ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4166/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.09.2021, reclamanta Compania Municipală Parking București S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară, anularea Dispoziției obligatorii nr. 6002/251154 din 21.05.2021 emisă de D.G.I.E.F, a Raportului de inspecție economico-financiară nr. 5078/IEF/17.05.2021 și a Deciziei nr. 28/P/18.08.2021 de soluționare a plângerii prealabile formulate împotriva acestora, precum și exonerarea sa de la plata sumei totale de 10.168.521,28 RON reprezentând creanță bugetară stabilită prin dispoziția obligatorie contestată, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, a solicitat suspendarea executării Dispoziției obligatorii, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 1954 din 16 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Municipală Parking București S.A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară.

A anulat în parte Decizia nr. 28/P/18.08.2021 privind soluționarea plângerii prealabile, emisă de Ministerul Finanțelor - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor, precum și Dispoziția obligatorie nr. 6002/251154/21.05.2021 și Raportul de inspecție economico-financiară nr. 6078/IEF/17.05.2021 emise de Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară, în ceea ce privește creanțele bugetare stabilite la pct. 3.1-3.7 și 3.9 din dispoziția obligatorie.

A exonerat reclamanta de plata creanțelor bugetare stabilite în sarcina sa la pct. 3.1-3.7 și 3.9 din dispoziția obligatorie și a menținut actele administrative contestate în ceea ce privește creanța bugetară stabilită la pct. 3.8 din aceeași dispoziție obligatorie. Totodată, a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare invocată de pârâți; a admis în parte cererea de suspendare și a dispus suspendarea executării dispoziției obligatorii numai în ceea ce privește creanțele bugetare stabilite la pct. 3.1-3.7 și 3.9 din aceasta și plata lor.

A obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 50 RON fiecare reprezentând taxă judiciară de timbru și a respinge în rest cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1954 din 16 decembrie 2021 a Curții de Apel București au exercitat recurs atât recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking București S.A., cât și recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară.

3.1. Recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking București S.A. a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, exclusiv în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu consecința admiterii în tot a cererii de chemare în judecată și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, conform art. 453 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă Compania Municipală Parching București S.A. a susținut următoarele:

În primul rând, prin sentința recurată se încalcă și se aplică în mod greșit normele de drept material în ceea ce privește creanța bugetară stabilită la pct. 3.8. din Dispoziția obligatorie, respectiv se încalcă și se aplică greșit prevederile art. I din O.U.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative ("O.U.G. nr. 26/2012").

Solicită instanței de control judiciar să constate faptul că în contra interpretării instanței de fond, dispozițiile O.U.G. nr. 26/2012 nu sunt aplicabile CMPB.

Învederează că, CMPB este o societate pe acțiuni, constituită în baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 97/2017, în scopul exploatării drumurilor, podurilor, tunelelor, parcărilor sau garajelor, parcări pentru biciclete, depozitarea pe timp de iarnă a vehiculelor (caravane), fiind abilitată să gestioneze serviciul public de parcare cu plată pentru parcajele aparținând domeniului public și privat al Municipiului București. Acționarii CMPB sunt Municipiul București prin Consiliul General al Municipiului București ("MB"), cu o cotă de participare la beneficii și pierderi, în valoare de 99.9995% și societatea A. S.A. cu o cotă de participare la beneficii și pierderi, în valoare de 0.0005%.

Din analiza acestor prevederi legale și raportat la modalitatea funcționare a CMPB, urmează a se constata că interdicția de a achiziționa servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, se referă la o serie limitată de subiecți, enumerați expres și limitativ de textul de lege, printre care CMPB nu se identifică. În acest sens, precizează faptul că CMPB nu este autoritate sau instituție publică a administrației publice centrale și locale, societate națională, companie națională, societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat și nici regie autonomă.

Este adevărat că, CMPB este o societate comercială la care o unitate administrativ-teritorială deține o participație majoritară, însă această situație nu este menționată de prevederile art. I alin. (1) sau alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012. Prin urmare, întrucât norma legală nu include ca subiecți vizați, si societățile comerciale la care o unitate administrativă-teritorială deține o participație majoritară, trebuie concluzionat că recurenta nu se supune regulilor instituite de aceste dispoziții legale, nefiind necesară o hotărârea a CGMB pentru achiziționarea de servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că dispozițiile art. I din O.U.G. nr. 26/2012 ar fi aplicabile și CMPB, a solicitat instanței de control judiciar să constate faptul că, pentru achiziționarea de servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, nu este necesară existența unei hotărâri a CGMB de aprobare a acestei achiziții, acordul reprezentanților MB prin CGMB în CMPB fiind suficient.

Astfel, analizând prevederile art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012, contrar interpretării instanței de fond, trebuie constatat faptul că pentru a se achiziționa servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, trebuie ca, pe de o parte, Consiliul General al Municipiului București să mandateze un reprezentant în cadrul CMPB, iar pe de altă parte, acest reprezentant să aprobe achiziționarea de servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare.

Consideră că interpretarea instanței de fond, în sensul că este necesară existența unei hotărâri a HCGMB, care să aprobe achiziționarea de servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, nu poate fi primită, întrucât dispozițiile art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012 nu impun această condiție.

Apreciază că interpretarea prevederilor legale, în sensul că este necesară existența unei hotărâri a CGMB, este excesivă, nejustificată și ar fi de natură să afecteze activitatea societății care efectuează achiziția, având în vedere faptul că nu de puține ori necesitatea serviciilor juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare are caracter urgent, fiind cunoscut că adoptarea unei hotărâri a CGMB necesită un timp îndelungat.

Prin sentința recurată se încalcă și se aplică în mod greșit normele de drept material în ceea ce privește obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Prin sentința recurată instanța de fond a admis doar în partea capătul de cerere referitor la obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, respingând cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Consideră că soluția pronunțată de instanța de fond s-a realizat cu greșita aplicare și interpretare a prevederilor 452 C. proc. civ., norme de drept material aplicabile în cazul cheltuielilor de judecată.

La dosar au fost depuse și dovezile de plată a acestor onorarii, fapt ce confirmă că sumele au fost achitate în legătură cu prezenta cauză.

Referitor la dosarul nr. x/2021, acesta este dosarul ce a avut ca obiect suspendare executare dispoziție obligatorie, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, dosar soluționat definitiv.

Întrucât rapoartele de activitate sunt înscrisuri ce fac dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, astfel cum impun dispozițiile art. 452 C. proc. civ., reiese că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a acestei prevederi legale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe toate prevederile invocate în cuprinsul acesteia.

3.2. Pârâții Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară și Ministerul Finanțelor - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate arătând următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de suspendare.

Recurenții arată că, instanța de fond a respins excepția raportat la prevederile art. 15 alin. (2) rap. la art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive, și la împrejurarea că reclamanta a formulat deja o cerere de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Raționamentul instanței de fond este greșit, fiind în dezacord cu voința legiuitorului.

Astfel, nu trebuie nesocotite dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care, la teza întâi, prevăd după cum urmează: "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat."

Așadar, textul redat anterior ne spune că pentru motivele prevăzute la art. 14, suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată și prin cererea de anulare a actului administrativ.

"Motivele" avute în vedere de legiuitor sunt, în realitate, cele menționate la art. 14 alin. (1) din același act normativ, care prevede că, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ."

Prin urmare, motivele la care textul de lege face referire sunt reprezentate, în realitate, de condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca instanța să dispună suspendarea, fiind evident că interpretarea instanței de fond, potrivit căreia în cazul de față ar fi schimbată cauza juridică a demersului judiciar este lipsită de relevanță, câtă vreme, motivele invocate de reclamantă în susținerea îndeplinirii celor două condiții menționate anterior sunt aceleași ca în prima cerere de suspendare.

Pe fondul cauzei, recurenții au invocat următoarele:

În ceea ce privește considerentele instanței privind încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, acestea trebuie înlăturate de instanța de recurs pentru umătoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (1) și (4) din O.U.G nr. 94/2011:

"(1) Inspecția economico-financiară va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt și raporturile juridice care sunt relevante pentru realizarea obiectivelor inspecției economico-financiare. (4) Activitatea de inspecție economico-financiară se organizează și se desfășoară în baza unor programe anuale, trimestriale și lunare aprobate în condițiile stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice, care vor fi corelate în prealabil cu programul de activitate al Curții de Conturi."

Contrar celor reținute de instanța de fond, rezultă că în cauza de față nu ne aflăm în ipoteza unei duble verificări, astfel încât, concluzia instanței:

"(...) constatările din Raportul de inspecție și măsurile din Dispoziția obligatorie referitoare la împrumutul fără dobândă acordat de MB și contractele de achiziție publică încheiate de CMPB în perioada 2017-2019 sunt nelegale, fiind rezultatul încălcării textului de lege mai sus menționat", este în mod evident greșită.

În legătură cu considerentele instanței de fond, potrivit cărora în speță verificarea s-a făcut în temeiul art. 3 pct. 4, 6 din O.U.G. nr. 94/2011 fiind verificate sume obținute de la bugetul general consolidat de către CPMB, acestea trebuie înlăturate de instanța de recurs, pentru următoarele considerente:

Controlul s-a efectuat în baza ordinului de serviciu nr. 95/IEF din 25.11.2020 și a avut ca obiectiv verificarea, în cadrul termenului de prescripție "a tuturor prevederilor legale și a reglementărilor interne incidente activității economico-financiare și contabile, cu excepția operațiunilor verificate de Curtea de Conturi a României."

În acest context, trebuie reținut că în speță s-a efectuat o inspecție economico-financiară la un operator economic, la care o unitate administrativ teritorială, respectiv Municipiul București, deține o participație majoritară.

Trebuie făcută o distincție între inspecția economico-financiară efectuată la operatorii economici la care statul sau o unitate administrativ teritorială dețin o participație majoritară, prevăzuți la art. 3 pct. 5 lit. c) din O.U.G. nr. 94/2011, și inspecția economico-financiară efectuată la alți operatori economici la care inspecția economico-financiară se efectuează exclusiv pentru fundamentarea și justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat, prevăzuți la art. 3 pct. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011.

Raționamentul instanței potrivit căruia, "(...) raportat la art. 3 pct. 4 și 6 și art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, inspecția economico-financiară este îndreptățită să verifice exclusiv sumele acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități (...)" este eronat, în condițiile în care inspecția economico-financiară s-a efectuat în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) și ale art. 6 lit. a) din O.U.G. nr. 94/2011 coroborate cu prevederile art. 3 pct. 5 lit. c) din același act normativ.

În ceea ce privește considerentele instanței de fond potrivit cărora, în speță, CMPB nu îi sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, acestea trebuie înlăturate de instanța de recurs pentru umătoarele considerente:

Compania Municipală Parking București S.A. (CMPB) este o societate care are ca acționar majoritar Municipiul București.

Potrivit Actului Constitutiv:

"Societatea Compania Municipală Parking București S.A. este o societate pe acțiuni al cărei capital social subscris și vărsat este de 120.000 RON, din care Municipiul București prin Consiliul General al Municipiului București deține 99,9%, iar S.C. A. S.A. 0,1%."

Potrivit dispozițiilor art. 1 "Scopul ordonanței" din O.G. nr. 119/1999 "Prezenta ordonanță reglementează controlul intern/managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entitățile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public cu eficiență, eficacitate și economicitate."

În contextul în care inspecția economico-financiară efectuată la CMPB nu s-a efectuat în temeiul art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, iar CMPB avea obligația legală de a asigura legalitatea tuturor proiectelor de operațiuni, nu pot fi reținute aprecierile instanței de fond, potrivit cărora, "(...) reclamantei CMPB nu i se poate reproșa încălcarea vreunei dispoziții legale prin simplul fapt că a solicitat si a acceptat acordarea respectivului împrumut (...) în final, nu rezultă prin ce ar fi încălcat de către CMPB art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 (...)" întrucât obligația de a realiza o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public era în sarcina acesteia la momentul solicitării împrumutului.

Redevența este plata obligatorie pe care trebuie să o facă o persoană pentru utilizarea bunurilor din domeniul public

Potrivit art. 13 alin. (7) și alin. (8) din O.G. nr. 71/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de administrare a domeniului public și privat de interes local, cu modificările și completările ulterioare:

"(7) Contractul de delegare a gestiunii va fi însoțit obligatoriu de următoarele anexe: a) caietul de sarcini; b) regulamentul de serviciu; c) inventarul bunurilor proprietate publică și privată, aferente serviciului; d) procesul-verbal de predare-preluare a bunurilor necesare realizării serviciului delegat. (8) Contractul de delegare a gestiunii serviciilor de administrare a domeniului public și privat va cuprinde în mod obligatoriu: (...) g) indicatorii de performanță stabiliți prin caietul de sarcini și regulamentul de serviciu privind calitatea și cantitatea serviciilor prestate și modul de evaluare a acestora, condiții și garanții; (...) j) nivelul redevențelor."

În conformitate cu dispozițiile legale mai sus-menționate, bunurile aparținând domeniului public al unităților administrativ-teritoriale nu pot fi utilizate decât potrivit destinației pentru care au fost create sau dobândite potrivit legii, iar administrarea, gestionarea și exploatarea lor, în caz de delegare, se face în mod obligatoriu cu plata unei redevențe.

Cu privire la al treilea motiv de nelegalitate de ordin procedural, în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 3 pct. 4 și 6 și art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, trebuie reținut că dispozițiile invocate nu fac excepție în ceea ce privește sumele acordate de la bugetul general consolidat drept contravaloare a unor servicii.

Aprecierea instanței de fond, potrivit căreia, "(...) constatările din Raportul de inspecție și măsurile din Dispoziția obligatorie referitoare la plățile încasate de CMPB de la MB drept contravaloare a serviciilor de administrare parcare sunt nelegale, fiind rezultatul depășirii atribuțiilor inspecției economico-financiare," este greșită.

Motivele de nelegalitate de ordin substanțial:

Cu privire la primul motiv de nelegalitate de ordin substanțial, recurenții au arătat, în esență, următoarele:

Instanța de fond a nesocotit că CMPB a solicitat Municipiului București și a primit de la acesta din fonduri publice fără bază legală, utilizând un împrumut fără dobândă în valoare de 2.100.000 RON, pentru o perioadă de un an, în baza Convenției de împrumut nr. 891/31.10.2017, încheiată "în temeiul prevederilor Legii nr. 273/2006", împrumutul fiind acordat în baza art. 72 din Legea nr. 273/2006 (potrivit clauzei de la pct. II "Obiectul convenției").

Or, potrivit prevederilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, CMPB nu putea beneficia de un împrumut fără dobândă din fonduri publice, neîncadrându-se în categoria entităților cărora li se puteau acorda împrumuturi. CMPB nefiind entitate în subordinea Municipiului București, nefiind instituție publică, nefiind serviciu public, nefiind activitate finanțată integral din venituri proprii, CMPB fiind operator economic - societate pe acțiuni înființată în baza Legii nr. 31/1990.

Împrumutul fără dobândă, în valoare de 2.100.000 RON, acordat CMPB din fonduri publice, fără bază legală prin Convenția nr. 891/31.10.2017, reprezintă o imobilizare de fonduri publice, implicit prejudicii aduse bugetului local în valoare de 273.000 RON, reprezentând contravaloarea majorărilor de întârziere calculate de organul de control de la data acordării împrumutului - 06.11.2017, până la data rambursării integrale a acestuia - 05.11.2018, astfel: 2.100.000 RON x 13 luni x 1%/lună.

Cu privire la al doilea motiv de nelegalitate de ordin substanțial, recurenții au arătat următoarele:

Instanța de fond a nesocotit faptul că CMPB a efectuat fără bază legală cheltuieli cu salariile, ca urmare a plății de salarii majorate fără bază legală prin creșterea în execuție a indicatorului "câștigul mediu brut lunar pe salariat" în condițiile nerealizării indicatorului "productivitatea muncii."

Analiza art. 9 alin. (3) și art. 10 lit. f) din O.G. nr. 26/2013 se efectuează pe baza datelor anuale nu trimestriale, astfel că în mod eronat instanța de fond a reținut perioada trim. II - trim. IV 2020, perioadă care nu putea fi analizată în contextul dispozițiilor mai sus-menționate, sumele stabilite făcând referire la întreg exercițiul financiar. Faptul că CMPB a fost verificată în ceea ce privește respectarea prevederilor art. 9 alin. (3) și art. 10 lit. f) din O.G. nr. 26/2013 pentru perioada 2017 - trim. I 2020 nu înseamnă că organul de control (DGRFPB) a concluzionat pentru trim. I 2020, care a fost valoarea indicatorului câștigul mediu brut lunar pe salariat în condițiile realizării indicatorului "productivitatea muncii", deoarece perioada trim. I 2020 nu putea fi analizată, nefiind exercițiu financiar încheiat.

Cu privire la al treilea motiv de nelegalitate de ordin substanțial, recurenții au arătat că, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că CMPB a încasat de la Municipiul București, următoarele sume:

- suma de 145.796 RON, achitată din fonduri publice, reprezentând contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deține documente din care să rezulte realitatea serviciilor facturate și nici conformitatea acestora cu obligațiile rezultate din contractul încheiat cu Municipiul București și înregistrat exclusiv la acesta sub nr. x/20.04.2018.

- suma de 384.489 RON, achitată din fonduri publice, reprezentând contravaloarea unor servicii, pentru care CMPB nu deține documente din care să rezulte realitatea serviciilor facturate și nici conformitatea acestora cu obligațiile rezultate din contractul încheiat cu Municipiul București și înregistrat exclusiv la acesta sub nr. x/19.11.2019.

În urma efectuării de către DGIEF a acțiunii de control la CMPB, în respectarea obligației prevăzută în sarcina organului de control la art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2011, la art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 135/2010 și la art. 437 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, organul de inspecție a sesizat, cu adresa DGIEF nr. x/31.05.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, depunând în original, în formă fizică, exemplarul nr. 2 al Procesului-verbal nr. x/IEF/31.05.2021, comunicând totodată faptul că, urmare verificărilor efectuate la CMPB au fost constatate fapte care ar putea întruni elementele constitutive ale unor infracțiuni, stabilind în acestsens prejudiciu, acest fapt fiind obligatoriu.

Cu privire la al patrulea motiv de nelegalitate de ordin substanțial, recurenții au arătat următoarele: instanța de fond nu a ținut seama de faptul că, CMPB a exploatat, în baza Contractului de delegare a gestiunii serviciului public privind parcările aparținând domeniului public și privat al Municipiului București, înregistrat la acesta sub nr. x/28.09.2018 și la CMPB sub nr. x/01.10.2018, bunuri proprietate publică fără a plăti vreo redevență, cu prejudicierea bugetului local al Municipiului București, în condițiile atribuirii directe/discreționare a contractului de către Municipiul București către CMPB, cu nerespectarea principiilor liberei concurențe, transparenței, tratamentului egal, economiei de piață și eficienței economice, fără a fi asigurată exploatarea bunurilor proprietate publică în condiții de rentabilitate și eficiență economică, respectiv cu nerespectarea de către Municipiul București și CMPB, în principal, a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de administrare a domeniului public și privat de interes local.

În perioada 12.10.2018-31.12.2020, CMPB a obținut din exploatarea locurilor de parcare administrate venituri în valoare totală de 33.448.358 RON. Atât în Contractul nr. x/28.09.2018, cât și în Contractul nr. x/29.11.2019 este invocată HCGMB nr. 96/22.02.2018, prin aplicarea procentului de 10% la veniturile realizate CMPB datorează bugetului local al Municipiului București suma de 3.344.836 RON, reprezentând redevență aferentă bunurilor proprietate publică.

În concluzie, bunurile proprietate publică ale Municipiului București nu pot fi delegate către CMPB fără ca aceasta din urmă să achite o redevență la bugetul local. În acest sens a fost calculat prejudiciul pentru a fi comunicat organelor de cercetare penală.

Cu privire la al cincilea motiv de nelegalitate de ordin substanțial, recurenții au arătat că, instanța de fond a reținut, de asemenea, în mod eronat, "(...) că achizițiile publice din perioada 2017-2019 au făcut obiectul verificărilor Curții de Conturi, în Raportul de control făcându-se mențiune expresă despre achiziționarea de servicii juridice de către CMPB, fără a se constata nereguli, astfel că MF-DGIEF nu mai putea verifica aceste aspecte, inclusiv contractele în discuție, încheiate în 2018, respectiv 2019, așadar în perioada anterior verificată de Curtea de Conturi, constatările și măsurile dispuse în legătură cu acestea contravenind art. 13 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 94/2011, motiv pentru care se impune anularea lor, fără a mai fi necesar să se analizeze și celelalte argumente de nelegalitate dezvoltate de reclamantă."

Or, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că CMPB a plătit fără bază legală și/sau contractuală suma de:

- suma de 33.679,25 RON către SCA B., contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deține documente din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate.

- suma de 196.921,20 RON către Asocierea C., contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deține documente din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate.

În concluzie, câtă vreme în actul de control al CCR nu sunt constatări sau mențiuni că ar fi fost verificate și analizate aspecte privind îndeplinirea clauzelor contractuale, fără a fi menționate în actul de control, care sunt rezultatele precum și contractele care au fost analizate, aspectele reținute mai sus de instanța de fond sunt în mod evident greșite.

Cu privire la al șaptelea motiv de nelegalitate de ordin substanțial, instanța de fond a reținut în mod eronat "(...) că, într-adevăr, achizițiile publice din perioada 2017-2019 au făcut obiectul verificărilor Curții de Conturi, astfel că MF-DGIEF nu mai putea verifica aceste aspecte, inclusiv contractul în discuție încheiat în 2019.

Instanța de fond a nesocotit faptul că, CMPB a plătit fără bază legală și/sau contractuală suma de 81.217,50 RON către D. S.R.L., contravaloarea unor servicii pentru care CMPB nu deține documente din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate, în contextul nerespectarii de către CMPB și prestator a clauzei de la pct. 6, pct. 10.6 și pct. 13.1 din contract.

Prin urmare, soluția pronunțată de instanța de fond este, în parte, nelegală.

Prin întâmpinarea formulată de Compania Municipală Parking București S.A. s-a solicitat, în principal, anularea în parte a cererii de recurs cu privire la cererea de anulare a actelor administrative atacate, ca urmare a admiterii excepției nulității recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat atât în ceea ce privește cererea de suspendare cât și în ceea ce privește acțiunea în anulare, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 15 mai 2023 a fost înregistrată la dosar cererea de intervenție accesorie formulată de Municipiul București prin Primar General în sprijinul recurentului-pârât Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară, prin care s-a solicitat admiterea recursului pârâtului menționat și respingerea recursului formulat de reclamanta Compania Municipală Parking București S.A.

Prin încheierea din 8 iunie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Municipiul București prin Primar General.

La data de 8 iunie 2023 a depus întâmpinare și recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat pentru argumentele arătate în combaterea fiecărui motiv de nelegalitate invocat, precum și răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, solicitând respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac promovate astfel cum a fost formulată.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recursuri, a apărărilor și susținerilor din întâmpinări, raportat la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Atât recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking București S.A., cât și recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară și Ministerul Finanțelor - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și-au întemeiat recursurile pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că analiza legalității sentinței recurate se va face din perspectiva acestui motiv de casare.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking București S.A., Înalta Curte reține că este întemeiat în parte, în limitele și pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată este nelegală în ceea ce privește soluția de respingere a solicitării de anulare a creanței bugetare stabilite la pct. 3.8 din Dispoziția obligatorie.

Criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeite, urmând a fi respinse.

Potrivit art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012:

"În situații temeinic justificate, în care activitățile juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, necesare societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale, precum și regiilor autonome prevăzute la alin. (1), nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entități, pot fi achiziționate servicii de această natură, în condițiile legii, numai cu aprobarea și mandatarea reprezentanților statului sau unităților adnunistrativ-teritoriale în organele de conducere ale acestora:

a) de către ordonatorul principal de credite în cazul celor la care statul este acționar integral sau majoritar;

b) de către consiliile locale, consiliile județene sau Consiliul General al Municipiului București, după caz, pentru cele la care unitățile administrativ-teritoriale dețin integral sau majoritar capitalul social."

Întrucât Hotărârea AGA prin care s-a aprobat achiziționarea de servicii juridice nu echivalează cu aprobarea la care se referă art. I alin. (3) lit. b) mai sus citat, recurenta-reclamantă nefăcând dovada că CGMB a aprobat achiziționarea serviciilor de consultanță juridică și că a mandatat reprezentanții Municipiul București în AGA să decidă achiziționarea acestora, reiese că, CMPB a încălcat prevederile art. I alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, dispozițiile O.U.G. nr. 26/2012 sunt aplicabile CMPB, în raport de dispozițiile art. I alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012, care impun cerința existenței unei hotărâri a CGMB de aprobare a achiziționării serviciilor de consultanță, asistență și/sau de reprezentare, întrucât acordul reprezentanților Municipiului București prin CGMB în CMPB nu este suficient.

Așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, Hotărârea Adunării Generale Acționarilor prin care s-a aprobat achiziționarea de servicii juridice nu echivalează cu aprobarea la care se referă art. I alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012. Astfel, pentru a proba respectarea acestui text de lege, recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada potrivit căreia Consiliul General al Municipiului București a aprobat achiziționarea serviciilor de consultanță juridică și că a mandatat reprezentanții Municipiului București în Adunarea Generală a Acționarilor să decidă achiziționarea acestora.

Atâta timp cât o asemenea dovadă nu a fost depusă la dosar, recurenta-reclamantă prezumând doar că reprezentanții Municipiului București în Adunarea Generală a Acționarilor au acționat în baza unui mandat, este evident că plățile efectuate în temeiul contractului de consultanță juridică sunt nelegate, și, prin urmare a fost prejudiciat bugetul general consolidat.

Așadar, reține Înalta Curte că, este lipsit de relevanță că serviciile au fost prestate atâta vreme cât achitarea acestora s-a efectuat fără respectarea prevederilor art. I alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012.

Totodată, față de cele mai sus menționate, reiese că, susținerea recurentei-reclamante în sensul că interdicția de a achiziționa servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, se referă la o serie limitată de subiecți, enumerați expres și limitativ de textul de lege, printre care CMPB nu se identifică, este nefondată.

Astfel, recurenta-reclamantă CM Parking București S.A. este o societate pe acțiuni, constituită în baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 97/2017, acționari fiind Municipiul București prin Consiliul General al Municipiului București, cu o cotă de participare la beneficii și pierderi, în valoare de 99,9995% și societatea A. S.A. cu o cotă de participare la beneficii și pierderi, în valoare de 0,0005%.

Acționarii A. S.A. sunt Municipiul București prin Consiliul General al Municipiului București cu 99,99991006 % acțiuni și Compania Municipală Energetică București cu o cotă de acțiuni de 0,00008994 %.

Astfel, reiese că acționariatul la CM Parking București S.A. aparține într-o mare proporție Municipiului București prin Consiliul General al Municipiului București, motiv pentru care recurentei-redamante îi sunt aplicabile și normele legale ce guvernează activitatea Municipiului București prin Consiliul General al Municipiului București.

Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește soluția de respingere a solicitării de obligare a intimaților-pârâți și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Criticile recurentei-reclamante sunt întemeiate, urmând a fi admise, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prin sentința recurată instanța de fond a admis doar în parte capătul de cerere referitor la obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, respingând cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Soluția pronunțată de instanța de fond s-a realizat cu greșita aplicare și interpretare a prevederilor 452 C. proc. civ., norme de drept material aplicabile în cazul cheltuielilor de judecată.

Contrar susținerilor intimaților-pârâți, Înalta Curte reține din cuprinsul considerentelor sentinței recurate că, instanța de fond nu a pus în discuție proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, deci, implicit, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci a pus în discuție o chestiune ce vizează realitatea cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ.

Cât privește decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de intervenientul Municipiul București prin Primar general în cuprinsul notelor scrise, în susținerea inadmisibilității criticilor invocate de recurente-reclamantă, vizând cheltuielile de judecată, observă instanța de control judiciar că, această decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii, se referă la proporționalitatea cheltuielilor de judecată și nu la dovada existenței acestora.

Astfel, în decizia nr. 3/2020, Înalta Curte se referă la interpretarea și aplicarea art. 488 prin raportare la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., însă, în prezenta cauză, se pune problema realității cheltuielilor de judecată, deci a dispozițiilor art. 452 din același act normativ, așadar, decizia invocată nefiind incidentă în cauză.

Potrivit art. 452 C. proc. civ.:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 452 C. proc. civ., atunci când a considerat că dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial nu este făcută, întrucât pe facturile fiscale se menționează un număr de dosar diferit. Deși această situație se confirmă, totuși, dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, a fost făcută.

Astfel, chiar instanța de fond a reținut că, anexat facturilor fiscale, au fost depuse și rapoartele de activitate care descriu tipul de activitate prestată, numărul de ore aferent activității prestate, onorariul orar aplicabil precum și avocatul care a prestat activitate.

Prin urmare, chiar dacă în cuprinsul facturii se face referire la dosarul nr. x/2021, nu se poate considera că onorariul avocațial aferent activităților prestate în legătură cu anularea dispoziției obligatorii și a deciziei de soluționare, nu ar fi dovedit. Din contră, legătura intrinsecă despre care face vorbire instanța de fond, se realizează printr-o analiză a acestor rapoarte, din care reiese că onorariul avocațial a fost achitat în legătură cu activitățile aferente anulării actelor administrative contestate, și anume, analiza actelor administrative emise, redactarea plângerii prealabile, redactarea cererii de chemare în judecată având ca obiect anulare dispoziție obligatorie, redactarea cererii de suspendare executare act administrativ, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

La dosar au fost depuse și dovezile de plată a acestor onorarii, fapt ce confirmă că sumele au fost achitate în legătură cu prezenta cauză.

Referitor la dosarul nr. x/2021, acesta este dosarul ce a avut ca obiect suspendare executare dispoziție obligatorie, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, dosar soluționat definitiv.

Prin urmare, reiese că în speță, chiar dacă în cuprinsul facturii fiscale se menționează un alt număr de dosar, relevante sunt rapoartele de activitate anexate acestor facturi, rapoarte ce demonstrează că sumele solicitate cu titlu de onorariu avocațial au fost plătite în legătură cu prezenta cauză, prin scăderea sumelor aferente dosarului nr. x/2021, fiind posibilă determinarea valorii onorariului avocațial din prezenta cauză.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil acestor rapoarte de activitate, se reține că ele reprezintă înscrisuri ce se supun regulilor prevăzute de art. 272 și următoarele C. proc. civ. și art. 292 și următoarele C. proc. civ., iar până la proba contrară, ele fac dovada prestării serviciilor.

Așadar, întrucât rapoartele de activitate sunt înscrisuri ce fac dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, astfel cum impun dispozițiile art. 452 C. proc. civ., reiese că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a acestei prevederi legale.

În raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Municipală Parking București S.A. și va casa în parte sentința recurată, în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond.

Cu privire la recursul declarat de recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară și Ministerul Finanțelor - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor, Înalta Curte reține că este nefondat, astfel că îl va respinge, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la soluția instanței de fond vizând excepția inadmisibilității cererii de suspendare executare act administrativ, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Astfel, prin cererea de recurs, recurenții-pârâți au susținut că instanța de fond, în mod greșit, a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare formulată de intimata-reclamantă, sens în care invocă greșita interpretare a prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, și astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, trebuie interpretate în sensul că legea interzice formularea mai multor cereri de suspendare pentru aceleași motive, însă doar dacă cererile se fundamentează pe aceleași prevederi legale, respectv, art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, nu se poate invoca inadmisibilitatea cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, întrucât această nouă cerere are un temei legal diferit.

Această concluzie reiese inclusiv din faptul că cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, au efecte diferite. Prima categorie suspendă actul administrativ până la soluționarea acțiunii pe fond, iar a doua categorie suspendă actul administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin urmare, raportat la aceste considerente, observă Înalta Curte că instanța de fond, în mod corect, a dispus respingerea excepției inadmisibilității cererii de suspendare executare act administrativ.

În ceea ce privește motivele de recurs vizând fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, prin aceea că MF-DGIEF ar fi verificat aceleași aspecte ce au făcut anterior obiectul unui control derulat de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Recurenții-pârâți au susținut că, din analiza sentinței recurate, nu rezultă că instanța de fond, la pronunțarea acestei hotărâri a avut în vedere analizarea tuturor prevederilor legale incidente în cauză.

Contrar susținerilor recureților, instanța de fond a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată, interpretând și aplicând corect prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011.

În mod corect a reținut instanța de fond faptul că, organele de inspecție economico-financiară, prin constatările realizate, au încălcat prevederile art. art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, aducând o gravă atingere principiilor securității juridice și așteptării legitime.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011:

"Perioada supusă inspecției economico-financiare începe de la sfârșitul perioadei precedentei verificări de aceeași natură și cu aceleași obiective, în condițiile alin. (1). În situația în care operatorul economic a fost supus unei verificări de către Curtea de Conturi, obiectivele avute în vedere de auditorul public extern nu mai pot fi supuse inspecției economico-financiare."

Din cuprinsul tezei finale a prevederilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, reiese că legiuitorul interzice MF-DGIEF, să analizeze aceleași aspecte pe care Curtea de Conturi a României le-a analizat anterior, la același operator economic.

Or, astfel, cum în mod corect a reținut instanța de fond, anterior, la nivelul CMPB, Curtea de Conturi a verificat aceleași aspecte vizate în mod direct chiar de către MF-DGIEF. În acest sens, reține instanța de control judiciar că, instanța de fond a făcut o analiză comparată și amănunțită a celor două controale precum și a conținutului rapoartelor emise urmare a acestor controale, în mod corect, pentru fiecare creanță bugetară în parte, constatăndu-se faptul că MF-DGIEF a încălcat prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011.

În ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 17 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 94/2011, invocate de recurenți, reține Înalta Curte că aceste prevederi nu pot fi interpretate izolat, în sensul în care MF-DGIEF ar fi avut dreptul să controleze aceleași aspecte controlate anterior de Curtea de Conturi. Această interpretare ar lipsi de orice efect interdicția prevăzută de art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011.

Totodată observă instanța de control judiciar că, în cauză nu s-a pus în discuție întinderea competențelor de verificare ale MF-DGIEF, ci doar faptul că aceste obiective nu pot fi realizate, dacă anterior acestea au mai fost vizate de un control al Curții de Conturi. Or, în speță, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, aceleași aspecte controlate de MF-DGIEF au fost anterior verificate de Curtea de Conturi.

În ceea ce privește criticile recurenților vizând încălcarea prevederilor art. 3 pct. 4, 6 din O.U.G. nr. 94/2011, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că toate constatările MF-DGIEF în ceea ce privește veniturile încasate din plata de către Municipiul București, din fonduri publice, a contravalorii unor servicii de administrare parcare facturate de CMPB pentru care nu s-a făcut dovada realității prestării lor și care nu corespund contractelor încheiate între părți, excedează atribuțiilor de control ale MF-DGIEF, conform art. 3 pct. 4 și 6 și art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011.

Observă Înalta Curte că, interpretarea dată de recurenții-pârâți acestor prevederi legale, este eronată, considerând în mod greșit că în temeiul art. 3 pct. 5 lit. c) din O.U.G. nr. 94/2011 MF-DGIEF are atribuții de a efectua orice tipuri de verificări la CMPB, fără a face o distincție între faptele/activitățile analizate.

Potrivit art. 3 pct. 4 din O.U.G. nr. 94/2011, inspecția economico-financiară este definită ca "activitatea de control prin care se verifică modul de implementare a măsurilor de creștere a veniturilor, de reducere a cheltuielilor și de diminuare a arieratelor, respectarea reglementărilor economico-financiare și contabile, precum și fundamentarea și justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități, stabilind erori și deficiențe în activitatea economico-financiară pentru a le remedia și a le evita în viitor, precum și stabilirea obligațiilor către bugetul general consolidat, cu excepția celor fiscale."

Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 94/2011, "Organele de inspecție economico-financiară au următoarele atribuții:

a) verifică operațiunile efectuate de operatorii economici în scopul creșterii veniturilor, reducerii cheltuielilor și diminuării arieratelor, în fundamentarea și execuția bugetului de venituri și cheltuieli;

b) verifică exactitatea și realitatea înregistrărilor în evidențele financiar-contabile prevăzute de lege și de actele de constituire a operatorilor economici;

c) controlează respectarea indicatorilor economico-financiari aprobați prin bugetele de venituri și cheltuieli de către operatorii economici, precum și respectarea modului de raportare a acestora;

d) verifică realitatea informațiilor cuprinse atât în documentația aferentă fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susținerea anumitor activități, cât și în documentele justificative prevăzute de lege pentru acordarea acestora;

e) verifică la operatorii economici modul de organizare și exercitare a controlului intern și controlului financiar preventiv;

f) verifică modul în care operatorii economici, beneficiari ai finanțărilor rambursabile garantate de stat sau subîmprumutate, constituie și asigură sursele de rambursare și de plată a dobânzilor, comisioanelor și/sau a celorlalte costuri, aferente finanțărilor rambursabile respective;

g) verifică modul de utilizare a fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora;

h) îndeplinește și alte atribuții stabilite, potrivit legii, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice."

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, reiese că atribuțiile de control ale MF-DGIEF sunt exclusiv în legătură cu aspectele de natură economică sau financiară.

Or, în speță, MF-DGIEF și-a extins în mod nelegal competențele asupra altor zone de control decât cele ce au legătură cu activitatea economico-financiară a CMPB.

Prin urmare, având în vedere că în activitatea de control, MF-DGIEF și-a extins în mod nelegal atribuțiile de control, reține Înalta Curte că, interpretarea și aplicarea prevederilor art. 3 pct. 4, art. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 de către instanța de fond este una corectă și legală.

În ceea ce privește criticile recurenților vizând încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, instanța de fond nu a reținut faptul că intimatei-reclamante CMPB nu i-ar fi aplicabile cu titlu general prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, ci, instanța de fond a analizat aceste prevederi și a constatat că CMPB nu a încălcat regulile stabilite în cuprinsul acestor dispoziții, și nu că, nu i s-ar