2024, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

La pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul Iași, secția I civilă a făcut trimitere la întâlnirea președinților secțiilor specializate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicate unificării practicii judiciare în domeniul contencios administrativ și fiscal, desfășurată la București, în 22 - 23 mai 2023, care au apreciat că astfel de indemnizații nu constituie un drept de asigurări sociale ci au o natură juridică distinctă; competența de soluționare a cauzelor privind acordarea acestora revine secției de contencios administrativ și fiscal a instanțelor competente material și teritorial.

Reține Tribunalul Iași că la această întâlnire participanții au agreat opinia INM, în sensul că indemnizația prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 constituie un beneficiu specific al calității de fost parlamentar, neavând natura juridică a unui drept de asigurări sociale. În cadrul dezbaterilor s-a precizat că soluția este susținută și de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 261 din 5 mai 2022 (publicată în M.Of. nr. 570 din 10.06.2022) - parg. 75. Cum în speță se invocă o culpă a Parlamentului României, autoritate centrală, rezultă că dosarul revine în competența unei curți de apel.

În temeiul art. 10 alin. (3) teza I din Lege nr. 554/2004 care prevede că "reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său." Tribunalul Iași a apreciat că soluționarea cauzei este de competența Curtea de Apel Iași.

2.2. Prin sentința civilă nr. 115 din 8 aprilie 2024, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a a Curții de Apel Iași, a declinat soluționarea cererii în favoarea Tribunalului Iași, la un complet specializat în soluționarea de litigii de muncă și asigurări sociale, a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență dintre Curtea de apel Iași și Tribunalul Iași și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea soluției, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a reținut că, în cauză, fiind vorba despre o indemnizație acordată foștilor parlamentari, ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare stabilită potrivit legii, aceste sume pot fi asimilate drepturilor prevăzute de Legea nr. 263/2010 (la care de altfel se făcea trimitere în cuprinsul art. 49 din legea nr. 96/2006), indiferent de denumirea pe care legiuitorul a acordat-o acestora.

În aceste condiții, a apreciat că nu sunt aplicabile din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ci cele speciale cuprinse de Legea nr. 263/2010 în care, la art. 153 alin. (1) lit. k), se) arată că "tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind: (...) l) alte drepturi și obligații născute în temeiul prezentei legi." Curtea de Apel Iași, făcând trimitere la decizia ÎCCJ nr. 863 din 07.04.2022 precizează că această competență a completului de litigii de muncă și asigurări sociale a fost reconfirmată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Prin cererea dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat - anularea Ordinului nr. 1183/03.07.2023 de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă, obligarea pârâților la repunerea în plată a indemnizației pentru limita de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi, la plata dobânzilor legale, de la nașterea obligației și până la plata efectivă.

Dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Faptul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora:

"[...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente."

În contextul expus anterior, Înalta Curte reține că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.